Gem incomodată și mă întorc pe spate, suprafața dură de sub mine făcându-mi corpul să doară. Clipesc des, surprinsă de lumina puternică ce bate spre mine. Tavanul șubred de deasupra mea îmi face buna dispoziție să pice, eu amintindu-mi ziua de ieri. Mirosul bucătăriei învechite al yadiului bătrân îmi înțeapă nasul, miros pe care ieri seară nu îl simțisem din cauza simțurilor mele adormite. Razele de soare trec prin geamul murdar, iar masa și alte obiecte lasă umbre. Mă ridic cu greu în șezut, oasele mele pocnind și trosnind după o noapte dormită pe podea. Ceva cade de pe mine cu un foșnet aproape sonor. Mă încrunt și apuc bucata neagră de material, ridicând-o la nivelul ochilor.
Îmi ridic sprâncenele uimită. Asta e geaca lui Zakar! Dar nu țin minte ca asasinul să-mi fi dat-o ieri... Geaca mi-a acoperit partea de sus a corpului toată noaptea, deci brațele și trunchiul îmi sunt calde, pe când picioarele îmi îngheață în continuare. Îmi presez buzele și îmbrac haina cu repeziciune. Poate că am omorât pe cineva din gruparea lui, dar e strict problema lui Zakar că mi-a dat geaca și acum eu o port.
Vorbind de Zakar... Privesc în dreapta mea și îl văd tolănit pe podea. Asasinul încă doarme dus, cu o mână sub cap și cealaltă pe abdomen. Un firicel de lumină cade pe fața lui și obrajii lui palizi par că strălucesc. Fiindcă geaca lui e la mine, gluga nu îi mai acoperă capul. Realizez abia acum că el are părul castaniu atât de închis că pare negru. E ciufulit acum, dar sunt sigură că îi stă foarte bine când e aranjat. Roșesc, dar nu îmi pot lua ochii de la el.
Un detaliu anumit îmi atrage atenția. Zakar e îmbrăcat într-un tricou, iar pătura pe care el o găsise ieri în bucatărie îl acoperă până în regiunea stomacului, deci brațele îi sunt dezgolite. Modele complicate negre îi acoperă brațul stâng până la cot. Are tatuaje, care continuă sub tricou și nu le pot vedea. Ele constau din linii ondulate și spirale fără sens. Sunt stranii și am o senzație de neliniște când le văd, dar sunt frumoase în felul lor.
Asasinul tresare brusc, mâinile lui ridicându-se spre tavan pentru o secundă, apoi el le coboară pe podea. Zakar își deschide ochii, trezindu-se din senin. Îi evit privirea ca să pară că nu m-am holbat la el până acum.
"Bună dimineața." șoptesc eu cu o voce monotonă. Bărbatul mă ignoră și își freacă ochii, apoi aruncă o privire prin bucătărie. Cu un oftat morocănos, el se ridică în picioare și se târăște spre geam, lăsând pătura veche sub masă.
Zakar privește afară încruntat. Pare că analizează împrejurimile cu mare precauție. "Nu e nici un yadiu în jur." murmură el. "În camera de lânga e o baie. Fă un duș."
Îl privesc cu indignare. "Vrei să spui că sunt murdară?" întreb eu ofensată. Doi ochi verzi clipesc spre mine neafectați.
"Da, asta e exact ce vreau să spun." zice el.
Îmi abțin înjurările la adresa lui și cu o privire glacială spre asasin, sar în picioare. Cum îndrăznește? Într-un moment îmi dă geaca lui să îmi țină de cald, iar în celălalt mă jignește! Măcar putea să spună asta într-un mod mai plăcut, nu trebuie să îmi aducă aminte că mă simt și arăt ca naiba, blocată în nu știu ce tărâm!
"Oh, și nu uita să îmi înapoiezi geaca."
Aerul începe să vibreze în jurul meu la replica asta. Ochii mi se îngustează spre bărbatul care reușea să arate indiferent și arogant în același timp. Ok, asta a umplut paharul. Am fost amabilă și m-am purtat frumos cu el în tot acest timp, iar el continuă să mă calce în picioare. Nu mai am puterea să fiu respectuoasă.
Cu o mișcare scurtă, dezbrac geaca idiotului și o mototolesc în mână, după care o arunc spre el, nimerindu-l fix în față. Haina cade, iar asasinul furios scoate un mârâit.
