DENIZ
Am strâns mai tare rucsacul negru la piept, continuând să-mi fac loc prin mulțimea agitată ce așteptau deschiderea porților spre ieșire. Am continuat să merg de-a lungul culoarului strâmt, anticipând lipsa oxigenului ce avea să vină în momentul în care ușile s-au închis în urma noastră. Am numărat de trei oră până la cifra zece, lăsând ca transpirația să-mi încălzească căușul palmei ce ținea strâns bereta rucsacului vechi și ponosit.
" Totul va fi bine, Deniz! " mi-am spus atunci când în cele din urmă am reușit să trec de cele două femei de la locul debarcării, târând în continuarea după mine dâra insesizabilă de frică. Nu a durat mult ca să dau peste părul roșcat situat la biroul ofițerilor de control, ca atunci când ochii ei căprui să mi se înfigă în centrul pieptului și respirația mea să se oprească.
" Este perfect normal, Deniz! Oamenii distruși au obiceiul să revină înapoi. " am încercat să-mi mențin respirația pe linia de plutire, ca în clipa în care ochii ei mi-au ațintit privirea, să descopăr tristețe și empatie. Știam, arătam ca naiba, dar știam că aveam să supraviețuiesc să acelei priviri. Supraviețuisem unei inimi frânte, aveam să îngrop adânc și acei ochi șocați.
- Ea este Kaylin?
Cineva a vorbit în clipa în care umărul său mi s-a atins de jachetă, făcând loc unui cuplu pentru a trece la următorul ofițer pentru identificare. Doar mi-am fixat ochii asupra grotelor întunecoase și am aprobat, dând scurt din cap.
Doar am zâmbit atunci când am pășit spre biroul din dreptul său, ca la rândul său femeia cu părul roșcat să-mi arunce un zâmbet copleșitor. Ea a ridicat mâna dreaptă spre mine atunci când ochii au căzut la nivelul persoanei de lângă mine, dând de înțeles că aveam să ne revedem în doar câteva minute.
Minute mai târziu am trecut și de identificare, continuând să pășesc asemenea unui robot spre holul imens al companiei. Mi-am abținut nodul format în piept și strângând în continuarea bereta rucsacului de pe umărul meu am împins ușile spre holul în așteptare. Ochii mi-au căzut agitați pe biroul din capătul opus, anticipând că cel mai probabil Steven era ăîn același loc, deși trecuseră atâtea luni bune.
- Deci aici a lucrat tata?
Mi-am revenit cu greu din momentul meu interiorizat și întorcându-mă cu fața spre băiatul cu părul negru, ochii mi s-au micșorat sugestiv.
- Da, aici.
Am răspuns cu vocea spulberată și continuând să-mi holbez ochii asupra populației ce aglomera sala imensă, am sperat că undeva departe aveam cum să șterg acele urme murdare de pe pereții acelei încăperi.
- Arăți ca naiba!
- Știu, Zyan, știu! Încetează!
Am respirat brusc, înfigându-mi ochii în obrajii lui, încercând să alung acel sentiment de vinovăție care îmi gâdila ochii ori de câte ori privirea mi se oprea asupra pereților din holul principal.
- Ar fi trebuit să-ți fardezi și tu obrajii ăia!
- Încetează!
M-am întors în mijlocul încăperii spre băiatul mai înalt ca mine cu mai bine de douăzeci de centimetrii și alungându-mi cuvintele pe vârful limbii, am șoptit mai mult pentru mine.
- Semeni din ce în ce mai mult cu mama!
L-am ignorat pe acea pardosea a holului și mutându-mi ochii de la biroul bătrânului Steven asupra cutiei metalice din îndepărtarea acestuia, respirația mea mi se oprise subit la vederea acestuia. Am zâmbit emoționată în colțurile gurii și mușcându-mi distrasă buza de jos, am continuat să-mi însoțesc fratele mai mic spre ieșirea din aeroport.
Am tras după mine valiza mica în care aveam înghesuit acel mai bine de un an și jumătate și mergând țintă spre ușile glisante, senzația de greață ce-mi chinuia stomacul mă copleșise întrutotul. Am înghițit în sec momentul în care trupul înalt s-a întrezărit de pe scările înalte ale etajului, acceptând cu greu pașii siguri și copleșitori ce veneau țintă spre mine.
