Dacă aș putea să câștig un bănuț pentru fiecare dată când mi-am spus că nu mă voi mai gândi la el și am făcut-o, n-ar fi necesar să mai lucrez toată viața.
Îl detest pentru că mi-a intrat în minte și pentru că nu mă pot gândi la altceva decât la el. Cum poate să fie atât de plin de sine și să creadă că o să mă întorc la el cu coada între picioare?
Offf, înfumuratul acela necioplit!
Ies din dormitor cu o față care cred că cu greu se poate numi normală și mă îndrept direct spre aparatul de cafea. Las magia cafelei să umple camera de parfum și de zgomot și mă las să alunec pe blatul de bucătărie, scăpând un oftat.
— Totul e în regulă?
Țip ca din gură de șarpe și mă ascund în spatele unui scaun de bucătărie când vocea bărbătească mă întrerupe din visare și cred că dacă nu mor de la sperietură sigur o să mor de rușine, pentru că port cea mai scurtă pereche de pantaloni pe care o am în șifonier. Și cea mai urâtă.
Matt face ochii mari și se uită la mine cu sprâncenele ridicate.
— Nu îți face griji Dawn, nu mă uit după tine în niciun fel.
Îmi oferă un zâmbet care pare autentic și îl văd întinzând-se relaxat pe scaunul de bucătărie, îmbrăcat în pantaloni de trening și un tricou larg.
Ce naiba caută el în bucătăria mea?
— Nu am vrut să te sperii, credeam că m-ai văzut, doar nu vrei să vorbești cu mine.
Mă ridic de după scaun și îmi aranjez, în ceea ce sper să fie o mișcare relaxată, pantalonii, trăgându-i cât de jos se poate ca să îmi acopăr fundul. Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic și mă întorc către bufet ca să îmi prepar cafeaua așa cum îmi place, cu mult lapte și fără strop de zahăr.
— Scuze, sunt încărcată de nervi, recunosc.
Se așază mai bine pe scaun și îmi iau cana de cafea proaspătă, așezându-mă în fața lui.
Un beculeț îmi strălucește deasupra capului, încercând să mă relaxez și să îmi potolesc impulsul de a-l lua la interogatoriu. S-au întâmplat prea multe lucruri în ultimele 24 de ore ca să pot să mai fiu rațională.
Matt este prieten cu Julian. Cum nu mi-am putut aminti asta mai devreme?
— Vreun motiv anume? întreabă el.
Ce aș putea să îl întreb pe Matt despre Julian care să fie suficient de obiectiv încât să nu pară că mă interesează, dar nici mult prea obiectiv ca să creadă că poate evita răspunsul?
Întrebarea mai bună ar fi, ce vreau să obțin prin a afla informații despre el?
Mi-ar plăcea să aud că un bărbat tandru, care ia aventuri de noapte și le oferă cele mai plăcute momente din viața lor, ca după aceea să le părăsească câteva zile mai târziu? Ca e un îngâmfat și jumătate care atunci când pune ochii pe cineva merge până în pânzele albe ca să obțină acest lucru? Sau aș vrea să aud frica mea cea mai mare - că există o mică speranță ca el să fie cu adevărat interesat de mine, și să vrea să mă cunoască mai mult decât la suprafață.
Cântăresc în minte dacă vreau cu adevărat să deschid discuția cu Matt despre Julian, lucru care îl face să îmi interpreteze liniștea în mod diferit.
— Uite Dawn, simt că am început cu stângul această conversație. Nu vreau să fiu personajul negativ în această poveste, dar îmi dau seama că nu îți face plăcere să mă știi aici și totuși să nu știi suficiente lucruri despre mine. Îmi place de Stacey. Chiar mult mai mult decât aș fi crezut, și înțeleg de ce vrei s-o protejezi. Dar vreau să te asigur de două lucruri, ridică două degete în aer și continuă: unu, ai putea fi surprinsă, dar Stacey se descurcă super bine pe cont propriu și nu are nevoie de nimeni care s-o păzească, uneori nici măcar de mine. Și doi, ai cuvântul meu că nu am nicio intenție dubioasă cu ea. La fel ca și tine nu vreau decât să fie fericită.
Îmi îndrept spatele și mă așez mai bine pe scaun. Sinceritatea lui m-a luat pe nepregătite. Îmi încrunt sprâncenele pentru că știu că are dreptate.