"Sper ca un yadiu să te împuște în comoară." scuip eu. Mă întorc pe călcâie și ies din bucătărie, fără să mă obosesc să aud ce are de spus Zakar.
Merg pe hol până la o ușă din lemn care era pe cale să cadă în orice moment. O deschid plină de nervi și pășesc în baia pe care asasinul a menționat-o. Mă strâmb dezgustată, dintr-o dată vrând să rămân murdară. Pereții sunt de un alb cenușiu, iar un singur bec e agățat de tavan. În stânga mea e un duș care ar fi trebuit să aibă o ușă de sticlă, dar ea nu mai există. În dreapta e o chiuvetă fără robinet. Totul e plin de praf și rugină. Scot un oftat exasperat. Eu nu vreau să ating chestiile alea. Deja parcă văd toate bacteriile care abia așteaptă să urce pe corpul meu.
Cu pași mici, ies din baia mizerabilă și plec înapoi în bucătărie. Acolo îl văd pe Zakar cum adună într-un ghiozdan surprinzător nou niște provizii din cele pe care yadiul le avea. Zăresc niște morcovi, castraveți, alune și o sticlă de doi litri cu apă. Asasinul își ridică o sprânceană când mă vede.
"Nu ai decât să mă suporți așa cum sunt." spun eu, încrucișându-mi brațele.
"Nu o să te suport, o să te ignor." mormăie el, întorcându-și atenția la ghiozdanul negru.
"Perfect!" exclam eu. "Sunt sigură că ești obișnuit cu oameni din familii puternice și domnișoare senzuale în jurul tău." Mințeam, am inventat chestia asta. Nu avem idee dacă e adevărată.
"Și tu nu ești, domnișoară din Consiliul grupării?" pufnește el. "Știi doar să omori ca să primești ce dorești."
"Cineva mă cunoaște." spun eu batjocoritor, strângându-mi pumnii. Zakar aruncă geanta plină pe un umăr, eu observând că bărbatul a golit toată bucătăria de mâncare. El merge și se oprește în fața mea, pentru că stăteam în tocul ușii.
"Mișcă-te!" se răstește el. Îl privesc urât și fac un pas în stânga, lăsându-l să treacă. Nu durează mult și aud ușa de la intrare cum scârțâie când e deschisă. Îmi dau ochii peste cap și apelez la toată voința din lume ca să îl urmez pe Zakar. Bărbatul ăsta îmi va fi sfârșitul.
* * *
Cred că am avut un foarte mare noroc ieri seară când am găsit căsuța yadiului, pentru că am tot mers în ultimele ore și nu am găsit nimic. Era mijlocul zilei, iar razele de lumină făceau să fie mai ușor de văzut prin ceața deasă. Acum eram sigură că nu mă voi împiedica de iarba uscată sau de găurile ce erau peste tot pe pământ, care duceau în peștera de sub noi. Am tăcut până acum, amândoi. Eram disperată după discuțiile stupide cu Jakoda și ocazional Karim. Mă întrebam ce făceau ei sau dacă au realizat că lipsesc de mai bine de o zi. Ieri dimineață ar fi trebuit să avem întâlnire în Consiliu și să discutăm despre cine a deranjat inima grupării... Să fiu sinceră, chiar voiam să o văd pe Avianna dacă asta însemna să scap de aici.
"Yadiile au grupări?" întreb eu doar ca să încep o conversație.
"Nu." răspunde Zakar, apoi revine la a analiza peisajul inexistent. Îmi strâng buzele într-o linie fina, dar gura îmi vorbește fără acordul meu.
"Este cineva în jur?" La naiba, Astrid! Trebuia să fii supărată pe el!
"Aud apă."
Îl privesc surprinsă și îmi ciulesc urechile, dar brizele de vânt ocazionale îmi distrăgeau atenția. Nu auzeam nimic și nici nu înțelegeam ce importanță are apa când noi voiam să găsim yadii.
"Umm... Ți-e sete?" întreb eu. Zakar îmi aruncă o privire bulversată, apoi își lipește palma de frunte.
"În fiecare oră îmi dovedești că ești o proastă."
"Păi scuză-mă dacă nu știu nimic despre o lume de care am aflat acum o zi că există!" răbufnesc eu. Asasinul arăta de parcă voia să se mai pălmuiască o dată.
