━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━
La trei ani de la venirea ei în Hitilia, Sunna era deja o persoană de nerecunoscut. Nu doar că trăsăturile îi erau mai dezvoltate și părul blond mai lung, dar chiar și comportamentul îi era cu totul altul. Dacă atunci când a ajuns își ținea umerii aplecați de sfială, în acea după-amiază de vară stătea cu spatele drept și bărbia ridicată în sus, mai sigură pe sine decât își închipuise oricine că ar fi putut să fie.
Cu o zi înainte își făcuse apariția la palat un pictor cunoscut mai ales pentru operele sale controversate. Sunna fu mai mult decât curioasă să-l cunoască, așa că l-a acomodat la palat și i-a pregătit toate resursele necesare ca să-și poată crea arta în săptămânile pe care dorea să le petreacă acolo.
Stătea afară, la o masă pregătită de servitoare la umbra unui măslin sălbatic, și privea spre umbra copacului alăturat, unde artistul își punea în aplicare talentul. Picta un cuplu nud, în natura cunoscutei grădini din Dandemil. În depărtare se zărea chiar și grădina ei de trandafiri, înflorită colorat la acea oră din zi. Sunna credea că nu ar fi putut fi vreodată mai împlinită decât în acel moment.
Femeia era o brunetă perfectă, cu ochii albaștri pătrunzători. Cum acest detaliu era fascinant pentru pictor, acesta îi spusese să se uite spre el cu o privire erotică, în timp ce-și îndoia spatele și-și dădea părul pe spate. Bărbatul o ținea de talie cu o mână, iar pe cealaltă și-o odihnea pe coastele ei din partea dreaptă, parcă țintuind-o locului. Această atingere a lui îi aminti Sunnei, într-un mod prostesc, de fratele ei. Se încruntă, pironind cu ochii brațul puternic al modelului și trupul voluptos al fetei.
Să nu le spui părinților că am dormit aici, îi spunea adesea fratele ei când o îmbrățișa pe sub plăpumi dimineața. Și nici de asta, adăuga atunci când îi săruta scurt vârful nasului. Știi deja că nu o să fac asta, îi răspundea Sunna, chicotind totodată. Dacă băiatul se uita prea mult în ochii ei, chipul lui se scufunda într-un sentiment cumplit de deznădejde. Ofta emoționat și-și împlânta capul în părul ei. Dacă aș putea, nu țe-aș mai lăsa să pleci vreodată de aici, îi spunea atunci, iar Sunna a crezut pentru mult timp că o spunea doar ca s-o facă să se simtă mai bine. Își aminti de buzele lui subțiri, cu colțurile mereu ridicate, tremurând în timp ce o privea în ochi înainte de a-i depune un sărut pe buze sau pe frunte. Își aminti de gropița din obrazul drept, care i se arăta mereu când râdea jenat de ceea ce-i spunea sora lui, și de felul în care se simțea atunci când îi dezmierda părul când se găseau singuri în bibliotecă.
Sunna a priceput treptat și cu mare greutate, refuzând chiar s-o facă, ceea ce însemnau toate acestea. Când era mică nu înțelegea, credea că așa se comportă frații și îl iubea nespus, dar în ultima vreme simțea o apăsare în piept de fiecare dată când îi vedea scrisoarea printre celelalte și refuza să se gândească prea mult timp la el. Uneori, ca în timpul acelui moment din grădină, se găsea tremurând și simțea că nu avea aer.
Își lăsă ceașca jos; nu putea să bea cu mâinile tremurându-i în asemenea hal. Tocmai își masa, destul de absentă, mâinile, când fu luată prin surprindere:
— Ai uitat cumva de antrenament?
Sunna nici măcar nu-l auzise pe Constant când se apropiase: era prea afundată în gânduri. Băiatul deja se poziționase în fața ei, parcă special ca s-o enerveze, și se încrunta din cauza soarelui.
— Se prea pare că am uitat, recunoscu fata, lăsând un zâmbet ștrengăresc să-i pună stăpânire pe buze.
Constat se întoarse spre locul din spatele lui pe care Sunna încerca să-l zărească când se foia pe scaun. Se uită la rochia ei neagră, și înghiți în sec când îi întâlni sânii rotunjori, strânși la piept de un șnur subțire și fragil. Nu avea bretele și era o rochie simplă, prinsă la brâu cu o bijuterie aurită, dar revelatoare prin tăietura din partea stângă, care îi dezvelea întregul picior lung și lăptos. Constant se întrebă când devenise acea fată femeie. Nici măcar nu observase schimbarea, deși se întâlneau zilnic la masă și uneori la antrenamente.