" Este în regulă, Deniz! El este salvatorul tău." Mi-am spus atunci când trupul masiv al bărbatului s-a apropiat și mai mult de mine, să recunosc uniforma închisă la culoare și gradele de pe umărul său. Am zâmbit în sinea mea, lăsând acea senzație atât de cunoscută să-mi învăluie trupul, pentru că în sfârșit, după mult timp, după multe renegări, multe răni și cicatrici... am ajuns acasă.
- El este comandantul Browns?
Băiatul aflat la mică distanță m-a întrebat atunci când bărbatul masiv a ajuns la finalul scărilor, continuând să ne privească ca și când totul era în regulă, ca și când eu niciodată nu mă părăsisem în acea companie de zbor, în acel lift nenorocit.
- Da, el este.
I-am șoptit când pașii comandantului s-au micșorat undeva în apropierea noastră, rămânând în apropierea biroului lui Steven. Totul avea să fie bine. Mi-am spus când i-am întrezărit dinții albi printre buze, recunoscând acel zâmbet care îmi făcea pielea să se frângă pe antebrațe. Mi-am dat șuvița scurtă de păr de după ureche și trăgând gluga jos de pe cap, i-am putut vedea ochii șocați.
- Și el este de acord că arăți îngrozitor.
Zyan a vorbit printre dinți când pașii mi s-au oprit la o mică distanță de trupul bărbatului masiv, lăsându-l să mă sfredelească sub privirea tristă. Nu voiam să aud acel lucru, de fapt nu voiam să aud nimic. Niciun reproș, niciun cuvânt care avea să-mi frângă pieptul mai tare decât era frânt.
Am lăsat rucsacul negru să-mi cadă la picioare când el a venit spre mine, anticipând căldura ți siguranța din brațele ce aveau să-mi strângă trupul făcut bucăți. Mi-am abținut scâncetul când fața mea i-a atins gulerul sacoului închis la culoare, inspirând parfumul masculin și intens. Când palmele sale s-au înfășurat în jurul umerilor meu, strângând materialul subțire, ochii mei au scăpărat emoție și nesiguranță. El mă așteptase acasă exact cum îmi promisese în acea seară ploioasă. Când eu pur și simplu îmi aruncasem totul într-o valiza nenorocită, unde îi părăsisem fiul în fața acelei uși, unde pur și simplu alergasem către propria durere.
- Bine ai revenit, Deniz!
Vocea sa mi-a străpuns capul, obligându-mă să-mi abțin hohotul de plâns care îmi străpungea furios gâtul, apoi pieptul.
- Bună seara, domnule Browns!
Vocea mea s-a auzit mică, insesizabilă și fără putere, ceea ce îmi era din ce în ce mai greu să accept. Dar descoperisem în toată acea perioadă, faptul că încercând în continuare să rămâi puternic, în loc să-ți recunoști propriile dureri, să continui să lupți pentru ceva ce avea să nu vină niciodată, să te aștepți pe tine fericită, deși știai că nu ești în locul potrivit, nu făcea altceva decât să te omoare, nu să te facă și mai puternic.
- Iar tu ar trebui să fii fratele lui Deniz, bine ai venit!
Comandantul de aeronavă i-a strâns sigur palma fratelui meu, sesizând în ochii negrii ai fratelui meu surprindere și teamă. El a stat în continuare tăcut și în clipa în care brațul domnului Browns mi-a strâns umerii în apropierea pieptului său, aplecându-se să-mi culeagă valiza de pe jos. Am mers împreună spre liftul din capătul holului în liniște, fără să mai adăugăm vreun cuvânt. Fără să îi aud spunând că arătam îngrozitor, faptul că eram mult prea slabă sau că părul meu era mult prea scurt față de ceea ce prezentasem acum un an și jumătate.
- Într-o săptămână va avea loc concursul pentru postul de ofițer principal la sosiri. Ești pregătită?
El mi-a adresat întrebarea în clipa în care a apăsat butonul liftului, rămânând toți trei într-o tăcere lungă ce spunea atât de multe. Faptul că nu aveam să fiu niciodată pregătită pentru acel post care cântărise atât de mult în alegerile mele și în imaginea mea de astăzi. Pentru că nu aveam cum să-i uit fața de scârbă sau degetele sale pe pielea mea ori de câte ori mă surprindea singură într-un loc mai izolat. Pentru că nu aveam cum să uit furia lui cea mai mare când ușile acelui lift nu s-au deschis sau teama cea mai mare că nu avea să ajungă niciodată la timp pentru a mă scăpa de cea mai are frică a mea.