— Ai dreptate Matt, spun ridicându-mi cana de cafea. Nu sunt cea mai bună persoană din lume. Vreau doar ca Stacey să fie bine. Chiar dacă asta înseamnă că mă urăște. Am reacționat ca o tâmpită, îmi pare rău.
— Uite ce propun, hai să uităm de tot acest incident, spune el. Hai să o luăm de la început.
Matt chiar nu pare deloc că mă urăște sau că mi-ar purta pică. Rămân puțin șocată când îl văd că își întinde mâna spre mine și îmi zâmbește. I-o apuc de la distanță și mă prinde cu fermitate scuturându-mi mâna ca în desenele animate.
— Îmi pare bine să te cunosc, eu sunt Matteo de Luca, avocat, iubesc păsările și detest înghețata de fistic.
— Dawn Kensington, chef, nu sunt foarte bună la a-mi face prieteni și îmi rupi mâna.
Râde tare la gluma mea și mă lasă din strânsoarea lui. Își pune mâinile la piept și mă privește cu ochii mijiți. Nu pot să fac față la atâta interacțiune socială așa că urmăresc cu privirea un strop de cafea care se prelinge pe marginea cănii.
— Dar asta vrei cu adevărat Dawn?
Îmi ridic ochii din cana de cafea și mă încrunt.
— Vrei ca sora ta să fie bine cu orice preț.. chiar dacă acest preț este ca ea să te urască?
Mă depărtez de masă și mă duc către frigider deschizându-l ca să îl închid mai apoi la loc fără să scot nimic din el. Un obicei de prost gust, de altfel.
— Ești cumva avocatul diavolului Matt?
— Mi s-au pus și porecle mai rele, îmi trage cu ochiul.
Se ridică și el la rândul lui și îl văd cum se apropie de mine. Ceva în comportamentul lui îmi pare extrem de familiar. Dar nu pot să spun cu exactitate ce.
— Dacă vrei ca Stacey să aibă parte de ce-i mai bun, trebuie să îi oferi spațiu și să o lași să își întindă aripile.
Aș vrea să pun degetul pe familiaritatea pe care mi-o oferă Matt, dar nu pot.
Își așază cana de cafea în spălătorul de vase, în timp ce eu încă sorb din a mea.
— Acum, te mai lungești mult la mine, sau vii să ardem niște calorii?
Ridic din nou din sprâncene, surprinsă că mi se adresează așa degajat.
— O să îmi mănânci praful, comentez eu amuzată.
***
Cred că pot să înțeleg de ce sora mea l-a ținut ascuns pe Matt până acum. E un adevărat fermecător. Cam încrezut pentru binele propriu, dar are întotdeauna cuvintele la el.
— De ce zâmbești așa de una singură? Îți imaginezi cât de bine arăt fără tricou?
Îmi ridic capul din telefon, iar Matt îmi oferă un zâmbet dintr-o parte până în cealaltă a feței lui stupide.
— M-am gândit că mai ai trei zile și soră-mea o să se despartă de tine, așa că în sfârșit o să pot sta liniștită la mine acasă, îi răspund pe aceeași lungime de undă, așezându-mi telefonul în buzunar și trăgând fermoarul.
Zâmbetul îi dispare de pe chip și se încruntă.
— Dar iubito, tu n-ai mai dat pe acasă de o săptămână.
Își recapătă zâmbetul încrezător și își ridică sprâncenele. Sper că vede că mă încrunt la el. Încep să alerg ușor, dar zâmbesc în sinea mea. Stacey vorbește despre mine? Pare că nu e așa supărată pe cât credeam în cele din urmă.
— Sora ta mi-a spus că tragi chiulul cam des în ultima vreme, ai ceva de confesat? spune el, prinzându-mă din urmă.
— O să mă spovedesc în altă zi Părinte. Astăzi nu sunt pregătită.
Pe lângă faptul că alerg, inima îmi sare o bătaie când îmi aduc aminte de noaptea trecută și de toate lucrurile pe care Julian și eu le-am... avut de împărțit.
— Nu mai visa cu ochii deschiși, spune el aducându-mă înapoi la realitate.
— Scuze, încercam să te ignor.
Matt râde cu nesaț la glumița mea, dar continuă să țină pasul cu mine.
— Îmi rănești sentimentele, comentează el, chiar credeam că suntem prieteni.
— Suntem prieteni Matt, îl asigur eu zâmbind.
