Bocancii asasinului fac zgomot pe podeaua camerei mele. Picioarele lui lungi și puternice, acoperite de blugi negri, m-ar putea lăsa inconștientă cu o simplă lovitură. Înghit în sec, iar ochii verzi ai bărbatului mă fixează. El face un pas în față, spre mine. Doamne, ce mă fac?! În spatele meu e peretele și în față e el! De data asta Tyson nu va apărea de nicăieri, iar familia mea nu va da doi bani pe mine dacă țip. M-a prins. Cum m-a găsit când eram acasă, nu am idee...
Colțurile ochilor bărbatului se subțiază, de parcă el ar rânji sub eșarfa care îi ascunde fața. Îi place frica mea, sunt sigură. Scrâșnesc din dinți și pășesc în spate, dar călcâiul meu deja atinge peretele. Tresar și reacționez rapid, ridicându-mi mâinile. O rafală de vânt începe să bată spre asasin, dar el se ferește și se lipește de peretele opus, astfel încât vântul meu să nu îl poată arunca pe geam. Telefonul meu de pe noptieră începe să vibreze din cauza mesajelor primite, dar Jakoda e ultimul lucru la care mă gândesc acum.
Dezavantajul meu, dar și al bărbatului, e că nu ne mai putem lua prin surprindere. Îmi cunoaște puterile, știe ce pot face. Și eu știu că asasinul se poate regenera cât ai clipi, deci o metodă de a-l încetini e să continui să îl rănesc până când obosește și cedează sau până eu obosesc. A venit să mă prindă, nu să mă omoare. Asta e singura șansă pe care o am.
În secunda în care fac un pas spre ușa camerei, bărbatul se mișcă rapid și, cu eleganța unei lebede, face un salt surprinzător de-a lungul camerei. Corpul meu micuț nu poate susține greutatea care se află deodată peste el și cade cu o bufnitură pe podea. Asasinul mă imobilizează, ținându-mi mâinile la spate și picioarele întoarse într-o poziție incomodă, ținute de genunchii lui. Stăteam pe abdomen și vedeam doar podeaua, dar indiferent de asta continuam să mă zbat.
"Potolește-te sau o să îți rupi un picior. N-am chef să te car." se aude vocea iritată a asasinului.
"Păi, ghici ce! Nu totul în viață e așa cum vrei!" scuip eu și îmi strâng pumnii. Reușesc cumva să îmi mișc cotul și îl lovesc în coaste, dar bărbatul nici măcar nu s-a clintit.
Încep să adun aerul printre degetele mele, gata să fac una dintre fâșiile ascuțite care l-ar putea răni. Ghinionul meu e că asasinul poate vedea tot ce fac, iar eu nu îl văd deloc. El observă ce vreau să fac și îmi strânge dureros încheieturile cu o mână. Asta mă face să îmi pierd concentrarea și să icnesc încetișor. În următorul moment, simt ceva rece în jurul mâinilor și aud un clic scurt. Îmi măresc ochii.
M-a încătușat.
Și de data asta, cătușele sunt din fier și nu le pot tăia cum am făcut cu frânghia.
Cred că am dat de naiba.
Când asasinul își ia genunchii de pe picioarele mele, mă ridic în șezut și mă aplec puțin, apoi, luându-mi avânt, îl lovesc în nas cu capul. Aud un mârâit îndurerat, dar nu am timp să mă bucur de mica victorie. Sar în picioare și încep să fug spre ușă. Cătușele îmi îngreunau mișcările, însă va trebui să mă descurc așa până reușesc să le scot.
Ajung în fața primului obstacol, numit mânerul ușii. Mă chinui să îl deschid cu cotul, iar asta îmi cheltuie timp prețios în care asasinul a reușit să mă prindă, din nou. El mă apucă de braț și mă trage spre el. În următorul moment, mă trezesc cu o eșarfă colorată legată strâns în jurul gurii mele. Era prea aproape de pielea mea ca să o pot tăia fară să mă rănesc. Nu mai pot vorbi. Încep să mă panichez, iar vântul începe să bată în diferite direcții prin cameră. Dar era prea târziu.
Mă zbat, lovesc, îmi folosesc abilitățile, dar niciuna dintre încercările mele nu îl oprește din a mă ține strâns de brațe și a înainta spre geamul deschis. Nu voiam să îl omor, mi-a ajuns moartea Serenei. Trebuia cumva să scap de el, sau Tyson va fi nevoit să găsească altă persoană care să protejeze scutul al treilea. Într-un fel sau altul, meritam toate astea.
Asasinul mă târăște până în fața ferestrei, imun la toate loviturile mele și înjurările neînțelese. Sunt sigură că degetele lui vor lăsa vânătăi pe pielea mea, atât de strâns mă ține. Bărbatul pășește pe pervaz și mă ridică alături de el. Îmi măresc ochii înspăimântată. Ce crede că face?! Doar nu vrea să sară? Scot un urlet înfundat când nu mai simt nimic sub picioare, și doar eșarfa mă împiedică să trezesc jumătate de cartier. Ochii îmi sunt închiși. Aștept cu sufletul la gură să simt cum mi se rup picioarele sau că mor, dar nici una dintre acestea nu se întâmplă.