- Oarecum.
Am șoptit când ușile s-au deschis, având impresia că pentru o clipă totul se raportase la acea zi în care eu și el ne cunoscusem în fața acelui lift. Am privit în gol prin pereții cutiei metalice, lăsându-mă împinsă de la spate spre interior. Când cele două uși s-au închis în urma noastră, senzația ce-mi sufoca pieptul de fiecare dată când mă regăseam în ochii lui, îmi apărea din nou și din nou. Am încercat să număr din nou până la zece, strângându-mi degetele între ele, fixând cu privirea orice altceva decât trupul masiv din dreapta mea.
Pentru că nu aveam să mă mint, dar îmi aducea aminte de el. Cu zâmbetul, cu gesturile și în special cu ochii. Pentru că acei ochi de cobalt nu-mi părăsiseră niciodată fața, pentru că voiam doar să-l strâng de braț, asigurându-mă că era atât de real și că avea să mă țină forțat să nu mai plec niciodată. Pentru că nu puteam să-mi scot din minte vocea lui în acea ultimă zi, când mă lăsase în acel aeroport, în acele brațe care aveau să mă frângă și mai tare.
Dar ceea a trebuit să învăț în cele din urmă, a fost faptul că eram singura vinovată pentru acel rezultat care îmi sfredelise corpul și care mă spulberase de nu mai știam ceea ce era rațional sau nu. Pentru că eram singura vinovată pentru tot ceea ce purtam, pentru rănile mele din piept, pentru neîncrederea mea în oameni, pentru alergătura din capul meu care nu se oprise niciodată și mai presus de toate acestea, pentru pierderea lui. Trebuia doar să mi-o spun cu voce tare sau cel puțin să o recunosc în fața unuia dintre cei mai iubiți oameni de pe pământ, omul din dreapta mea.
- O să te ajut să-ți pui dosarul în ordine zilele viitoare.
El a schițat un zâmbet care mai tare îmi frângea inima decât să mă încurajeze, pentru că probabil îi era atât de milă de mine, încât nu știa cum să ascundă acel lucru.
- Este gata, are nevoie doar de validare.
- Deci ești pregătită?!
El mi-a dat voie să părăsesc liftul când ușile s-au deschis în fața noastră, fiind urmăriți îndeaproape de fratele meu mai mic.
- Nu am de gând să vă mai dezamăgesc... vreodată.
Am continuat să merg spre biroul său, șoptind mai multe pentru mine ultimul cuvânt. Când el a deblocat ușa, brațul său m-a fixat lângă ușa larg deschisă, dându-i voie fratelui meu să intre primul în cameră.
- Nu mai dezamăgit niciodată, Deniz, să știi acest lucru!
El și-a fixat ochii calzi asupra mea, stând în continuare amândoi în cadrul acelei uși. Am evitat să las ca buza de jos să-mi tremure din cauza emoțiilor care mă cuprinsese, dar trecuse atât de mult timp de când cineva îmi răspundea cu atâtea iubire și căldura. Iar eu eram înghețată, asemenea unui om care primind iubire, înțelegere și empatie, avea să ofere la schimb doar frică, pentru că lipsa lor îl transformase în nimic.
- Dar cred că cel mai greu lucru în toată această situație este faptul că tu te-ai dezamăgit pe tine.
El și-a dus palma pe șoldul meu drept, împingându-mă în biroul său spațios. Adevărul era că nu aveam cum să mă iert pentru tot ceea ce pătimisem în toată acea perioadă în lipsa tuturor, unde mă aveam doar pe mine care nu îmi eram suficientă. Pentru că nimic din prezența familiei mele adevărate nu avea să compenseze acel gol de abandon pe care îl simțeam până în vârful degetelor de la picioare.
Mi-am întors capul către Zyan care stătea pe canapeaua din apropierea peretelui, lăsându-mă să descopăr noua înfățișare a încăperii, total diferit de ceea ce experimentasem ultima dată când mă afișasem aici. În acea zi în care el se aplecase spre mine, asigurându-mă că Sprouse nu avea să frângă nimic, fără să aibă măcar idee ca eram singura vinovată pentru ceea ce avea să vină.