"Știi ce e apa? O sursă de existență! Și știi ce se construiesc lângă apă? Orașe!" îmi explică Zakar cu frustrare. Acum avea sens.
"Și atunci de ce țipi?!"
"Cine țipă, eu sau tu?!"
"Amândoi!"
Un sâsâit ca de șarpe ne întrerupe cearta. Tresar și privesc rapid în față, apoi în spate. Siluete se văd apropiindu-se prin ceață. Conform sunetului pe care îl scoteau, mi-am dat seama că sunt yadii. Erau cel putin cincisprezece și ne înconjurau. Inima îmi omite o bătaie și strâng aerul din jur cu mâini tremurânde. Spaima mă împiedica să mă concentrez, așa că fâșiile de aer pe care intenționam să le fac aveau o formă ciudată și se mișcau ca aripile unei păsări în ritm cu neliniștea mea. Zakar avea dreptate când spunea că un oraș e în apropiere.
Eu și asasinul ne punem spate în spate, ca să îi putem vedea pe toți. Yadiile mârâie și apar în zona noastră vizuală, lăsând ceața în urma lor. Sunt creaturi dezgustătoare care ne fixează cu o privire ucigătoare. Majoritatea au ochi roșii și țin țevi rupte și ascuțite în mâini pe post de arme. Stomacul mi se strânge la gândul că ei mănâncă sânge, sângele nostru.
Observ ceva diferit chiar și prin stările mele de panică. Yadiile stau încovoiate și cu genunchii îndoiți, având expresia unei ființe psihopate. Păreau... sălbatici. Doar doi dintre ei arătau decent, mult mai îngrijiți decât toate yadiile de până acum. Erau doi bărbați îmbrăcați la patru ace, cu pielea gri ce strălucea. Unul dintre ei avea ochi negri, ca cel care ne-a adormit pe mine și pe Zakar. Celălalt era mai straniu: avea niște ochi de un violet intens, de parcă erau două becuri într-o noapte întunecată. Ieșeau în evidență prin toate culorile pastelate. Eram sigură că cei doi erau liderii acestui grup. Îmi strâng palma în jurul unei fâșii. Pe ei trebuie să îi atacăm.
"Se pare că vânătoarea noastră s-a finalizat cu succes!" rânjește liderul cu ochi negri, privind yadiile care își ling buzele. Scrâșnesc din dinți și cu o mișcare din degete, opresc aerul din a mai intra în plămânii lui. Yadiul nu observă asta pentru un moment, ceea ce îmi lasă timp să-mi folosesc abilitatea și pe alte yadii din jur.
Ei pășesc în față. Doar yadiul cu ochi mov rămâne nemișcat, de parcă admiră spectacolul. Deja mă calcă pe nervi bărbatul ăsta și, considerând spatele încordat al lui Zakar, nu doar pe mine.
"V-ați jucat cu teleportarea?" întreabă Ochi-Negri batjocoritor.
"Nu." răspunde Zakar. "Ne jucăm cu pistoalele."
Adevăratul haos începe când unul din gloanțele asasinului nimerește un yadiu în cap, doborându-l instant. Toți ceilalți scot țipete de luptă și sprintează spre noi. Îmi măresc ochii, pierzându-mă preț de o secundă. Nu am mai avut de-a face cu atâția adversari în același timp până acum!
Fâșiile de aer zboară la comanda mea spre primii trei yadii care erau în față. Unul dintre ei cade mort la pământ, iar ceilalți doi sunt răniți și nu mai pot fugi atât de repede. Priveliștea se simte ca o găleată de apă rece, pentru că arată exact ca ziua în care am omorât-o pe Serena Morton cu aceeași fâșie de aer. Mă dau în spate gâfâind. Yadiile profită de slăbiciunea mea, iar unul dintre ei reușește să mă doboare la pământ.
În fundal se aud împușcături și urlete. Deasupra mea, o creatură se pregătea să își înfigă dinții în gâtul meu. Scot un țipăt înfundat și îl lovesc cu pumnii în piept, iar un vânt puternic îl dezlipește de pe mine, aruncându-l la câțiva zeci de metri. Aud sunetul de oase rupte.
