Capitolul 10

7.4K 643 39
                                    


                                                                      ÎN FAȚA INIMII LUI



DOMINIC


Eram vinovat. De lipsuri, absențe și neîncrederi. Lovisem inimi și construisem ziduri, fiind prea mândru să las pe cineva să încerce să le doboare. Mirosea a flori sălbatice, nu ea, ci proiecția mea pe care adesea o închinam inimii. Mă amăgeam. Eram vinovat. De lipsa curajului, de ochii ei și de mândria mea. Aveam să-mi revin, după ce aruncam într-un turn întunecat ce mirosea a cicatrici vechi, imaginea ei din fața mașinii. O proiectam încă acolo, purtând uniforma sa clasică de serviciu și paltonul acela negru care o îmbrăca de secretele pe care le purta. Ea avea să supraviețuiască, însă eu nu.

De ochii ei cruzi și reci eram cel mai vinovat. De prezența comandantului în dreapta mea și de vocea Vanessei ce fredona versurile I don't wanna live forever, 'cause I know I'll be living in vain.

- Dominic!

Am deschis ochii, orbindu-mi colțul rece al inimii de lumina difuză ce se prăpădea dincolo de jaluzele închise, așteptând în fața imensei ferestre pe nimeni. Vocea femeii a trecut dincolo de auzul meu înfundat de glasul din liftul companiei, încercând să-mi pătrundă în minte și aproape de dulapul meu cu lucruri bine ascunse din piept. Am înghițit în sec și asemenea unei dimineți în care lucrurile erau la fel de monotone și lipsite de evenimente, mi-am întors trupul greoi și chinuit către sursa dulce.

- Da!

Am răspuns, iar doamna familiei a închis ușa în urma sa, apropiindu-se prudentă de fereastră.

- Stai în fața unei ferestre cu jaluzelele închise, ca și cum ți se reversă pe chip cel mai puternic și căduros soare.

- Ciudat, nu?

I-am aruncat un zâmbet în colțul gurii, ca degetele sale subțiri să tragă bucățile mobile ce acopereau geamul imens, ce ducea spre balconul locuinței unde stăteam.

- Te-ai închis în cameră ca un șobolan, de ieri, de când ai ajuns. Să nu mă minți, am surse sigure!

- Vanessa este mult mai rea ca acele bătrâne, care au ca job toată ziua supravegherea tinerilor în perioade nebune.

-Te simți?

A întrebat zâmbindu-mi, apropiindu-se în dreptul meu, privind împreună cadrul pe care fereastra înaltă ni-l așeza în fața ochilor noștri. Era atât de dulce. Cu chipul său care nu părea deloc brăzdat de trecerea timpului și cu ochii aceia negri care mă secaseră de întreaga energie de fiecare dată când mă priveau. Tânjeam ca un nemernic nesimțit după puțin dragoste pe care acele grote negre o exprimau prin toți pori, ca atunci când ea îl privea pe tata, în ciuda anilor care treceau rapid pe lângă sufletele lor.

- Doamna Cooper mi-a mâncat adolescența și tinerețea până să mă mut de aici.

A râs, dându-și capul pe spate, lăsând ca șuvițele deschise la culoare să-i acopere întreg spatele.

- Mai ții minte când a venit la ușa la  noi la ora șapte dimineața, înainte să plecați la serviciu să vă anunțe că am ajuns acasă la cinci dimineața?

- A venit pentru că nu ai ajuns singur la ora aceea.

- Serios? Și ați crezut-o pe ea?

- Ce anume? Faptul că ai venit însoțit de două fete?

Împotriva inimiiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum