Cetatea Coronei, decembrie 1455
— Ei, hai, mai ajungeați și voi azi? vocea Gretei le luă în primire de cum intrară. Ăștia au ajuns toți și-ntreabă de voi. Pe unde-ați stat atâta?
— Katharina ce-a păzit pe sus, Mutter! Karolina vorbi repede, de teamă.
— A venit și Gundula și-am trecut s-o lăsăm și pe ea acasă! Liesel glăsui mai tare peste vocea surorii ei, sperând ca mama lor să nu audă.
Dar era prea târziu deja. Greta își apropie sprâncenele și își țuguie buzele. Era o femeie trupeșă, bățoasă, mai falnică decât Suzanna. Dar, pe cât de repede se înfuria, pe atât de repede îi și trecea. Suzanna, în schimb, putea să țină minte cu anii dacă cineva o supăra sau o dezamăgea tare.
— Unde sus? își încrucișă brațele pe pieptul mare, urmărindu-le în timp ce-și dezbrăcau cojoacele.
— La bastion, tot Karolina răspunse.
Katharina nu scotea o vorbuliță. Parcă i se strânsese stomacul și îi înțepenise inima în piept de când plecase. Nici fetele, nici chiar Gundula, nu o întrebaseră nimic, văzând-o atât de abătută pe drumul de întoarcere. Thomas nici nu mai cutezase să-i amintească de prăjitură.
— Păi ce, n-ați urcat toate?
— Decât Katharina. Noi eram obosite rău. Pe ea a ajutat-o un bărbat de-acolo cu sania! Ilsa rosti simplu, de parcă nu ar fi fost deloc mare lucru.
— Aha... Și bărbatul ăla cine e? E de-aici? E de familie bună?
Tăcere. Katharina nu băgă de seamă că toți ochii erau pe ea în timp ce își scutura mută cozile ude de zăpadă. Decât când își dădu jos năframa și își ridică ochii, văzu privirile curioase pe ea.
— Nu știu, tante. Nu l-am întrebat mare lucru.
Minți repede, cursiv, fără vinovăție. Vlad era taina ei și doar a ei. Oricum, ce rost avea să mai spună ceva acum? O taină avea să și rămână. Una de o zi.
— Măcar i-ai mulțumit ca s-a căznit să te-ajute?
— Firește, și zâmbi tremurând, trecând printre ele cu hainele umede pe brațe.
Greta o urmări din priviri. Era diferență ca de la noapte la zi când Katharina nu mai râdea și nu mai zâmbea, când era așa monosilabică.
— Ce-are? le întrebă pe fete. Nu-i e bine?
Liesel își sărută mama pe obraz.
— Ei, n-are nimic. E Thomas plecat, de-asta. Îi e dor de el, Mutter. Știi tu cum e...
Greta chicoti și îi ciupi obrazul. Firește că știa! Dragostea asta...
— Thomas pe naiba! Nu-și mai lua ochii de la ea soldatul ăla de-a urcat cu ea! Karolina pufni cunoscător. Voi n-ați văzut? și își privi surorile.
Ele își mutară stânjenite ochii de la una la alta. Văzuseră, firește, dar ce să facă și ce să mai spună acum? O știau pe Katharina că era privită mereu, iar bărbatul ăla era așa fioros că niciuna nu cutezase să-și ridice privirile mai mult de pieptul lui. Se apucaseră să se joace în zăpadă și să se bată cu bulgări, construind un om de zăpadă și râzând cu micul Thomas, așa că nici nu băgaseră de seamă când se scursese timpul. Oricum, lor nu li se păruse deloc așa mult.
— Ei, vezi ce spui! Greta o mustră. Nu mai vorbi cu păcat! Dacă aude taică-său ceva își varsă mânia pe ea pe urmă. E cuminte și-i fată logodită. Ăla n-are decât să se uite lung! Hai, voi spălați-vă și duceți-vă să îmbucați ceva! le zori.
Fetele traversară casa spre camera din spate fără să zică nimic. Când însă se asigură că mama lor nu le mai privea din spate și se întorsese la treaba ei, Liesel îi trase un ghiont ușor Karolinei.
— Ce-ți veni și ție să faci asta? o luă la rost în șoaptă.
— Și ea a spus că mă spune! Karolina șuieră.
— Dar nu te-a spus niciodată. Te-a acoperit cu noi toate. Nici azi n-ar fi spus. Știi doar că așa mai zice și ea când e supărată! Ilsa vorbi și ea.
— Și tu dacă se supără mama sau tata, te pun doar să muncești mai mult. Pe ea ar juca-o în picioare cu bătaia unchiu'.
Karolina își dădu ochii peste cap.
— Ei, ar juca-o... N-a atins-o niciodată! Și vorbește așa molcom...