— Atunci spune-mi ce te macină.
— Mă văd cu un tip...
Văd e un termen prea larg. Ne-am "văzut" o singură dată. Și a fost cea mai extrasenzorială întâmplare din viața mea. Sunt sigură că niciun drog din lume nu m-ar putea face să mă simt așa cum a reușit Julian în mai puțin de 8 ore cât am petrecut împreună.
— Oho, se pare că ești mai rebelă decât credeam.
Mă uit la el cu ochii mijiți.
— Scuze, spune ridicându-și mâinile în semn de apărare.
Trag o gură mare de aer în piept pentru că nu m-am pregătit până acum să recunosc adevărul cu voce tare.
— ... și am probleme cu încrederea...
— Uuu... Are o relație extraconjugală? Vinde droguri în mijlocul nopții?
— ... în mine Matt, îl opresc eu, lovindu-l ușor peste umăr. Am probleme cu încrederea în mine.
— Serios? Îi văd rotițele învârtindu-se în cap, a fost pregătit să spună o prostie, dar a dat înapoi în ultima secundă. Nu te-as vedea niciodată ca pe o tipă cu probleme de stimă de sine. A durut grozav de mult când ți-ai înfipt colții în mine prima dată.
Își ridică sprâncenele sugestiv și eu expir exasperată.
Cum să îi cer sfaturi iubitului surorii mele, cu care nu am nicio legătură? Ce e greșit cu mine? Și în plus de asta cum să mă ia în serios când trimit atâtea semnale mixte?
— Am mai discutat despre asta și ți-am spus că îmi pare rău. Dar... toată chestia cu familia mea e complicată ca dracu'. Și nu pot să mă opresc din a-mi pune întrebări.
Fir-ar, poate n-ar trebui sa dau așa multe lucruri afară din casă. Nu știu ce i-a spus Stacey despre familia noastră în cele 3 luni, dacă e să mă iau după spusele ei, pentru că scara e de la unu la o mie.
— Unde vrei să ajungi? îmi întrerupe el firul gândirii, ignorându-mi pălăvrăgeala.
— Poftim?
Privesc cărarea din fața mea și îmi imaginez că la vreo sută de pași mai încolo. Nu cred totuși că voi putea să fug mai mult de atât.
— Unde vrei sa ajungi cu toată chestia? clarifică Matt, văzând cât sunt de pierdută. Vrei să îl iei de bărbat?
Îmi simt vârfurile urechilor cum efectiv iau foc. Doamne, parcă am găsit-o pe Chiara în varianta masculină. Mă uit în jurul meu să fiu sigură că nu e cineva cu o cameră ascunsă care iese de după un copac și îmi spune că prietena mea cea mai bună s-a transformat într-un bărbat.
— Nu! Doamne! Nu... eu...
— OK, OK, am înțeles, nu e cazul să fim dramatici, face un semn cu mâna în aer de parcă ar tăia ideea pe jumătate.
— Nu vreau sa îmi pun încrederea pe o tavă de argint și să i-o ofer.
— Alo? A sunat 1867 își vrea textele înapoi. Dawn. Ești virgină?
Îl împing de pe poteca de alergat pe terenul verde, pentru că dacă alergatul nu mă omoară nerușinarea lui Matt sigur o va face.
— Nu! Nu mai spune cu voce tare lucrurile astea!
— Atunci de ce te consumi așa de tare să definești o relație? Sunt sigur că e un tip șmecher, nu așa smecher ca subsemnatul, dar sunt dispus să las de la mine.
Își sarută bicepșii ca Johnny Bravo si mie imi vine sa leșin de rușine. Renunțăm amândoi să mai alergăm și mergem ușor până când mă așez jos lângă un copac.
— Cred că ce vreau să întreb este... tu cum reușești să faci treaba cu Stacey sa meargă?
— Nu o fac.
— Poftim?
— Stacey nu vrea o relație exclusivă.
Cred că sprâncenele mele o să atingă norii. Am decis împreună cu mine, că nu mă mai bag în viața lui Stacey, trebuie să o las să își facă propriile alegeri, să greșească și să învețe singură. Eu nu voi putea fi acolo tot timpul pentru ea, dacă ea nu va fi capabilă să se descurce, eu nu voi încerca să o mai forțez.
Dar răspunsul lui Matt mă ia total prin surprindere.
— Și e OK, continuă.
— Dar ai spus că tu și ea...
— Secretul e să nu ai așteptări Dawn. Vezi tu, speranța... se oprește și își trece mâna prin păr, privind în jur. De fapt, lasă. O să râzi de mine pentru că sunt prea filosof...
Dau negativ din cap și îl îndemn să continue. Chiar vreau să știu părerea lui sinceră.
— ...copacul pe care stai sprijinită nu și-a făcut speranțe că o să crească atât de mare cât este acum. Sau poate și-a făcut, rahat, e un copac, cine știe? Dar fie că a fost plouat, că a fost furtună, că s-au suit copiii pe el, copacul a făcut ce știe mai bine, a crescut și ne-a dat oxigen. Indiferent de circumstanțe, indiferent dacă lumea a apreciat sau nu, pentru că asta face el, mănâncă dioxid de carbon și lasă gâzele să îi mănânce frunzele și nu cere nimic înapoi, înțelegi? Copacul nu și-a făcut speranțe că cineva o să îi dea apă și nu și-a făcut griji că soarele nu va mai răsări ca să facă... știi tu, își scarpină ceafa si concluzionează, fotosinteză... sau ce fac copacii. Pentru că altfel, n-ar fi rezistat condițiilor și nu ar mai fi fost aici.
Dau din cap aprobator și mă întorc ca să privesc copacul. Într-adevăr e un copac destul de înalt. Nu e cel mai frumos sau extraordinar de ieșit din comun, pare că cineva i-a rupt o creangă. Dar e aici, falnic, puternic și consumă dioxidul meu de carbon.
— Ce vreau să spun este că... e mai bine să nu știi ce te așteaptă. Dacă nu ai așteptări și o să ai un rezultat pozitiv, vei fi plăcut impresionată, dacă totuși nu se întâmplă nimic, n-ai pierdut mare lucru.
Ridică din umeri și se așază lângă mine lăsând liniște între noi preț de câteva secunde. Trebuie să îi dau credit, e un orator al naibii de bun.
— Cât spuneai că ceri pe oră la cabinet? La naiba, cred că trebuie să îți dublezi salariul.
Râdem amândoi și adevărul este că spusele lui mi-au luat o piatră de pe inimă. Sunt profund impresionată și îmi vine să îl iau în brațe, dar asta ar fi deplasat având în vedere faptul că este — dar nu chiar — iubitul surorii mele.
— Înțeleg perfect dacă ți-e teamă. Numai nebunii nu se tem de nimic.
— Nu mi-e teamă de ce se întâmplă acum. Ci de ce ar putea să se întâmple mai încolo.
De faptul că de fiecare dată când îl văd, stomacul meu face tumbe și intestinele mele dansează Lambada. De faptul că nu îmi pot potoli gândurile care se îndreaptă inevitabil spre el, tot mai des în ultima vreme. De faptul că vrea să știe lucruri despre mine... lucruri pe care nu le-am împărțit niciodată cu nimeni. De faptul că e un încăpățânat și jumătate și nu renunță până când nu iese cum vrea el.
Și mai ales, de faptul că de câte ori mă atinge, mă transform într-o cu totul altă persoană. Încrezătoare, puternică, seducătoare.
— Dar ce contează puțină suferință mai târziu, când extazul momentului o face să fie insignifiantă?
— Pot să jur că asta nu tu ai inventat-o! spun răspicat, lovindu-l cu degetul în braț.
— Of, mă subestimezi atât de mult Dawn, eu sunt un gânditor și un romantic înăuntrul meu.
Se ridică de pe iarbă și îmi întinde o mână, ca să mă ajute să mă ridic.
— Haide, meriți o înghețată după tot acest efort mental, spune el, sunt sigur că nu ți-a fost ușor să îmi descoperi latura sensibilă. Uneori și mie mi-e greu să o accept, spune ducându-și teatral mâna la inimă.
Nu pot să mă abțin din a râde la remarca lui. Așa că îi accept împăcată oferta, chiar dacă am fugit doar câțiva zeci de metri azi.
***
Sunt pe drum spre Tuscano în timp ce rumeg toată conversația pe care am avut-o cu Matt, proaspăt ieșit din duș, machiată și aranjată la perfecție. E o persoană foarte dezinvoltă și nu prea are limite în ceea ce vorbește, dar e de treabă și are capul pe umeri când se chinuie. Are un fel de a fi care îți prezintă singuranță.
