Urăsc că ești mereu acolo unde nu te vreau. Iar eu nu te vreau cel mai tare în mintea mea.
(...)
Mai aveam jumătate de oră până trebuia să mă pornesc la școală, astfel că nu eram chiar atât de nevoit să mă grăbesc. Îmi plăcea acest tempo lent pe care l-am abordat, deoarece pentru prima dată am reușit să mă trezesc puțin mai devreme și chiar să reușesc să mănânc normal de dimineață. Nu era nou din partea mea faptul că mă trezeam cu 5 minute înainte de plecare și după făceam scandal că nu reușeam. Ziua de astăzi este specială, se pare. Cel puțin asta am crezut până am realizat ca cel mai des toată familia mănâncă aici dimineața, astfel că nu puteam să mă bucur de liniște, fără să fiu nevoit să le suport toanele fiecăruia, în special că mama era mai frustrată decât de obicei. În momentul de față urla la ceva coleg de-al ei de muncă la telefon, în timp ce eu încercam să îmi pregătesc mic dejunul. La bar stătea Damian, care mă urmărea curios cu privirea, în timp ce mânca ce și-a făcut singur.
—Nu te mai holb- auch! Sar în sus în momentul în care mi-am ars degetul, pe care îl duc rapid spre buze, în timp ce o senzație de usturime îmi cuprinde zona afectată.
Brunetul nu ezită de două ori înainte să pufnească amuzat și își dă ochii peste cap, în timp ce mai ia o gură din mâncarea sa într-o manevră nonșalantă, arcuindu-și o sprânceană curios. Probabil, cel puțin sper, a realizat deja ce am avut în plan să îi spun înainte de acest micuț accident, deoarece nu prea aveam de gând să îi repet de două ori.
—Te doare? Ar fi mai practic să pui degetul sub jetul de apă, îmi spune, iar eu îmi dau ochii peste cap.
Ustura puțin, însă dacă nu era Damian aici, nu aș fi fost încurcat, astfel că este vina lui. Mă enervează prezența sa, de parcă mânca încet în special, deși știam că mănâncă mereu foarte lent de când era mic, încât să mă scoată pe mine din săriți. Perfect, acum o să rămân cu un mic semn pe piele până se va vindeca, deja nu am de ales, însă fix nu am de gând să fac ceea ce mi-a propus brunetul. Deși, nu pot minți, era un sfat util, însă preferam să joc rolul omului temerar în această situație. Urăsc faptul că el este aici, nu poate să, habar nu am, se ducă oriunde are planuri mai rapid?
—Ar fi mai practic să nu mă enervezi, dar deja nu mereu ceea ce este mai folositor se întâmplă, îmi dau ochii peste cap și continui să îmi gătesc mâncarea, în încercarea de a nu fi atent la bărbat, deși dădeam evident greș, deoarece parcă respira prea tare!
—Dau și eu sfaturi persoanelor cu un nivel de inteligență mai scăzut, îmi explică degajat și rânjește scurt, ridicându-și privirea spre mine.
Mă încrunt la auzul răspunsului său, deoarece m-a făcut prost într-un mod puțin mai politicos, dacă putem spune așa. Îmi dau ochii peste cap și îmi trec degetele prin păr, gândindu-mă la ce fel de răspuns să îi ofer. Damian avea prea mult defecte, era greu de ales doar unul.
—Cel puțin eu nu sunt un idiot, îi reproșez și gust ușor mâncarea să văd dacă este gata, dar din păcate încă nu era și mai trebuia să îi suport prezența suficient de neplăcută în continuare.
—Uhh, frustrat de dimineață deja, iubire? Întreabă pe un ton sarcastic și un rânjet i-se schițează pe buze, în timp ce privirea îi era fixată asupra persoanei mele.
—Frustrat ești tu, iubire, murmur pe un ton sarcastic. Ai gura cam mare văd, n-ai mai supt de ceva timp deja? Pufnesc nemulțumit și încerc să nu îmi ridic privirea spre el.
Brunetul începe să râdă, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană confuz. Îmi întorc privirea spre ceea ce era în spatele meu și când o observ pe mama cu expresia ei neentuziasmată pe chip, realizez frapat că iarăși am ajuns eu cel vinovat în această situație. Îmi dau ochii peste cap și îmi întorc atenția spre mâncare, deoarece chiar nu eram în dispoziția de a îmi strica toată ziua de dimineață, în special în așa mod și să îi demonstrez brunetului cât de tare mă influențează prezența sa de ipocrit. Îi arăt degetul mijlociu lui Damian într-un mod discret, el pufnind amuzat.
—Xavier! Cică nu te comporți urât cu Damian mereu, însă întotdeauna când vă văd împreună, vorbești foarte urât cu el. Să știi că nu accept astfel de comportament sub acoperișul meu, dacă te mai aud o singură dată, mă amenință nemulțumită și se încruntă.
—Păi și ce să îi fac? Să îl ridic în slăvi și să îl complimentez nonstop? Întreb nu prea fericit și îmi încrucișez brațele la piept, rezemându-mă de masa de lângă aragaz.
