"Nu te îngrijora, Astrid!"
"Da, bărbatul ăla poate fi oricine."
"Adică, poate are părul vopsit în roșcat, nu putem ști."
"E foarte posibil nici să nu fie din gruparea noastră."
"Franco nu s-a gândit la toate opțiunile."
Jakoda și Karim stau în stânga și în dreapta mea, vorbind tot ce le trece prin minte ca să mă facă să ies din starea ciudata în care intrasem mai devreme. Atrăgeau privirile tuturor ființelor de pe stradă spre noi, dar nu îmi putea păsa mai puțin de asta. Când am auzit că tata e suspectat, am simțit că mi-a căzut cerul în cap. Nash Lane a părut mereu un om cumsecade și corect, deși eu știam mai bine. Eram șocată, dar în același timp aveam în interiorul meu un sentiment de acceptare. Și frica, nu pentru ce s-ar putea să se întâmple cu Nash; nu am fost niciodată prea apropiați, însă știam că el ar putea evita orice problemă, ci frica pentru că în adâncurile mele eram sigură că el e vinovatul.
"Și totuși, Astrid, cineva intrând în inima grupării și cineva atacându-te pe tine nu par a fi o coincidență." își vocifirează Jakoda gândurile. Karim aprobă. Eu îi ignor.
Are sens ca Nash să fie vinovat. Mai întâi Cora a furat acea busolă vrăjită care proteja un scut, apoi tata încearcă să distrugă unul. Cum tatăl, cum fiica. Sora mea trebuia să învețe asta de undeva, nu cred că ar începe așa probleme din propria inițiativă. Și astea sunt probleme foarte serioase. Gândul să le spun despre asta lui Jakoda sau lui Tyson mă bântuie, dar renunț rapid la el. Am mai trecut prin așa ceva de câteva ori, nu s-a terminat bine pentru mine: Cora era vinovată, eu am reclamat-o la cineva, iar acel cineva a venit acasă la noi pentru a discuta cu părinții. După o conversație lungă cu Nash, persoana respectivă a și uitat de problemă. Cora a rămas nevinovată, iar eu am primit pedeapsa. Dacă până atunci credeam că sunt un nimic în familie, păi așa-zisa pedeapsă m-a făcut să par ceva mai puțin decât praful din pivniță.
"Hei, am ajuns." îmi atrage atenția Karim. Clipesc des și privesc casa în care trăiesc, ea fiind în fața mea. Atât de repede a trecut timpul!
"Mulțumesc, băieți." oftez eu, întorcându-mă spre ei. Karim își mijește jucăuș ochii spre mine; el nu era în niciun caz un băiețel. Nici Jakoda nu era, dar nemulțumirile lui sunt problema lui. Prietenul meu se strâmbă, dar nu comentează. Le eram recunoscătoare. Cei doi s-au oferit să mă conducă până acasă. După ce am fost atacată de un asasin în propria grupare, nu mă mai simțeam în siguranță.
"O să rezolv eu cumva asta. O să discut cu tata." continui eu. Mințeam. Nu o să scot nici o vorbă acasă dacă voiam să nu înrăutățesc lucrurile în familie. Jakoda îmi zâmbește și mă îmbrățișează scurt.
"Ne vedem mâine?" mă întreabă el, la care eu aprob. Le fac cu mâna și mă întorc pe călcâie, începând să merg spre ușa casei. Pașii lor se aud îndepărtându-se.
În momentul când intru în casă îmi dau ochii peste cap. Voci zgomotoase se auzeau din camera de zi, asta însemnând că toți membrii familiei sunt acolo. Exact de ce nu am eu chef azi. Nash și Cora mi-au adus destule probleme. Câteodată mă întreb cum ar fi ca Nash să nu o fi cunoscut vreodată pe mama. Aș fi fost doar eu și ea împreună, cu tatăl meu biologic pe care nu îl cunosc undeva prin lume. De cele mai multe ori mă irită că mama refuză cu vehemență să discute despre el, dar nu pun oricum multe întrebări.
Îmi strâng buzele într-o linie fină și pășesc în față. Scările spre etajul următor erau chiar în fața intrării în camera de zi. Poate dacă pășesc foarte încet, nu mă vor observa. Sau poate că nu îmi vor acorda atenție deloc, așa cum fac în restul zilelor. Doar în genul ăsta de momente îmi doresc ca ei să mă ignore. Dar nu, dorințele mele nu au fost ascultate. Eram deja la jumătatea treptelor când cineva și-a deschis gura.