— Hei Henry, îl deranjez pe unul dintre ospătari, în ce ape ne scăldăm?
— Nu prea bine Dawn, spune el cu fața palidă. Tocmai ai ratat un scandal imens.
Fac ochii mari și mă duc cu pași mici spre bucătărie tocmai când ușa se deschide cu putere, iar don Giovanni țâșnește dinăuntru aruncând cuvinte înjurioase în stanga si în dreapta.
— Nu am fost tratat cu atâta lipsă de respect de când trăiesc! Mama mia! Ce oroare! Don Rossi ești un om lipsit de scrupule!
Corpul meu se încordează instant la auzul cuvintelor răstite. Don Giovanni? Lipsit de respect? Ce naiba se întâmplă?
— Tu!
Inima mi se oprește când ochii mari și urâcioși i se opresc asupra mea.
— Tu ești o bucătăreasă oarecare, incapabilă să faci față unui loc cu atâta prestigiu ca Toscano!
Alex și Jack ies din bucătărie, urmați de Sarah, și se așază ca un zid între mine și el.
— Nu știi nici măcar să faci paste!
În timp ce colegii mei îl escortează încet, dar sigur, afară din bucătărie și implicit din restaurant, îmi păstrez mina șocată.
— Ești o pacoste și un ghimpe în coaste și nu ești bună de nimic! Tu și toți idioții care sunt angajați în această groapă de gunoi! Sunteți cei mai groaznici bucătari din lume, fără mine nu veți fi capabili de nimic!
Ce Dumnezeu se întâmplă aici?
— Nu îl asculta, îmi spune Sarah întorcându-se spre mine cu o față îngrijorată.
Cuvintele mi se aștern ușor, ușor în cap și în suflet și deși nu vreau acest lucru, recunosc că mă rănesc destul de rapid o dată ce reușesc să le procesez.
— A fost ultima lui zi aici, îmi spune ea, poate chiar ultima într-un restaurant ca acesta.
Simt că picioarele nu pot să îmi mai susțină greutatea pentru mult timp. Sarah mă strânge de mâini, încercând să mă aducă înapoi la realitate. Are lacrimi în ochi, dar îmi zâmbește.
— Domnișoară Kensington.
Vocea aspră cu un accent dulce, italienesc, îmi atrage atenția.
Nu mai înțeleg nimic din ce se întâmplă aici.
— Mă bucur că ai venit, prezența ta era necesară.
Cu o alură misterioasă și un zâmbet atotștiutor Valentino Rossi se oprește în fața ușii de la bucătărie, oferindu-mi un zâmbet relaxat. Își așază o mână în buzunarul de la pantaloni, de parcă ar deține locul.
Ce naiba, chiar îl deține!
— Sarah, dacă îmi permiți, aș vrea să discut în privat cu domnișoara Kensington.
Sarah dă din cap și pleacă, ștergându-și lacrima, păstrându-și zâmbetul. Alex și Jack se întorc de afară chicotind și o urmează pe Sarah în bucătărie.
— Te rog, îmi spune el, întinzând o mână către o masă din mijlocul restaurantului.
Pornesc cu pași mici, iar el îmi aranjează scaunul. Simt că ceva nu este la locul lui și în capul meu se plimbă o sută de întrebări acum. Ceea ce am văzut a fost adevărat? Don Giovanni chiar a fost ejectat din bucătărie?
Și Valentino Rossi? În persoană? Discutând cu mine? Cred că am schimbat 3 cuvinte cu el în cei doi ani de când lucrez aici. Cu atât mai puțin nu l-am văzut niciodată prezent în bucătărie.
— Dawn... pornește el, împreunându-și mâinile pe masă, îmi permiți să îți folosesc numele mic?
Ridică o sprânceană, iar eu încuviințez.
— Desigur, spun păstrând o atitudine optimistă, deși știu că nu acest lucru o să facă diferența în ce are să îmi spună.
Henry vine către noi aducând o ceașcă neagră de cafea și o așază în fața lui Valentino. Șeful meu înclină capul în semn de mulțumire, iar eu mă lungesc după Henry implorându-l din priviri să nu mă lase singură. Știu că nu va avea niciun efect, dar merită încercat.
— După cum ai putut observa, ne aflăm într-o dilemă aici.