Mâncarea era aproape gata, imediat cum o termin zbor în living și mănânc acolo, unde nu voi fi nevoit să îi suport prezența mult a prea neiubitului meu frate. Nici nu înțeleg de ce mama insista să ne înțelegem și chiar dacă eu sunt într-o lumină mai proastă acum, deoarece nu ajung la același nivel precum brunetul nesimțit din scaun și mereu făceam doar tâmpenii, totuși nu însemna că sunt singurul care nu îl suportă. Este un sentiment comun. Nu este evident că Damian face absolut tot ce face doar pentru a mă călca pe coadă și a mă scoate din sărite? Nu sunt singurul vinovat din situația dată, deoarece știe si el cât nu îl suport, însă totuși mai mereu mă trezesc cu el alături de mine. Îi place să mă enerveze, o făcea special, dar totuși cad eu mereu vinovat. Cum vine asta?
—Dacă insiști, replică Damian și își rezemă fața în palmă, privindu-mă cu un zâmbet îmbujorat pe chip.
—Damian, nu îi juca trucurile murdare. Xavier, eu cer de la tine doar respect și puțină gândire logică. Cât te doare pe tine dacă te comporți decent cu fratele tău? Mă întreabă mama pe un ton autoritar.
Îmi dau ochii peste cap la auzul răspunsului mamei, deoarece mă enerva că continua să considere că este vina mea. Bine că dacă zic eu ceva, joc rolul nesimțitului, iar dacă Damian zice ceva, el doar este ademenit de mine în „trucurile mele murdare". Și până la urmă, cât o doare pe mama dacă vorbesc urat cu brunetul? Am impresia ca pe ea o afectează mai tare decât însuși pe victimă, dar este fix treaba mea ce fel de relație am eu cu el, deoarece nu afectează cu absolut nimic pe nimeni din jur.
—Mă enervează, okay? Nu este vina mea că încearcă să mă scoată din sărite, veni răspunsul meu și pufnesc nemulțumit.
Nu îi mai ofer atenție nici mamei și mă întorc spre aragaz, aranjându-mi mâncarea în farfurie. Chiar cer atât de mult dacă îmi doresc doar să stau cât mai departe posibil față de Damian? Nici măcar nu puteam fi în apele mele în prezența lui, în special după ceea ce s-a întâmplat acum câteva săptămâni la bunica și mai nu ne-am sărutat. M-am săturat ca el să se afle nonstop în mintea mea, m-am săturat să mă întreb ce naiba se întâmplă între noi doi și m-am săturat să nu știu care este motivul de ce dracu Matthew m-a mințit acum 4 ani când a plecat! Sunt sătul până peste cap de absolut tot ce are legătură cu șatenul, însă absolut nimeni nu mă înțelege. Nici până prietenii sau iubita mea, care consideră că doar eu judec mult prea rapid persoanele și nici nu le ofer o șansă. Nimeni nu înțelege cât de mult m-a durut când a plecat fără să îmi spună nimic. Nimeni nu înțelege cât este de dureros să știi că cel mai bun prieten chiar, singurul tău frate, îți poate face așa ceva. Nimeni nu înțelege că atunci când am aflat că a plecat, mi-am promis singur să nu mai țin atât de mult la oameni niciodată, in special la Damian după ce mi-a făcut. Însă, la fel, știam destul de bine ca doar dacă îi voi oferi o a doua șansă, voi ajunge negreșit să țin la el la fel de mult cum o făceam și voi ajunge, din nou, rănit.
—Oups, se mai întâmplă, comentează sarcastic brunetul și chicotește.
—Nu am dispoziția necesară de a calma doi copii de grădiniță, practic, deoarece vă comportați foarte penibil amândoi. Eu vă las, ca trebuie să plec, însă dacă mai aud eu ceva... Doar un singur lucru, păi, Xavier, ești mort, îmi explică mama și părăsi bucătăria.
Îmi dau ochii peste cap, neimpresionat de amenințările femeii. Abia aștept să ajung pe cont propriu și să mă mut la casa mea, astfel o să pot vorbi tot rahatul despre Damian fără probleme. Chiar o să postez și pe facebook, doar cu scopul de a o irita pe mama, deși nu mai folosesc absolut deloc acea rețea de socializare, însă probabil este singurul loc unde toate rudele mele ar fi în stare să vadă.
—Mă urăști, Dominick? Pune întrebarea pe un ton superior și mă urmări cu privirea, în timp ce un rânjet îi era afișat pe buze în continuare.
Iau farfuria cu mâncare și cu pași apăsați, mă apropii de el. Prea mult m-a enervat astăzi și nu cred că ar exista cuvinte suficiente încât să îi demonstrez ce fel de ură port pentru el cu adevărat în momentul acesta. Sentimentul de antipatie este mai puternic decât vreodată, astfel că doar îi iau paharul de lapte de pe pasă și arunc direct peste tricoul său de un albastru impecabil. Își arcuiește ambele sprâncene, ușor surprins de atitudinea mea, însă nici nu tresări.