"Uite cine s-a gândit să vină!" zice Cora cu glasul ei enervant. Tata și mama și-au întors capurile spre mine. Ei trei stăteau pe o canapea de piele și priveau nu știu ce film. Sora mea îmi zâmbește batjocoritor. Ochii mei se îndreaptă automat spre cei negri ai lui Nash. El avea o expresie indiferentă pe față, dar și-a ridicat o sprânceană când a observat că îl privesc. Nu mă fâstâcesc, așa cum aș fi făcut de obicei.
"Unde ai fost toată ziua și noaptea, surioară?"
"Cu Jakoda și restul Consiliului." murmur eu. Când aude asta, mama oftează scurt, de parcă o greutate i-a fost ridicată de pe umeri. M-am simțit flatată la îngrijorarea ei. Estella e o femeie bună și presupun că ea și mama lui Jakoda ar fi bune prietene dacă mama nu ar fi orbită de dragostea pentru Nash. "Am discutat probleme." adaug, fixând-o pe Cora cu privirea. Sora mea se încruntă, știind despre ce vorbesc. Ea își ascunde pumnii strânși după spate. Dansez în capul meu la mica victorie.
"Ar fi bine să ne anunți când pleci, Astrid." spune mama cu glasul blând.
"Da, sigur." zic eu. O să vă trezesc din somnul vostru dulce ca să vă spun că plec, așa cum fac în toată ziua. Sigur.
Când familia mea nu mai spune nimic, decid că e timpul să nu mai stau aici. Aproape zbor pe scări, atât de repede alerg. În momentul acela nici nu îmi mai păsa dacă mă împiedicam și îmi rupeam un picior. Cu un zâmbet ușurat pe buze, intru în camera mea, o încăpere spațioasă cu tapet alb și parchet din lemn lustruit. Un pat de două persoane e în fața mea, iar lângă el e ușa ce duce spre baie. În dreapta mea e un dulap și un birou, iar în stânga e un geam acoperit cu perdele transparente. Peretele din fața patului e decorat cu luminițe galbene și niște poze cu amintiri frumoase.
Oftez zgomotos și mă târăsc spre dulap, luând de acolo niște haine comode. E abia ora doisprezece și plănuiesc să stau închisă în cameră pentru restul zilei, citind sau dormind. O să fac orice ca să nu mă mai gândesc la problema cu asasinul sau Cora și Nash. Dezbrac hainele împrumutate de la Melanie, făcându-mi o notiță în minte ca să le returnez, apoi îmbrac perechea de pantaloni scurți și tricoul. Îmi prind părul cu un elastic roșu, apoi mă întorc spre pat, fiind gata să sar pe el. Dar nu am mai apucat să fac asta, deoarece ușa camerei mele s-a deschis.
"Ce vrei?" întrebarea îmi scapă printre buze înainte să reușesc să o opresc. Mă cert în sinea mea. Cora mârâie scurt.
"Sper că nu ai uitat înțelegerea noastră. Tu îți ții gura închisă și rămâi nevinovată în fața părinților." zice ea, accentuând fiecare silabă. Îmi mușc limba ca să nu spun ceva ce nu trebuie. Nu știu când va veni ziua în care controlul meu se va duce pe apa sâmbetei și cel mai probabil voi ajunge să îmi pălmuiesc sora. Sper că nu va fi prea curând.
"Nu am spus nimic nimănui." spun cu maxilarul încleștat. Sora mea își ridică o sprânceană perfectă, iar o șuviță de păr roșcat îi cade peste frunte.
"Da? Atunci ce fel de probleme ai discutat cu restul obsedaților ca tine?"
Deși creierul meu țipa să îi zic 'Probleme ca taică-tu', m-am abținut. Sunt sigură că sora mea va fugi la Nash să îi spună că e suspectat. Niciunul nu trebuie să știe nimic.
"Când vei face parte din Consiliu, vei afla. Până atunci poți să furi din alte grupări și să visezi că vei ajunge la o poziție mai superioară."