- La scurt timp după ce ai plecat, conducerea companiei a dezertat. Morin și fostul comandant își ispășesc pedeapsa pentru lipsa organizării testelor psihologice, iar Sprouse a fost demis. Nu va mai lucra în domeniu timp de 5 ani în urma abuzurile săvârșite de el.
Morin își ispășește pedeapsa pentru lipsa organizării testelor psihologice, nu și pentru mușamalizarea morții tatălui meu. Mi-am mușcat buza la auzirea cuvintelor ce răsunau în mintea, încercând să ignor acea senzație de greață care mă cuprindea de fiecare dată când furia îmi făcea pielea să transpire. Încercam doar să-mi arunc din minte ideea ce tot ceea ce îndurasem în toată acea perioadă nu era inutil, pentru că dreptatea tatălui meu era în continuare în acei pereți ai aeroportului.
- Te-ai pedepsit suficient, Deniz, pentru absolut tot ceea ce s-a întâmplat. Tatăl tău cu siguranță nu ar fi vrut ca tu să fii pedeapsa pentru tot ceea ce a făcut el.
El s-a așezat la biroul din lemn masiv, ca ochii fratelui meu mai mic să se urmărească în tot acest timp. Comandantul Browns a tras de pe suprafața îngustă un teanc mic de foi, împingându-le în apropierea mea.
- Aici ai noul contract cu compania. Așa că bine ai revenit, Deniz! Să sperăm că de data aceasta o să rămâi pentru totdeauna!
***
- Știu că ești supărată!
Am vorbit cu vocea joasă când ochii săi furioși m-au traversat calculați, auzindu-i respirația precipitată în clipa în care trupul ei s-a scufundat în fotoliul vișiniu. Și-a tras sacoul negru de pe umeri când spatele i s-a lovit de spătarul piesei de mobilier, continuând să-și fixeze ochii asupra mea.
- Am tot dreptul să fiu supărată. Ai plecat ca și când nu am existat, nici măcar nu ți-at luat la revedere de la mine. Ca în cele din urmă, după aproape șapte luni să răspunzi la telefon. Ai habar prin câte stări am trecut?
Vocea ei mi-a reproșat mai mult ca niciodată, ca pieptul meu să se scufunde în tristețe. Ea era unul dintre oamenii pe care aveam să-i regret mult timp. Lipsa omului care a fost acolo indiferent de probleme și de timp.
- Știu, a fost îngrozitor ceea ce am făcut, dar am avut nevoie de timp.
- Iar eu nu am avut nevoie de tine? Tu nu ai avut nevoie de mine? Despre ce tot vorbim aici, Deniz? Te-ai comportat ca o nenorocită. Ai plecat ca și când nu ai lăsat nimic în urmă și știm foarte bine amândouă câtă durere ai lăsat aici. Absența ta a lăsat multe goluri.
Și-a trecut degetele prin părul lung și roșcat, sprijinindu-și bărbia de palma dreapta. Ea era unul dintre oamenii sinceri din viața, genul acela de om care atunci când greșești avea să-ți dea două palme, ca în cele din urmă să te îmbrățișeze. Aveam să-mi recunosc că eram un om egoist, plin de furie care încă avea ochii închiși, care încă mișuna alene peste tot și oriunde doar să mai acopere din când în când urletul care mă sfredelea pe interior.
- Dumnezeule mare, arăți...
-Îngrozitor... da, știu.
Am șoptit când femeia din fața mea și-a scuturat capul, înăbușindu-și cuvintele în clipa în care mă privise.
- Nu, arăți diferit. Asta voiam să-ți spun.
Kaylin a respirat greoi strângându-și brațele la piept, lăsându-mă să-i văd gulerul cămășii albe pătat de cafea.
- Ești mult mai slabă decât înainte, iar noua ta coafură...
- Auzeam prea des că am părul lui și voiam doar să o scot pe mama și mai tare din sărite. Așa că într-o zi am ajuns acasă cu părul tuns mai bine de jumătate și vopsită.
I-am zâmbit strâmb, anticipând zâmbetul de pe buzele sale.
- Asta ești tu Deniz, răzvrătirea în persoană și chiar dacă te-ai întors în singurul loc pe care îl urăști cu toată puterea ta, tu ai făcut ceea ce știi cel mai bine... să te împotrivești.