— Pentru asta ai uitat tu? comentă Constant, arătând cu mâna spre scena la care se holba întregul palat de la balcoane și de pe coridoarele exterioare ale clădirii. Nu crezi că ai întrecut măsura?
— Chiar deloc! făcu Sunna cu mândrie în glas.
Aprobare pentru pictor să-și pună în aplicare talentul chiar în mijlocul grădinii fusese primit chiar de la Sunna. Știa că era o decizie controversată, pe care nimeni nu ar fi privit-o indiferent, și probabil că fix acest detaliu o intriga pe Sunna.
Nu știa sigur dacă avea o dorință chiar așa mare de a privi întemeierea unei opere de artă atât de controversată sau doar voia să își exagereze drepturile de regină cât mai mult posibil. Se gândea mai ales la Rhesus, care îi repetase în nenumărate rânduri să facă orice dorește, mai ales când ea îi cerea timidă acordul. Și de fiecare dată exagera tot mai mult și aștepta să fie certată, să afle că libertatea ei ajunsese la o limită, dar nu se întâmpla asta.
Uneori, înainte ca cei doi să se culce, Rhesus își sufleca mânecile stând în capul oaselor pe pat și spunea Am auzit ce ai făcut azi, după care râdea și ridica din sprâncene, cu un fel de mândrie ciudată pe chip.
Sunna chiar începuse să profite de statutul ei. În primii ani la palat făcea farse nobililor alături de prietenele ei slujnice, se strecura în bucătărie și încerca să gătească ceva, redecora camere după bunul plac, ieșea la călărit și începuse chiar și antrenamente de luptă. Singurele momente în care se vedea cu Rhesus erau seara, când se culcau, și uneori la masa de prânz. Începuse să-și trăiască viața așa cum îi ceruse soțul ei la început și nu credea că avusese vreodată parte de o așa fericire.
La palatul tatălui ei fusese mereu restrânsă de obiceiuri învechite. Nu doar că nu avea la fel de multe bogății cu care să-și satisfacă poftele, dar aproape orice era interzis pentru ea: de la a călărit, la a se juca cu alți copii și la a admira arta care nu se încadra în standardele lor. Sunna nici măcar nu văzuse o pictură nud până să ajungă în Hitilia.
Fusese educată să fie o fiică cumsecade și o femeie supusă. Chiar dacă tatăl ei fusese strict cu ea și îi impusese multe lucruri, niciodată nu a lovit-o. Nu pentru că nu ar fi făcut-o, dar Sunna nu i-a dat niciodată ocazia. Era nevoie pentru rege să-i spună o singură dată ce făcea greșit, iar Sunna nu-i dădea niciodată ocazia să repete. Fusese fiica perfectă pentru poporul ei, probabil cea mai dorită domniță din întreg regatul, dar Hitilia avea nevoie de un altfel de caracter lângă regele lor.
Iar toate acele restricții o făcuseră să se închidă în ea. Abia la un an de la venirea ei în Hitilia, adevăratul ei caracter începea să strălucească, devenind tot mai luminos cu fiecare nou an care trecea. Se gândea, cu mândrie în suflet, că o așa scenă nu ar fi fost niciodată tolerată în regatul condus de tatăl ei.
Hitilia era împărțită în mod egal în oameni conservatori și controversați. Totul depindea, probabil, de regele care era la conducere și de ce parte se afla, însă exista libertatea de a gândi și rare erau situațiile când se ajungea la violență din astfel de cauze. De obicei, dacă cineva încălca legea, era dus la muncă obligatorie. Pedepsele aplicate aici nu erau atât de aspre ca în Dravidia, dar erau de câteva ori mai folositoare. Cu fiecare zi care trecea, Sunna înțelegea de ce Hitlia era cel mai bogat ținut de pe continent: era cel mai evoluat – atât ca mentalitate, cât și ca inteligență.
În acel moment, când se uita la privirea strică a lui Constat, i se părea că seamănă că mama lui. Avea aceeași încruntătură severă și același nas acvilin ca ea. Mai mult decât sigur făcea parte din hitilienii conservatori, ceea ce o cam făcea pe Sunna să strâmbe din nas.
— Pe mine mă dezgustă astfel de acte, spuse băiatul când se așeză la masă cu ea, oftând profund.