—Oups, se mai întâmplă, îi răspund sarcastic și părăsesc camera frustrat.
Până la urmă, tot a reușit să îmi fută dimineața.
(...)
—Abia aștept weekend-ul acesta, m-am chinuit din greu la coregrafie. Sunt dornică să îmi spui părerea ta despre spectacol! îmi spune entuziasmată Gabriela și zâmbește larg, fixându-și privirea pe mine.
Mi-se părea ușor adorabil faptul că era atât de nerăbdătoare de acel eveniment, în special pentru că știu cât de mult s-a enervat să învețe totul ca la carte. Îmi place să o văd fixată asupra unui lucru, deoarece o face mai puțin lipicioasă și dacă nu își concentrează chiar toată atenția spre relație, îi oferă o personalitate mai plăcută. Nu voiam să îi spun direct acest fapt, dar sper sa își găsească și alta activitate chiar și după eveniment, deoarece dacă ar reveni iarăși la firea ei enervantă, nu sunt sigur cât o voi răbda. Deși gândul în momentul dat îmi era în alt loc, deoarece nu știam absolut deloc cum naiba să îi spun că nu am de gând să vin la acest eveniment. Cel puțin nu la partea oficială, unde vor fi prezenți profesorii, ceea ce este un nu imens din partea mea. Ar fi complet plictisitor și mi-ar plăcea să vin doar la club, însă probabil acest fapt ar dezamăgi-o pe Gabriela, deoarece pare extrem de impacientă pentru a îmi arăta spectacolul. Deși oricât de mult mi-aș dori să fiu implicat în această relație, cred că nici Dumnezeu nu ar fi în stare să mă convingă să fiu prezent la partea oficială.
—Mă bucur, murmur stânjenit.
Își arcuiește o sprânceană și își încrucișează brațele la piept, puțin derutată și nemulțumită de răspunsul meu.
—S-a întâmplat ceva? Întreabă suspicioasă și își trece degetul mare peste buza inferioară, privindu-mă curioasă.
—Uite, iubito, eu nu pot veni weekend-ul acesta la partea oficială, dar promit ca o să fiu prezent la club, schițez un zâmbet larg și încerc să o mai îmbunez, deși după expresia pe care tocmai a făcut-o, nu sunt convins că am reușit.
Mă simțeam puțin vinovat de faptul că în momentul acesta mă privea cu niște ochi mari, de cățeluș, de parcă i-am distrus toată distracția. Din păcate, nu chiar atât de vinovat, deoarece nu mi-am schimbat opinia. De ce are nevoie de mine acolo, până la urmă? Nu cred că se va schimba ceva dacă voi fi prezent, doar nu este ca și când chiar îmi voi concentra atenția asupra ei în totalitate când va dansa. Și indiferent de dansează precum un pește pe uscat sau precum următoarea Alicia Alonso, o voi complimenta indiferent de situație și îi voi spune că este minunat. Nu cred că ea nu știe acest lucru, de ce mai vrea să o văd cum se rotește pe scena și dă din mâini?
—Poftim? De ce? Întreabă dezamăgită și se încruntează țâfnoasă. Adică îți place doar partea când toți se distrează și beau, însă nu poți face un sacrificiu pentru propria iubită să vii și la partea oficială încât să mă vezi pe mine dansând. Adică, serios, Xavier? Ești un nesimțit, îmi replică nervoasă și începe să își adune lucrurile de pe masă nervoasă, cu scopul de a pleca.
Oftez scurt și deși avea dreptate, eram ușor cam egoist, decid să îi spun prima minciună care îmi vine în minte. Chiar nu voiam să fiu prezent la partea plicticoasă, însă nici nu voiam să mă cert cu ea. Era complicat.
—Stai, Gabriela, nu! Îi atrag atenția și îi prind mâna. Faza este că fix în acea zi, deja de o lună, avem un control medical programat. Teoretic nici la partea neoficială nu aș fi fost în stare să fiu prezent, dar pentru tine fac un sacrificiu și încerc să termin mai devreme. Îmi pare sincer rău ca nu voi putea fi la dans prezent, mă simt atât de prost, dar promit că data viitoare mă revanșez. O să rog pe cineva să te filmeze, încât chiar și la spital să te pot vedea, încerc să fiu amabil, iar ea înghite în sec.
Pufni nemulțumită și își mută privirea în alt loc.
—Mnu știu... Bine, însă să fii devreme! Cât se poate de rapid, poate chiar îmi prinzi dansul, deoarece este pe la sfârșit, îmi răspunde și oftez ușurat în momentul în care realizez că nu mai este supărată pe mine. Nu trebuie să rogi pe nimeni, prietenele mele o să mă filmeze și îți trimit și ție, iar acum zâmbi larg.
Dau din cap pozitiv, mulțumindu-i lui dumnezeu că cel puțin ea nu se împacă greu. Nu aveam chef să stau cu sutele de ani să o conving, chiar dacă mințeam. Chiar nu îmi păsa de dansul ei, însă măcar nu mai este supărată, iar acesta este un plus, nu?