— N-ai fost tu aici poate. Când i-au zis de logodna cu Thomas și s-a supărat Katharina pe ei, i-a cârpit două de s-a auzit în toată casa. Nu știi că te-ai întors tu de la maici și-ai întrebat de ce e Gus așa nervos? Se luase cu unchiu' la ceartă că dăduse în ea, Ilsa vorbi în șoaptă.
Fata ascultă câteva clipe, cât își și aminti și ea cele întâmplate. În seara aia, Katharina nu mai ieșise din cameră, dar nimeni nu-i zisese de ce. Însă după aceea ridică simplu din umeri.
— Ei, aia o fi fost atunci, o dată...
Liesel o zgudui cu putere de braț.
— Ascultă-ne și pe noi și nu mai da cu gura! Și-așa în câteva luni se mărită și pleacă de acasă! Nu poți și tu să...
Dar se opri când auziră niște pași ușori și Katharina le apăru în față.
— Mi-am dus hainele să se usuce și să văd lebăduțul. Venisem să vă întreb dacă mâncați și voi cu mine. Dacă nu, nu mănânc nici eu...
Liesel îi dădu drumul Karolinei. Katharina se încruntă o clipă, privindu-le chipurile așa serioase. Nu-și dădea seama ce ar fi putut să vorbească. Ea fusese să-și ducă rufele la căldură și apoi ieșise în magazia din spate să hrănească puiul de lebădă pe care îl găsise cam cu o săptămână în urmă, când fusese la lac să dea de mâncare tuturor acelor păsări albe și grațioase.
Îl zărise stând pe mal, trist, aplecat, cu un picioruș cam strâmb și olog, pe care nici măcar nu putea să calce. Așa că luase lebăduțul șchiop, îl strecurase în laibărul ei, la căldură, și îl adusese acasă. Verișoarele ei fuseseră și ele la fel de încântate, mângâindu-l și ajutând-o să-i pună atela, apoi mergând și ele uneori să-l hrănească și să-l dezmierde.
— Venim acum. Ce face? E bine? Ilsa o luă și ea spre camera din spate, cu o sobă strașnică, unde își duceau hainele ude de la zăpadă să se usuce.
— Îhâm. Cred că îl mai țin câteva zile și după mă duc la lac să-i dau drumul înapoi! Katharina începu iarăși să-și aranjeze cozile pe piept.
Le simțea deseori lungi și grele, poate fiindcă așa și erau, dar erau vestite în cetate, iar ea își iubea părul. Noaptea, când și-l desprindea și îl despletea înainte de culcare, îl simțea greu, buclat, mătătos, acoperind-o cu totul. I-ar fi plăcut tare mult să și-l prindă și ea în feluri complicate și frumoase, așa cum văzuse la soțiile de boieri și bogătașe cu mult mai puțin păr ca ea, dar nu știa cum.
Simți privirile Karolinei asupra ei, dar nu spuse nimic. Cearta din zorii zilei părea acum la ani depărtare. Totuși, nu putea să nu se gândească la cât de bine și frumos se înțelesese cu Karolina până de curând. Nu știa ce se întâmplase de se răciseră așa dintr-odată.
Dar adevărul era că, stând chiar lângă ea, Karolina știa că ea să răcise prima. Încă de la acea zi de Sfânta Marie Mică, în biserică, când Ivan, primind de la Katharina niște mere din coș, se întorsese și îi spusese cu un zâmbet tâmp Ce frumoasă-i vara ta!. Nu zisese nimic mai mult și nici nu îi aruncase după vreo altă privire. Fusese doar așa, o constatare nevinovată, căci Ivan venise de la Buda cu părinții în cetate să facă negoț, iar aceea fusese prima dată când o văzuse pe Katharina. Dar pentru Karolina fusese destul ca să o îndepărteze de copila cu păr odată auriu, odată arămiu.
Când ultimul laibăr fu întins pe laviță, fetele o luară spre bucătărie. De undeva, de afară, se auzeau și glasurile bărbaților, râzând și sporovăind. Cel mai tare glăsuia Gus, urmat de unchiul Johann. Și Thomas Siegel putea fi glumeț și vorbăreț când voia, dar de când cu boala, se înăsprise mai rău ca oricând înainte.
— Coacem repede un lichiu, un Henklich*, că avem niște aluat făcut deja rămas? Ilsa își puse șorțul. Sau facem o paparadă*?
— O paparadă din câteva ouă bătute! se auzi Thomas Siegel intrând în casă. Că mi-ați făcut poftă! zâmbi. Cu niște slănină crestată, c-a adus ieri Gus de la Speckturn* o bucată mare! și se duse să întețească focul în cuptorul alb, țărănesc.
Ilsa amestecă ouăle proaspete cu niște smântână și le turnă în tigaia de pe plită, în care Liesel pusese unt și niște bucăți de slănină care se răsuceau și sfârâiau ușor. Katharina aduse pâinea proaspătă din coșul acoperit cu un ștergar, iar Karolina scoase niște murături.