- A fost îngrozitor, Kaylin! Acasă nu mai era acasă.
Am recunoscut când ea și-a tras trupul în apropierea mea, simțind-o ca în acele momente în care voia doar să mă strângă în brațe, dar când știa că nu aveam cum să accept acel lucru. Doar a stat pe marginea acelui fotoliu strângându-și degetele în palmă, ațintindu-mă cu privirea sa caldă.
- Deniz, eu nu îți pot fi alături de tine dacă nu mă lași, nimeni nu îți poate sta aproape dacă nu ne lași, serios!
Ea mi-a vorbit calmă, atingându-mi degetele mâinii drepte în clipa în care prietena mea și-a întins brațul către mine. Doar am inspirat aerul ce-mi sufoca pieptul și plină de emoții i-am cuprins la rândul meu căldura pielii sale. Aveam nevoie de senzația familială a mâinii sale mai mult ca niciodată, deoarece în tot acest timp pielea mea nu a cunoscut decât senzația stranie de frică ce-mi făcea trupul să se strângă.
- Așa că mă bucur tare că ai revenit printre noi! Sper să fie de bun augur noul tău loc de muncă, în special că nu ai scăpat de mine!
Ea mi-a aruncat un zâmbet ștrengar, determinându-mă să mă trag de pe marginea fotoliului și să-mi înfășor brațele în jurul umerilor ei. Eu chiar ajunsesem cu adevărat... acasă.
***
- Deci ea este... Deniz Grant!
Femeia cu părul blond s-a aplecat peste biroul lui Steven, evitând să-ți mai arunce ochii albaștrii asupra trupului subțire din capătul opus al holului.
- Ai nevoie de foarte mult curaj să revii în locul pe care l-ai lăsat sub dărâmături.
Francesca a șoptit în clipa în care unchiul său s-a ridicat de pe scaunul din piele, apucând în grabă teancul de hârtii pe care trebuia să-l ducă comandantului Browns. Erau rapoartele din ultimele săptămâni, întârziate, deoarece lipsise o perioadă din biroul de informații din cauza stării de sănătate.
- ... dar nu știu dacă se poate numi curaj sau inconștiență.
Ea a ridicat din umeri când fața bătrânului Steven a rămas blocată la câțiva centimetrii de chipul ei, privind-o ca și când voia să o reducă la tăcere. Pentru că și ea își putea recunoștea faptul că, bărbatul din fața sa nu avea o plăcere deosebită să vorbească despre acele personaje principale ce bântuiau holurile companiei de zbor.
- Francesca...
Prenumele ei s-a auzit din gura lui asemenea unui reproș și deranjată s-a întors cu spatele către el, aruncându-și din nou ochii asupra femeii brunete de pe scaunul din capătul holului. Și a- îngustat privirea când degetele subțiri ale femeii au strâns paharul de carton, lăsându-l pe masa din sticlă din apropiere, aplecându-se pentru a schimba câteva vorbe cu cealaltă femeie care o însoțea.
Nu știa dacă era de acord sau nu cu faptul că nu se aștepta ca furtuna ce spulberase pereții acestui aeroport, să arate mai mult ca o puștoaică inofensivă, cu ochii încadrați în niște cearcăne adânci și un păr brunet până în apropierea umerilor săi înguști. Era minionă, mult mai slabă decât și-o imaginase și cum o identificase în pozele ofițerilor agățați pe peretele holului comandaților. Ea părea mai mult moartă decât vie, cu pielea mâinilor încrețită și cu învălmășeala ochilor de a căuta scăpare în orice colț al holului, ca și când cineva o urmărea tot timpul. Ca și cum avea o mână în gât care o strângea la fiecare mișcare și ca și când nu avea scăpare indiferent de fapte.
- Știi ceva despre Dominic? Nu l-am văzut astăzi deloc.
- Nu este în aeroport, și-a luat liber săptămâna aceasta.
Steven a vorbit lucru ce a determinat-o pe Francesca să-și îngusteze privirea uimită.
- Fuge?
Cuvântul i-a scăpat involuntar, regretând în clipa în care bătrânul Steven a bufnit agasat.