Clipesc des, văzând prin întuneric cum brațele asasinului mă susțin la câțiva centimetri deasupra solului. Expir ușurată. Cu o privire plictisită, el mă lasă pe pământ, apoi își scutură mâinile de parcă a atins cel mai scârbos lucru. Sincer nu mă deranjează asta atât timp cât și-a luat palmele de pe mine. Zâmbesc sub eșarfă și încep să mă depărtez de el, apoi o iau la goană în direcția opusă. Trec pe lângă casa mea și fug de-a lungul străzii, sperând că cineva va observa o fată legată care fuge ca nebuna prin grupare. Aud cum asasinul înjură, apoi aleargă după mine.
Gâfâind, îmi mișc capul în stânga și în dreapta, reușind după câteva secunde să îndepărtez eșarfa, care acum îmi atârnă în jurul gâtului. Cu doar cătușele încurcându-mă, mă împleticesc la stânga pe o alee întortochiată, pe care din fericire o cunosc la perfecție. Mă pot ascunde după niște coșuri de gunoi și să mă fac invizibilă. Mi-a mai rămas doar să îl fac pe asasin să mă piardă printre pereții cenușii ai blocurilor. Ar trebui să fie floare la ureche.
O umbră trece deodată prin fața mea. Chițăi speriată și cad pe șezut, văzând în continuare o siluetă întunecată în depărtare. Lumina felinarelor nu ajunge până acolo. Mă încrunt, întrebându-mă cum a ajuns asasinul în fața mea. Însă când simt două palme pe umerii mei care mă smucesc în picioare, îmi dau seama că ăla nu e asasinul. Bărbatul cu ochi verzi e în spatele meu, gata să mă ducă în gruparea Acton.
Se aud pași lenți, iar silueta se mișcă spre noi. Încerc să îmi dau seama cine e. Nu mai am ocazia să fac asta, pentru că asasinul a zărit și el umbra, iar acum mă împinge înapoi spre stradă. Nu vrea să fie prins. Păcat că eu vreau.
Ne oprim brusc când pași încep să se audă din ambele direcții ale aleii. Apoi se dublează, se triplează, și realizez că suntem înconjurați de siluete. Înghit în sec. În lateralele noastre sunt blocuri, deci singurele ieșiri sunt în față și în spate, unde se apropie ființele necunoscute. Eu și asasinul stăm în liniște, ambii tensionați. Respiram greu și simțeam aerul din jur, gata să mă apăr. Adânc în interiorul meu speram ca umbrele să fie Tyson și restul Consiliului care au venit să mă salveze, dar ceva îmi spunea că nu e așa. E amuzant cum doi inamici sunt împreună în fața altui inamic.
Prima siluetă pășește în lumina felinarelor. Clipesc des, nevenindu-mi să cred ce văd. Creatura din fața mea arată la forma corpului exact ca un om, dar aici se termină asemănările. E mai înaltă decât mine și are pielea gri, cenușie ca o piatră. Părul negru îi e murdar, la fel ca hainele de pe ea. Unghiile, sau, mă rog, ghearele creaturii sunt negre. Cei mai înfricoșători sunt ochii lui roșii ca sângele. Două rubine închise într-un corp gri. Ce naiba sunt chestiile astea?
Scrâșnesc din dinți, teama umplându-mi gândurile atunci când alte cinci creaturi asemănătoare ies din întuneric. Toate au pielea gri și doar culoarea ochilor e diferită: trei dintre ei au ochi cenușii, unul are ochii negri și încă unul are ochi roșii. Cele șase creaturi vin spre noi și formează un cerc în jurul nostru. Îmi strâng pumnii și simt cum aerul vibrează în jurul meu.
Sunt extrem de surprinsă când asasinul pășeste în fața mea și stă într-o poziție protectivă. Chiar el, care a venit să mă ducă spre o moarte sigură, vrea să mă protejeze. Creaturile astea trebuie să fie de-a dreptul periculoase, dacă un asasin face asta. El pare că știe ce sunt. Eu nu am nici cea mai mică idee și sunt îngrozită de asta.
"V-a ruginit poarta?" scuipă asasinul cu venin în voce. El își mișcă mâna și scoate un pistol din teacă.
"Ai încurcat gruparea?" sâsâie creatura cu ochi roșii pe același ton. Avea un glas gros și răgușit.
"Văd că vă jucați iar cu portalele." mârâie bărbatul cu ochi verzi, privind un obiect strălucitor din buzunarul creaturii. Portale? De obicei, doar conducătorii grupărilor au genul ăsta de portale pe care le poți ține în buzunar. Oare asasinul îi cunoaște? Se pare că da.
"Ești curios să ne vezi casa din nou?"
"Nici să nu înd..." începe să strige asasinul, dar nu mai reușește. Una din creaturile cu ochi gri scoate o bâtă de lemn și îl lovește în cap. Corpul asasinului cade înconștient pe asfalt. Scot un țipăt, iar privirea tuturor cade pe mine. Fac pași în spate, văzând îngrozită cum din mâinile chestiei cu ochi negri iese un fum gros și acoperă capul bărbatului.
Creatura cu bâta se apropie de mine. Din cauza spaimei nu reușeam să îmi folosesc cum trebuie abilitatea. Am putut să opresc aerul din a mai intra în plămânii lui, dar asta nu a părut să îl împiedice să mă lovească și pe mine în cap. Am căzut alături de asasin, cu mâinile prinse în cătușe și cu diverși ochi colorați privindu-ne. Un fum negru mi-a acoperit capul. Mi-am închis ochii și nu i-am mai deschis pentru câteva ore.