— Toarnă și niște pălincă, fato! îi zice Katharinei.
Ea face cum i se spune. Ia păhărelul și îl umple, împrăștiind în jur mirosul tăios și înecăcios de la tăria băuturii. Se așează, dar nu mănâncă nici pe departe ca restul. Abia ciugulește. Un miez moale de pâine, o firimitură de brânză. Ia o feliuță de sfeclă murată din care tot ronțăie întruna ca să pară și ea că îmbucă ceva. Guss și Johann intră și ei să se încălzească, dar, sătuli și chercheliți de ger, nu gustă decât niște băutură.
— Și, cum a fost la bastion? Am auzit că v-a ajutat un soldat la cărat. Frumos din partea lui! Thomas înghițea aproape pe nemestecate.
Katharina își aminti dintr-odată și ochii îi licăriră. Animată de curiozitate, uită de taine. Își îndreptă spatele și își aduse coatele pe masă.
— Zicea că te știe, papa.
Thomas se încruntă.
— Pe mine? Unul de la bastion? Nu știu niciun soldat de-acolo... și se opri o clipă, căutându-se în minte, scotocind printre amintiri.
— Parcă zicea ceva de guvernator... o luă pe ocolite, temătoare.
— Guvernatorul... Ah! Vlad Dracula! Îl știu pe el, dar mai bine l-am știut pe taică-său. M-au scos de la turci în '38. Erai tu în burta maică-tii pe atunci, fix anul în care te-ai născut. De-asta țin minte! M-au prins în Țara Bârsei. Venisem să văd cum merge treaba cu comerțul pe-aici. Au atacat păgânii ăia și ne-au luat la grămadă – sași, maghiari, valahi... înghiți în sec și bău repede, ca și cum nu voia să-și amintească de acele clipe.
Se lăsase tăcerea în bucătăria împânzită de mirosuri. Gus renunțase la sporovăiala cu unchiul Johann, iar fetele ascultau atente.
— Și cum ți-au dat drumul? Katharina continuă.
— Ehei, aproape nu mi-au dat. Au murit mulți pe drum, restul au ajuns bolnavi. Le-au plăcut hainele noastre, toți țesători, deci ni le-au luat. De-atunci trag eu cu plămânii... își trase sufletul. Vlad bătrânul a vorbit cu ei. Că n-au ce face cu noi, că nu știm a munci, că la ce le-am fi buni acolo? Cred că am fost o mână sau două ăia pe care ne-au lăsat să plecăm. Ne-am închinat și i-am mulțumit lui Vlad Dracul. Îl avea cu el și pe fiu-său, pe atunci era băiețel, dar și în fața lui ne-am înclinat toți. Nu mă gândeam eu că mă mai știe, dar ia uite ce minte are! dădu păhărelul peste cap.
Katharina se ridică și se apucă să strângă de pe masă. În sinea ei, jubila. Deci n-o zisese numai așa, ca pe o minciună cu care s-o îmbrobodească, cum mai făceau alții.
— Da' ce, el a fost care te-a ajutat? Thomas o întrebă.
Se blocă o clipă, neștiind ce să răspundă.
— Ăă, da. Cred că da. Dar știi că eu nu mă dau în taină...
— Da, da. Așa cum te-am învățat. Bine-ai făcut cu el. E mare crai... A avut la iubite și amante... și fluieră, făcându-i pe Guss și Johann să râdă.
Umerii Katharinei se prăbușiră, nici ea nu știa de ce. Însemna că așa făcea cu toate fetele...
— Nu era însurat? Gus mai turnă niște pălincă.
— Păi, e! Are nevastă, copii... Da' e prinț! Așa-s ăștia! Nu se ia din dragoste, după le fug ochii...
Ei ciocniră, neluând seama la fata care își frământa buzele. Deci așa, și nevastă, și copii, și alte amante... Proastă mai fusese!
Verișoarele ei o băgară de seamă, dar o lăsară în pace. Cum părea la fel ca și atunci când veniseră, credeau ori că e obosită, ori c-o prinde vreo răceală.
— Să-i fugă, să-i fugă! Dar nu la soră-mea... Cum e, Katharina, ți-a zis ceva?
— Mie? chițăi. Ce să-mi zică mie? șterse masa.
— Nu te-a întrebat de vorbă?
— Păi, a cui sunt... se întoarse și scutură cârpa pe lighean.
— Atât?
Fata își suflă din ochi un cârlionț scăpat din împletitură, apoi îi aruncă fratelui ei o ocheadă plictisită.
— Atât. Și n-ați zis adineaori că are nevastă?
— Lasă, că și dacă n-ar avea, n-ai avea tu ce să cauți cu unul ca el. Ori ai vrea să râdă lumea! Valah și săsoaică... N-am spăla rușinea pe-aici nici într-o mie de ani! Thomas îi tăie vorba.