- Poți să te oprești măcar puțin? Puțin din a încerca să scormonești într-o rană care încă nu este vindecată? Crezi că lui îi este ușor? Nu, dar știi de ce? Deoarece o va revedea și își va readuce aminte de ce o iubește? Pentru că atunci când pleci nu este ca și când anulezi tot ceea ce simți tu pentru acel om!
Ea doar și-a rostogolit ochii, așezându-și palma mâinii stângi peste suprafața biroului său, blocând acele câteva foi albe să se frângă pe jos.
- Vezi, Steven? Vorbim despre același lucru... Despre ea și despre faptul că revenirea ei va cântări mult pentru el. Eu îi vreau doar binele lui Dominic.
- Tu nu ești binele lui, Francesca!
În clipa în care a auzit fraza, ceva nesigur i-a cuprins pieptul, determinând-o pur și simplu să se tragă de pe scaun și să o ia la sănătoasa spre liftul din apropiere. Era doar o ipocrită notorie dacă avea să ignore acele cuvinte ale bărbatului mai în vârstă. Știa că nu avea cum să ajungă la Dominic și renunțase de mult timp să o mai facă. Pur și simplu ea înțelesese că nu avea cum să o scoată pe acea femeie din el oricât de mult ar fi încercat. Pentru că el mirosea evaziv a ea, pentru că îi regăsea ochii tulburi doar privindu-l stând pe holul principal, aruncându-și ochii asupra porților celor de la sosiri. Și știa că se află în orice gest al lui, pentru că el părea atât de sigur și încrezător, descoperind din când în când, în acele momente în care valul de mister cădea jos, cea mai mare temere a lui, Deniz Grant.
- Pe strada pe care ai stat s-a deschis un nou restaurant chinezesc, zic să îl încercăm când avem liber.
Vocea femeii roșcate s-a auzit în clipa în care a privit liftul coborând, ca trupul său să se întoarcă spre sursa zgomotoasă. Nu atât de minionă pe cât credea, cu părul brunet până la umeri, cu acel sacou negru care îi acoperea brațele subțiri, Deniz Grant se afla tocmai în aria sa de vizualizare.
A ezitat să se holbeze când Kaylin Saxton i-a aruncat o privire pasivă, recunoscând-o drept unul dintre subofițerii care lucrau la sosiri. A aruncat un zâmbet banal când ochii căprui ai femeii au traversat-o când ușile liftului s-au deschis, pășind împreună în cutia liftului.
- Nu vom mai locui acolo.
Vocea absentă a personajului principal s-a frânt între cei patru pereți, încercând să-și ascundă interesul asupra femeii cu ochi verzi. Voia doar să înțeleagă ce era de neuitat în prezența ei. Ochii? Oare grotele crude care păreai atât de absenți? Sau oare acea senzație de superioritate pe care o exprima de la intrarea în acel lift? Sau vocea, brațele subțiri care l-au mângâiat? Sau pur și simplu absența ei?
- Și în perioada aceasta?
Ele au reluat discuția, ca liftul să se oprească la un etaj oarecare.
- Stăm la un hotel în apropierea aeroportului.
Când liftul a continuat spre destinație, femeia cu ochi verzi a pășit mai în apropierea panoului de control, ceea ce însemna mult mai aproape de ea. A sesizat valul de incertitudine din trupul subțire când umărul său a fost atins în treacăt de femeia cu părul brunet, înghițind în sec când Deniz Grant și-a întors capul spre ea pentru a citi numele de pe ecusonul agățat în piept.
Ca atunci când și-a ridicat privirea din bucata metalică, să o fixeze scurt cu privirea, izbind-o de podeaua acelui lift. Știa multe lucruri despre oameni, era intuitivă și reușea să îi simtă pe oameni de cele mai multe ori, dar acum privirea femeii din stânga ei nu exprima nimic. Dar vedea doar un singur lucru în ochii ei, un dor nebun care cel mai probabil o ucise în tot acest timp. Pentru că știa cum arăta un om rănit ca naiba, un om mort care de abia își târâia trupul prin locuri fizice. Iar ea era exemplu viu de cum dorul făcuse cele mai mari ravagii, îi luase aproape tot.
Și descoperise, după mult timp în care auzise multe despre acea fantomă din fața ei, despre prezența ei absentă, despre modul în care dărâmase totul în urma sa, cum îl dărâmase pe el, pe acel bărbat atât de puternic. Dar se dărâmase și pe ea, pentru că cea mai mare victimă în războiul cu ceilalți ești chiar tu, Deniz Grant.