Realizez acum că întreagă încăpere este tăcută și goală. Mi se face pielea de găină când mă gândesc la toate lucrurile rele posibile și imposibile care îmi trec prin cap.
— Știu ce se întâmplă în bucătărie Dawn.
Sângele îmi îngheață în vine și înghit în sec.
Aceste câteva cuvinte reprezintă sfârșitul meu.
Oh Doamne, Julian a fost aseară aici! O să fiu concediată, o să rămân pe drumuri și n-o să mă mai angajeze nimeni niciodată! Poate avem camere de filmat ascunse în bucătărie și ne-a văzut. Sau poate cineva ne-a pârât. Dar n-a rămas nimeni aici care să așa târziu, deci de unde ar putea să știe?
Doar dacă...
Cui i-a cerut Julian voie ca să intre în restaurant? Îl cunoaște pe Valentino? Și i-a spus să mă dea afară ca răzbunare pentru că nu i-am acceptat propunerea?
Încerc să ochesc discret ieșirea, pentru că nu vreau să cauzez o scenă și să plâng în hohote în fața șefului meu. Îmi simt capul greu pe umeri, la fel și membrele și nu pot să cred că am stat să mă aranjez astăzi ca să fiu dată afară!
Trag aer în piept, clipesc de câteva ori și revin la realitate când îmi dau seamă că el încă vorbește și eu nu am auzit niciun cuvânt pentru că nu am fost deloc atentă.
— ... de asta am decis ca tu să preiei această funcție și să te ocupi mai departe de restaurant.
Îmi ridic sprâncenele și involuntar casc gura.
— Să fac ce?
Tonul meu a fost atât de nepoliticos că mama mi-ar trage una peste gură dacă m-ar auzi vorbind așa.
— Scuze, nu am înțeles... ultima parte, spun eu încercând să îmi dau seama la ce se referă.
N-am înțeles nimic de fapt.
Pentru că nu am fost atentă.
M-am preocupat să mă gândesc la gură păcătoasă a lui Julian.
— Dawn, sunt sigur că o să te descurci cu noua ta funcție, colegii tăi te-au ridicat în slăvi. Ești descurcăreață, organizată și toată lumea colaborează bine cu tine. Chiar dacă noi nu am fost în contact prea strâns până acum, nu înseamnă că nu pot să am încredere în deciziile tale de acum înainte. Pare că ești omul de bază aici. Știu că ideile tale au ajutat mult restaurantul în ultimele luni.
— Uh... asta... asta vine foarte neașteptat.
— Știu, dar am încredere că vei face o treabă excelentă în locul lui Giovanni, la urma urmei ai rezistat cel mai mult alături de el de când am deschis restaurantul. Deci, care este răspunsul tău?
Cred că o să plâng pe bune. Primesc o promovare în loc să îmi pierd slujba? Ziua de astăzi ori e un vis, ori am ajuns într-un univers paralel pentru că e prea frumos ca să fie adevărat.
Săptămânile de efort fizic alături de Giovanni au fost apă de ploaie față de anii de tortură psihică alături de familia mea.
— Da! Mi-ar face mare plăcere să fac asta! Îți promit că nu vei regreta aceasta decizie!
Țopăi în mintea mea, dar mă rezum la un zâmbet foarte larg și îmi zbâțâi picioarele incontrolabil pe sub masă.
Rămân să stabilesc toate detaliile de natură contractuală, creșterea salarială, care aproape mă face să leșin, planurile de viitor și ideile de a dezvolta meniul și schimbările pe care le vom face în structura organizației de acum încolo.
Este aproape miezul nopții când terminăm de pus toate informațiile cap la cap, iar Valentino mă asigură că mă va pune în legătură cu persoana responsabilă de resurse umane pentru tot ce ține de contract și mă felicită că am ales să accept propunerea lui.
Rânjesc în sinea mea pentru că este a doua propunere pe ziua de azi pe care o accept care mă va duce într-o direcție necunoscută, dar foarte palpitantă.
Nu cred că a fost vreo zi în toată viața mea în care să îmi fi ieșit atât de mult din zona de confort.
***
Sunt în mașină și mă plimb aiurea pe străzi cu un zâmbet incredibil de larg pe față, fără să gândesc încotro să mă duc. Stacey mi-a scris astăzi că va dormi la Rebecca, iar eu am decis să nu mă duc acasă încă, chiar dacă e târziu.