Fata păstră tăcerea și le mai umplu o dată păhărelele, ducând apoi sticla la locul ei.
— Ia, tu mai ai treburi prin cetate zilele astea? tatăl ei o întrebă dintr-odată.
— Păi, da... La măicuțe, să le duc câte ceva. Lebăduțul, după mai merg și eu la Gundula și mai ies cu ea...
— Ei, mai rărește-o cu Gundula atunci, cel puțin până pleacă Dracul ăla din cetate...
— Papa... se întristă dintr-odată.
— Hai, tată, că nu-i niciun pericol! Gus râse. El încearcă. La cine ține, ține! La cine nu, ducă-se! Nu s-a ținut el după niciuna. Are destule care se duc de bunăvoie! Vezi tu ditamai prințul coborând în cetate și alergând după Katharina? O fi ea frumoasă, dar nici chiar așa! Las-o să iasă, că nu ți-o fură nimeni!
Bătrânul Thomas stătea încruntat, dar gânditor. Pentru el, mândria și onoarea familiei erau mai valoroase decât orice altceva – decât orice țesătură, negoț sau pungă cu aur. Trăsese prea mult la viața lui ca să nu-și poată ține fruntea sus în lume. De asta și ținuse cu dinții de logodna cu Thomas, de asta era cum era. Lumea era rea, lumea vorbea. Ca să câștigi respectul lumii, trebuia să nu intri în gura ei câinoasă.
Cuvintele lui Gus, așa simple și glumețe, nici nu-l agitară, dar nici nu-l liniștiră. Era ciudat... Fata asta a lui, tot timpul așa molcomă, zglobie, zâmbitoare, avea un tremur în ea ca niciodată. Parcă nu putea să stea locului, parcă nu avea stare... Parcă era supărată și totuși nu era; nici veselă, nici tristă. Curioasă ființă!
Când plecă din bucătărie, nu-i spuse nimic. Nici dacă o lăsa să iasă, nici dacă nu, dar Katharina tot îi mulțumi lui Gus că încercase să-l facă să se răzgândească. Reveni apoi în cămăruța unde țesea liniștită. Cu toată dezamăgirea adâncă pe care o resimțea – nici ea nu știa de ce – se apucă să brodeze batista cu numele ei pentru Thomas.
La rochia de nuntă, începută dar neterminată încă, nu avea tragere să se uite. Parcă i se făcu dor de Thomas. Măcar el, cu blândețea lui, ar fi stat cu ea și ar fi încercat să-i descrețească fruntea. Făcu un calcul în gând. Ajungea de la Sibiu târziu, dar sigur avea să vină pe la ei mâine.
Katharina lucră toată ziua, netulburată. Mersese vorba în casă că îi dădea târcoale vreo răceală, căci era atât de pleoștită și palidă, deci nu o deranjă decât Suzanna, pe seară, cu o cană de lapte cald cu miere.
Fetele se și vorbiră înainte de culcare să doarmă mai mult a doua zi, măcar până la ceasul al nouălea. Își pieptănară una alteia părul, pe Katharina lăsând-o la urmă, fiindcă îl avea cel mai lung și des.
Fata abandonă ciuda și dezamăgirea. La urma urmei, de ce să se amărască ea pentru ceva ce nici nu fusese? Bine că auzise vorbele lui Gus! Ce era ea pentru un prinț căruia i se ofereau femei pe tavă? De ce și-ar fi bătut capul cu ea?
Și așa stătu toată noaptea, trecând de pe o parte pe alta, foindu-se, păstrăvălindu-se, visând prințese din basme și regine smălțuite în gheață și ochi verzi fioroși. Când își găsi somnul liniștit, deja în zorii dimineții, Karolina o trezi.
— Scoală-te! Scoală-te și vino jos, că suntem toți acolo! o zgudui ușor.
Katharina, toată numai bucle arămii, căscă și se frecă la ochi.
— Ce-i? De ce? N-am zis că dormim și noi? mormăi somnoroasă.
— Taci și vino, că e jos! N-ai auzit porțile? vara ei chicoti.
— Cine, Karolina? Ce porți? Cine-i jos? se ridică alene, clătinându-se.
Înainte să iasă, verișoara ei îi dădu un răspuns șoptit, care o făcu să se simtă de parcă încă ar fi visat.
— Guvernatorul.
Henklich ~ sau "cozonac săsesc", plăcintă făcută din aluat de cozonac, o turtă rotundă peste care se toarnă smântână bătută cu ou și se dă la cuptor
păpăradă ~ omletă, ouă jumări
Speckturn ~ din săsește, "Turnul slăninei", turn din vechile cetăți medievale, unde sașii își păstrau, din cauza dușmanilor, slănina