***
DOMINIC
Am tras peste umeri sacoul închis la culoare și pășind în afara ușii din lemn, am lăsat ca aerul să intre în biroul de la etajul comandaților. Am aruncat o privire fugitivă asupra ecranului telefonului în clipa în care am pălit spre liftul din apropierea ușii, ignorând acele două apeluri de la comandantul Browns. Aveam zbor în doar o oră jumătate, iar eu îmi pierdeam veacul pe holurile companiei de zbor.
Am apăsat ezitant butonul liftului ce ducea spre parterul aeroportului și așezându-mi în reflexia ușilor gulerul sacoului, am ignorat acea senzație de gol care îmi chinuia măruntaiele în mine. Când în cele din urmă cele două uși s-au închis în urma mea, atmosfera sufocantă era mai prezentă ca niciodată, dându-mi senzația atât de cunoscută de repulsie.
" În noi tot timpul vor vibra ochii altor oameni pe care i-am iubit până la epuizare."
Sunetul liftului m-a tras din șirul lung de gânduri, forțându-mă să ies pe holul imens, în locul în care de cele mai multe ori mă găseam rătăcindu-mă, căutând-o pe ea.
Și unde este dreptatea inimii când ești praf, când doare ca naiba și când de abia te ții pe picioare, dar cu toate acestea să știi că ai fi trecut oricând peste, doar pentru că adevărul era că ea te făcea să te simți viu și liber. Dar dacă era ceva ce mă ținea în opoziție, ceva ce încă mă ținea drept, legat de un stâlp, cu funia înfășurată în jurul gâtului, ceva ce avea să mă oprească în a merge la ea, era doar orgoliul meu imens, care de fiecare dată mai frângea o bucată din mine.
Și nu mi-o imaginam decât bântuind holul imens, undeva cocoțată pe biroul lui Steven, râzând și vorbindu-i agresiv lui Sprouse pentru că întârzia din nou la aterizarea unui alt avion. Și o vedeam adesea zâmbindu-mi discret sau făcându-mi semn cu capul în momentul în care privirile noastre se conectau în cadrul ușilor acelui lift. Și o vedeam pe ea rănită ca naiba, furioasă și plină de ambiții, ignorând mirosul acela de rană încinsă, pentru că adevărul era că Deniz Grant mă avertizase încă de la început că mă jucam cu focul.
- Nu mă așteptam să te afli aici.
Steven s-a apropiat de mine în clipa în care am pășit dincolo de poarta celor de la plecări, urmărindu-l cu privirea până pe o bancă în apropierea biroului său. Știam pur și simplu unde bătea, dar ceva în mine țipa în gura mare să ignor valul de apropouri care se îndrepta spre mine, deoarece motivul era... ea.
- Ar fi inevitabil...
El a adăugat, lăsându-mă să mă afișez în fața lui, aruncându-mi brațele la piept, încercând să alung siguranța cu care el încerca să mă amețească.
- Ce anume, Steven?
Nu am schițat nimic, ci doar mi-am trecut privirea prin el.
- Să vă revedeți, ar fi inevitabil.
Ceva în mine a zâmbit la recunoașterea pe care o simțeam față de omul din fața mea, descoperind după luni și luni, faptul că Steven doar se abținuse mult si bine în legătură cu ea, doar pentru a nu mă pârjoli și mai rău.
- Nu este ca și când am uitat-o.
Am redevenit serios, făcând un pas în apropierea lui, obligându-l să-și ridice privirea spre fața mea, schițând o grimasă absolut ridicolă.
- Să fim serioși, iubirile care ne ard, lasă cicatrici, nu pierderi de memorie.
Am râs cu adevărat la auzirea frazei și plin de liniște și înțelegere am luat-o spre ieșirea din aeroport, dorind doar să mă ard puțină la o întâlnire cu Lucifer. Înainte să pășesc spre ușile glisante, ochii ei albaștri m-au forțat să rămân pe loc, urmărind-o venind spre mine. Francesca era minunată, zâmbitoare și foarte intuitivă. Mi-a aruncat un zâmbet dulce când s-a despărțit de grupul de femei ce urcau la etaj, ca picioarele sale să vină în întâmpinarea mea.
Dar ea nu era la fel, nu trezea în mine acel gol care necesita