Nu îmi stă în fire să iau decizii pripite sau să nu fiu rațională pentru binele meu, însă nu pot să nu realizez că trebuie să rezolv ceva în blocul în jurul căruia m-am întors de câteva ori până să mă decid să parchez mașina și să opresc. Îmi calmez mâinile tremurânde și cobor din mașină. Trec șoseaua și număr fiecare pas pe care îl fac până în fața clădirii. Îi observ mașina parcată ceea ce înseamnă că este acasă.
Inima începe să mi-o ia la sănătoasa când îmi trece prin cap că s-ar putea să nu fie singur. L-am refuzat destul de ferm. Cât de greu i-ar fi să găsească o altă femeie: mai frumoasă, mai înaltă, mai deșteaptă, în doar câteva zeci de minute, într-un bar la miezul nopții?
Ce mai caut aici dacă nu am de gând măcar să încerc?
Portarul mă salută politicos când îmi deschide ușa. Eu parcă uit să mai vorbesc și doar dau din cap către el. Apăs butonul liftului care știu exact unde mă va duce, ținându-mi privirea în pământ.
Când mă regăsesc în fața ușii sale, reușesc să îmi lovesc domol degetele de două ori în ușă și înghit în sec. Pulsul meu o ia razna pentru că nu se aude absolut nicio mișcare înăuntru. Ceasul de pe mâna mea arată ora 12:43. Îmi dau seama că nu a fost o idee bună să vin aici în toiul nopții fără vreun plan bine stabilit, fără să anunț și fără să știu ce vreau de fapt. Fiecare secundă care trece pare o eternitate.
Ajung la concluzia că a fost o mișcare extrem de neinspirată din partea mea și că nu vreau să mă fac de râs. Când reușesc să mă adun, să mă mișc de pe loc și să plec înfrântă, ușa se crapă, iar vocea lui răgușită mă oprește în loc.
— Dawn?
Îl privesc în lumina difuză și iau o gură mare de aer. Parcă îmi amintesc din nou ce înseamnă să respiri, iar mușchii spatelui mi se relaxează complet. Îmi trec mâna prin păr, iar ochii lui scanează această mișcare cu o licărire care nu face altceva decât să îmi provoace stomacul să se strângă într-o bilă de emoții. Cum poate avea o putere atât de mare asupra mea când nici măcar nu mă atinge?
— Julian...
Mâna lui se întinde către mine, iar eu îmi împreunez degetele cu ale lui, de parcă sunt în transă și suspin în sinea mea când îl las să mă tragă înăuntru cu finețe.
Scanez încăperea cu rapiditate și nu văd nicio urmă de haine străine, ceea ce trebuie să recunosc că îmi ia o piatră de pe inimă. Apartamentul lui e înconjurat de aceeași aură masculină, scufundat în întunecime, cum mi-l amintesc de ultima dată. Televizorul lui aruncă lumini subtile de pe peretele unde e fixat și zâmbesc când văd că se uită la un meci de baschet.
— Ce faci aici? întreabă el.
Mă ajută să îmi dau jacheta jos și o agață în cuier, mă invită să mă descalț și îmi oferă papuci de casă pufoși. Picioarele mele sunt binecuvântate după o zi întreagă de alergat colo-colo.
— Am... am fost promovată, e tot ce îmi trece prin minte.
Continui să îmi plimb privirea prin casă, inspectând, absorbind cât mai mult din elementele ce îmi ies în cale. Nu știu de ce continui să încerc să mă conving că nu e nimeni aici. Casa e curată și aranjată frumos, nimic nu pare nelalocul lui. Poate e din cauza că eu mă simt teribil de împrăștiată.
— Felicitări, asta e... grozav, pot să te servesc cu ceva? Vrei să... sărbătorim?
Dau din cap negativ și în cele din urmă îmi concentrez privirea pe figura lui. Îmi simt obrajii cum încep să ardă când îmi dau seama că nu poartă decât un tricou subțire și are doar o pereche de pantaloni de casă pe el. Pare că l-am prins într-un moment de vulnerabilitate, pentru că îl simt un pic pierdut.
La dracu! Normal că e pierdut, sunt o dubioasă care a venit neanunțată la el acasă la 12 noaptea!
— Dawn... te mai întreb o dată, se apropie de mine, iar mâinile lui îmi înconjoară chipul, cu calm, de parcă aș fi un tablou, ce faci aici?