— Este artă, Constat, spuse fata fără a se obosi să explice mai mult.
— La ce e bună arta?
Sunna își țigui buzele și își trecu mâna prin bolul cu fistic de pe masă.
— Ne încălzește sufletul.
— Știi ce mi-ar încălzi mie sufletul?
— Hm?
— Să reușești să nimerești o țintă cu acel arc.
Sunna se făcu mică de tot între umerii săi când îl auzi. Spre rușinea ei, deși era o fată talentată în aproape orice, arta luptei nu o stăpânea deloc. Făcea antrenamente ocazionale de mult timp. Inițial i-a fost greu să aleagă o armă care să-i placă. Săbiile erau prea grele pentru brațele sale subțiri, pumnalele erau prea scurte, iar ea era prea puțin agilă pentru luptele corp la corp, așa că rămăsese la arc, pe care și Constant, chiar dacă nu mai practica tragerea cu arcul, era capabil cel puțin să o învețe în continuare.
Mare le fu constatarea amândurora să afle că până și coarda unui arc amărât era prea greu de tras de mâinile ei subțiri. Sunna mai trebuia să lucreze mult chiar și la forța fizică. Constant ofta adesea privindu-i incompetența, gândindu-se la cât de răsfățate erau fiicele de regi și nobili. Nici el nu cunoștea prea bine greutățile vieții, însă, când se uita la Sunna, se considera superior din acest punct de vedere.
— Ok, fie, vin acum! cedă fata, distrată.
Porniră împreună spre palat, timp în care Sunna ignora cu ușurință privirile oamenilor ațintite asupra ei. În schimb, părea să caute pe cineva cu privirea.
— Bleta! o strigă ea pe o slujnică care ducea pe vârful capului un coș de rufe.
Se repezi la ea și o opri din mers, punându-i totodată mâna pe coș, ca să nu-i cadă din cauza surprinderi.
— Poți să spui cuiva să-mi aducă costumul de antrenament în vestiar, te rog?
— Macaria l-a dus ieri acolo, după ce l-a spălat, îi spuse slujitoarea derutată.
— Atunci, scuză-mă că te-am deranjat!
Se grăbi apoi să-l prindă pe Contant din urmă, iar Bleta murmură câteva vorbe de rămas bun.
Constant privea cu mare interes acea scenă, oprit în mijlocul holului aglomerat ca să o aștepte pe regină. Nu era prima oară când o vedea vorbind politicos cu slujitorii, de parcă i-ar fi fost egali. El nu făcuse asta niciodată. Se simți ca un snob în acel moment, ceva ce nici măcar nu ar fi vrut să fie, dar de care nici măcar nu-și dăduse seama că a devenit.
Sunna se schimbă în costumul ei după un paravan care fusese instalat în vestiar la cererea ei. Deși mulți cavaleri se uitaseră sceptici, niciunul nu îi i-a contestat decizia în final. Ba chiar u început să se obișnuiască cu prezența ei acolo. Uneori era gălăgioasă, exprimându-și nemulțumirea față de greșelile pe care le făcea, iar cavalerii zâmbeau unul altuia când o auzeau icnind sau când se certa cu Constant. Adesea le făcea antrenamentul mai plăcut și mulți dintre ei puseseră ochii pe ea.
Era o imagine feminină reconfortantă. Pantalonii strâmți de antrenament îi stăteau foarte bine și, spre deosebire de celelelate doamne și domnișoare de la palat, îi păsa mai puțin de a impresiona bărbații din jur. Cumva, fix acest detaliu o făcea atractivă în ochii lor. Bărbații suspinau adesea când treceau pe lângă ea pe coridoarele palatului și îi saluta în grabă, știind că nu putea fi a niciunuia din ei.
Sunna reuși, în acea după-amiază de vară, să nimerească ținta. Reușise să tragă de arc suficient de puternic, să îl ridice suficient de sus și să se ghideze corect după cătare. Și când își văzu săgeata înfiptă aproape chiar în mijlocul țintei, începu să sară în sus de fericire. Nici părul nu-i mai stătu în coada prinsă cu panglici la spate, ci rămăsese liber în briza caldă.
De la balconul biroului său, Rhesus urmărea scena rezemat de balustradă. Într-o mână ținea un pahar de sticlă în care mai rămăsese doar o gură de alcool, iar pletele crescute îi intrau în ochi. Constată, în acel moment, că era timpul să se tundă.
━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━