Fața ei șocată era de milioane. Aproape că am vrut să îi fac o poză, dar m-am rezumat la o apuca de braț și la a o duce spre ușă. "Cred că ai de terminat niște teme pe vară pentru școală. Ne mai vedem, surioară." spun eu și o împing ușor în hol. Am grijă să încui ușa camerei, auzind în spatele ei urletul furios al Corei. Chicotesc, fericită că am reușit să o înfrunt ca un lider, fară să mă bâlbâi sau să tremur.
"Asta nu o să se termine așa, Astrid!" țipă Cora.
"Cum spui tu." zic eu. Fug spre pat și sar pe el, niște perne căzând pe podea. Icnesc când genunchii îmi pulsează dureros. Expir zgomotos și îmi afund capul în așternuturile catifelate, mormăind niște cuvinte neînțelese nici de mine. Nu am avut nici o zi liniștită și relaxantă în ultimul timp. Asta va fi ziua mea.
* * *
'Mănânc al doilea pachet de chipsuri.' - Astrid
'Eu al treilea.' - Jakoda
'Continuă tot așa și în curând vei face o gaură în pat.' - Astrid
'Eu gaură în pat o să fac din alt motiv.' - Jakoda
Îmi dau ochii peste cap și iau un pumn de chipsuri pe care le îndes în gură. Prin geamul deschis intrau brize reci, care îmi răsfățau pielea. Lumina ecranului telefonului și lampa aprinsă de lângă pat erau singurele surse de lumină, pe lângă luna care abia răsărea. Eu și Jakoda făceam maraton de mâncat alimente nesănătoase și mesaje trimise fără sens. Asta am făcut toată ziua. Am decis să ne relaxăm înainte de următoarea întâlnire în Consiliu de mâine. Urmează să găsim o rezolvare la problema cu inima grupării și deja știu că va fi o zi plină de stres și priviri urâte din partea Aviannei.
'Te urăsc.' - Astrid
'Nu uita că primul sărut l-ai avut cu mine :)' - Jakoda
Mă înec cu chipsurile și mă ridic rapid în șezut, începând să tușesc. Mă bat cu palma pe piept, sperând să scap de senzația incomodă. Sângele îmi urcă spre obraji, iar în cameră e deodată foarte cald. Îmi închid ochii și îmi pun o palmă peste față.
'Aveam șapte ani!!' - Astrid
'Șapte ani sau nu, tu ai luat inițiativa pentru că te-am lăsat să te dai în leagăn.' - Jakoda
'Nu mai vorbesc cu tine.' - Astrid
Arunc telefonul prin pat cu fața roșie și cu amintiri stânjenitoare colindându-mi gândurile. Mă las pe spate pe pat, auzind telefonul vibrând din cauza mesajelor primite de la Jakoda. Pufnesc și dau să îl iau din nou, dar ceva îmi atrage atenția. Deși era noapte, am reușit să zăresc o umbră trecând prin fața geamului meu deschis. Mă încrunt. Poate era vreo pasăre... Iau telefonul în mână și citesc mesajele prietenului meu având un sentiment rău.
'Mereu zici asta.' - Jakoda
'Învață de la mine să fii originală.' - Jakoda
'Astrid.' - Jakoda
'Doar nu ești serioasă?' - Jakoda
Zâmbesc, imaginându-mi fața prietenului meu: amuzată și serioasă în același timp.
'Nu știi să respecți spațiul personal al unei fete, nu mă mir că nu ai iubită!' - Astrid
'Auch, asta a durut.' - Jakoda
Din nou, zăresc aceeași umbră în fața ferestrei. Înghit în sec și mă ridic în picioare.
'Jakoda, îți scriu peste două minute. S-a ivit aici o problemă.' - Astrid
Las telefonul pe noptieră și îmi ridic mâinile. Inima îmi bătea nebunește și nu știu de ce. Îmi strâng pumnii și chem aerul din jurul geamului spre mine, astfel vrând să îl închid. Perdeaua se mișcă în bătaia vântului, iar fereastra se mișcă lent. Inspir lung, încercând să mă calmez. Dar, în momentul când geamul era la câțiva centimetri de a se închide, o mână palidă îl apucă și îl deschide. Scot un țipăt la priveliștea înfricoșătoare. Uit că stau la al doilea etaj când un cap acoperit de glugă, o față ascunsă de eșarfă și niște umeri lați se ivesc după fereastră. Doi ochi verzi se mijesc spre mine, iar bărbatul sare cu ușurință în cameră. La naiba, s-a întors!