Mă țintuiește cu privirea și eu uit cum e să respiri.
— Am venit la tine...
Începe să râdă și își îndepărtează mâinile de pe fața mea. Răspunsul meu a fost sincer și la subiect.
— Pot să îmi dau seama de acest lucru, ești în sufrageria mea.
— Așa este, în-într-adevăr.
De ce naiba mă bâlbâi? Julian îmi zâmbește timid și se dă un pas în spate, lăsând un gol în jurul meu care mi-aș fi dorit să nu apară.
Își trece o mână prin păr și se așază pe spătarul canapelei, așteptând să spun ce am de spus.
— Mi-am lăsat lenjeria la tine și o vreau înapoi.
Îmi pun mâinile defensiv în piept, de parcă i-aș da un ordin, ceea ce îl face și mai confuz. Însă nici o secundă mai târziu fața lui se conturează în cel mai strălucitor zâmbet. Pot să jur că mă simt de parcă a răsărit soarele în întreaga casă. Ba chiar începe să chicotească. Ceea ce mă face, involuntar, să schițez un zâmbet.
Doamne, nu pot sa cred că ăsta e argumentul pe care îl găsesc ca să mă justific.
— Știu că e aici, pentru că am plecat fără ea, adaug încercând să par nonșalantă.
Se ridică greoi, și îi ia doar o lungime de braț să se întindă și să mă ciupească de obraz.
Începe să zâmbească din nou și dispare într-o altă cameră față de locul unde știu că se situează dormitorul lui. Se întoarce cu o plăsuță de hârtie mică pe care mi-o înmânează.
— Doamna Webster și-a permis să o ducă la spălătorie împreună cu hainele mele. Sper că nu te deranjează.
Acum sunt sigură că arăt ca o tomată și o să decedez de rușine.
— Mulțumesc.
Înșfac punga din mâna lui, pregătită și sigură că vreau să plec, dorind să fug ca o lașă pentru că asta sunt, și nu pot să recunosc că sunt aici pentru că vreau să îl văd, să mă atingă și să îl simt.
Mâna lui se încolăcește în jurul încheieturii mele și mă saltă peste el, aruncând-ne pe amândoi dintr-o singură mișcare direct pe canapea. Inima începe să îmi bată din nou cu putere și pentru câteva secunde stăm amândoi nemișcați. Stă deasupra mea, și se sprijină pe o mână, trecându-și degetele păcătoase peste urechea mea, ferind cu o mișcare nevinovată o șuviță de păr. Țip din cauza șocului, dar el nu pare deranjat de acest lucru. Așază un sărut cast peste buzele mele care mă lasă la propriu fără cuvinte.
Deschid gura ca să protestez, dar cuvintele nu ies.
Spune ceva Dawn! Împinge-l, lovește-l, țipă!
— Ești atât de frumoasă, îmi spune el, privindu-mă direct în ochi.
Nu ne mișcăm de canapea și îmi dau seama că sub nicio formă nu mă forțează să stau acolo. Persoana care mă împiedică să plec sunt eu însămi. Sunt paralizată de cuvintele lui, mă topesc în interior și contrar gândirii raționale, mă afund mai tare în canapea, lucru care observ că îi face ochii să strălucească.
— Știu de ce ești aici Dawn. Și cred că și tu știi... chiar foarte bine.
Fac ochii mari și el îmi oferă o jumătate de zâmbet. Mâna lui se plimbă în voie pe abdomenul meu, și își face loc pe sub cămașa fină, atigându-mi pielea. Tremur, dar nu îl opresc, și realizez cu spaimă că nu am de gând să fac asta, indiferent de ce va face mai departe. Ba chiar sunt pregătită să îl îndemn să continue, dacă nu are de gând să acționeze naibii o dată.
Îmi lipesc palma de obrazul lui și îl cercetez atentă. Înghit în sec, ceea ce îl face să își mute privirea pe buzele mele.
— Ți-am spus Julian, șoptesc, am venit la tine, așa cum ai spus că o să fac.
Parcă am aruncat benzină peste o scânteie și văd cum figura lui se schimbă când deschide larg ochii. Buzele lui le găsesc pe ale mele, fiebinți și însetate.
Nu pot să îmi abțin un geamăt când își coboară mâna mai jos, așa că îl las să facă cu mine tot ce mi-a promis.
Și tot ce mi-am dorit să facă.
*****