Sar în picioare, încercând să îmi revin din sperietură. Alte lame făcute din aer levitează la nivelul ochilor mei. Le trec prin piepturile câtorva yadii așa cum aș trece cuțitul prin unt. Nu pot să opresc vina nemaipomenită care mă lovește din plin. Jena fiindcă am luat viața cuiva taie din frânghia de care abia mă țin. Sunt un nimeni în ochii părinților mei. Ce părere vor avea ei acum?
Lăsându-mi gândurile pe mai târziu, continui să mă apăr de creaturile gri. Asta până când yadiile se opresc brusc și își strâng mâinile la spate. Le privesc confuză. Aud pași în spatele meu, așa că mă întorc cu repeziciune, așteptând un atac major. Cea mai mare greșeală făcută. În fața mea, la mai puțin de un metru, stă yadiul cu ochi violeți. Bărbatul își încleștează degetele în jurul maxilarului meu și capul mi se ridică în sus.
Când ochii lui mov se intersectează cu ai mei, ei încep să strălucească mai tare. Ceva straniu se întâmplă. Nu îmi pot lua privirea de la ei, de parcă sunt într-o transă. Ochi mov, mov, mov. Doar asta văd. Nu aud nimic, totul e ca sub apă. Peisajul din jur se blurează și rămâne clară doar fața yadiului. Colțurile gurii lui se înclină în sus. Nu mai am nici o grijă, inima grupării Aircomb nu există, Cora și Nash nu există, Serena Morton nu există, nici faptul că protejez un scut nu mai contează. Sunt în controlul absolut al acestui bărbat. Yadiul își deschide gura ca să vorbească.
Și totuși, reușesc să aud ceva.
"Astrid!" țipă cineva.
În următorul moment, Ochi-Mov e trântit pe pământ fiindcă trupul unui yadiu mort a fost aruncat peste el. Îmi pierd echilibrul și cad în șezut, cu lumea rotindu-se în fața ochilor mei. Total amețită, încerc să îmi țin capul drept, dar nu reușesc și îl înclin oricum. Nu mă pot focusa pe nimic. Gloanțe și țevi din metal zboară înainte, înjunghiind yadiile rămase în viață. Tușesc scurt și mă prăbuștesc pe spate, privind cerul cenușiu.
Aud pe cineva cum înjură. Îmi reveneam, încet, dar sigur. După câteva secunde de stat tolănită pe iarba uscată, am reușit să mă sprijin pe coate și să privesc înainte cu ochi mijiți. În depărtare, unul dintre lideri fugea cât de repede putea în direcția de unde venise. Nu știu dacă e Ochi-Mov sau Ochi-Negri, dar cert e că avea ceva strălucitor în buzunar ce mi-a atras pe loc atenția.
Mda, bărbatul care a scăpat e Ochi-Mov, pentru că la câțiva metri de mine, Zakar îl lovește cu capul de pământ pe Ochi-Negri. Fața yadiului e plină de sânge. Asasinul înjură din nou și se ridică în picioare, apoi se așează pe vine în fața mea. Nu îl vedeam foarte clar. Bărbatul își ridică mâna și mă loveste ușurel pe obraz ca să mă facă să îmi revin mai ușor.
"Ce...Ce naiba a fost asta?" întreb eu bulversată. Zakar scoate sticla cu apă din ghiozdanul lui și mă forțează să beau din lichidul vital, chiar dacă mie îmi venea să vomit.
"Avea ochi violeți. E un blestemator."
"E un ce?" întreb și mai confuză.
"Uite, nu contează asta. Vezi chestia aia strălucitoare din buzunarul lui?"
Aprob. Chiar și de la depărtarea asta, lucrul care părea auriu lucea foarte puternic.
"Ăla e un portal."
Mă înec cu apa din gură și încep să tușesc. "Și tu l-ai lăsat să fugă, idiotule?!" țip eu răgușită, tușind din nou.
"Ar trebui să te bucuri că am venit să te ajut." zice Zakar încruntat.
"În cazul ăsta ar fi trebuit să te duci după el!" strig eu. Yadiul era deja prea departe, s-a ascuns în ceață. L-am pierdut. "Ești nebun."
"Știi, abține-te de la păreri personale. Nu i-aș dori nimănui să simtă ce poate face un yadiu ca el, nici măcar ție."
"Tu ai simțit?" întreb eu, o nouă frică apărând în mine.
Zakar doar tace și mă privește. Cu durere în ochi.