Întuneric. Întuneric și-apoi un sunet ascuțit, prelung și infernal. Întuneric și-apoi liniște mormântală, ce preclude momentul de cumpănă. Mișcare puternică, ce ne zguduie și ne trimite cu o viteză debordabilă înspre sfârșitul unei vieți și începutul alteia. Oare așa arată moartea, Cynthia?
Dintr-odată, simt cum pielea zgâriată a genunchilor îmi este străpunsă de bucăți mici și scorțoase de lemn atunci când corpul mi se lovește puternic de pământ. Din cauza incapabilității de a vedea ceva, încerc orbește să le înlătur, dar acestea dispar atunci când le ating. În locul lor apare un obiect mișcător, dintr-un material ce pare mai degrabă a fi piele. Îmi plimb mâna nesigur de-a lungul lui până când simt cum mâna mea atinge un cap.
Mă ridic ca ars și privesc în jurul meu. Negură totală. Unde am ajuns? Încerc să-mi amintesc locul pe care mi l-am imaginat fix înainte ca inima să înceteze din a-mi mai pompa, însă degeaba. Mintea mea pare la fel de goală precum întunericul ce mă înconjoară și mă atrage în brațele sale grotești, atotputernice.
Îmi masez tâmplele cu două degete și îmi închid ochii când același zgomot ascuțit de mai devreme se face iarăși auzit, fiind mai apoi urmărit de un sâsâit încet. Dintr-odată, o lumină apare în fața mea, în depărtare, și mă ajută să percep apropierea înconjurătoare. Pare a proveni de la un far de pe țărmul mării, dar este mult prea departe pentru a putea să-mi dau seama cu siguranță. Totuși, mirosul de sare ce este atât de perceptibil în aer mă îndeamnă să cred că ne aflăm aproape de litoral.
Îmi învârt privirea împrejur și nu mică îmi este mirarea când îți zăresc cârlionții blonzi și fața palidă, lângă care se află de altfel un șarpe maroniu. Îi deslușesc corpul gros și puternic și gura deschisă, astfel încât colții săi pot fi zăriți.
Îi anticipez următoarea mișcare atunci când îți face înconjurul și nu mult îmi ia până când apuc un băț gros de pe jos și mă apropii hotărât de el. Ce contează dacă mor eu atâta timp cât te salvez pe tine? îmi spun în timp ce bat pământul cu talpa groasă a bocancului ce fusese odată al lui Berni. Șarpele își întoarce capul înspre mine, iar limba sa își face cusurul afară, mișcându-se înfiorător.
Mă aplec reticent până când buricele degetelor mele ajung să atingă pământul în timp ce corpul său se târăște pe pământul umed, acoperit de frunze, înspre ceea ce preconizez a fi încheietura mea. Ochii săi aurii sclipesc în lumina difuză din depărtare și nu mult îi ia până când ajunge la o distanță ce ar putea fi cu ușurință măsurabilă cu rigla. Îl privesc în ochi și fac o mișcare bruscă din mână, ceea ce pare să-l determine și mai mult în a mă transforma în victima sa.
Totuși, în momentul în care ajunge în dreptul meu, corpul începe să-mi reacționeze singur, fără voia mea. Nu înțeleg nimic atunci când mâna mi se încleștează în jurul gâtului său, nici când o conduc pe cealaltă în dreptul gurii șarpelui. Realizez că am devenit marioneta propriului meu teatru și nu-mi rămâne decât să mă întreb cum s-a întâmplat tocmai una ca asta.
Nu-i ia mult până când își înfige colții în mâna mea, iar sângele începe să-mi șiroiască până la încheietură și apoi înspre cot. Un strigăt de ajutor jalnic îmi părășește buzele și încerc să-mi sustrag mâna disperat. Realizez imediat apoi că nu ar fi trebuit să recurg la un astfel de gest, căci colții șarpelui se mișcă în tandem cu mișcarea mea și astfel îmi străbat întreaga palmă, lăsând răni adânci de-a lungul acesteia. Mi se pare că întregul lichid roșiatic îmi părășește trupul, căci curge neîncetat din găurile impregnate în mână.
Acum înțeleg. Înțeleg de ce și cum am ajuns aici, conștientizând totodată că nimic nu mă mai poate salva. Îmi închid ochii și îmi ridic capul înspre Ceruri, afișând un zâmbet împăcat. Știu că, pentru a te scăpa pe tine de un sfârșit tragic într-o țară total necunoscută, va trebui să mă sacrific pe mine. De abia acum realizez că acesta mi-a fost scopul și că Ra a vrut de fapt să mă învețe cum să mă sacrific pentru alții.
Acum că am învățat că nu sunt atotputernic și că greșeala mea a fost capitală într-o lume în care viața momentală este cel mai de preț lucru, este momentul să mă întorc Acasă. Zâmbetul mi se lărgește atunci când, în negura propriei minți, zăresc privirea caldă a lui Osiris, ce mă îndeamnă să-l urmez înspre singurul drum pe care l-am cunoscut vreodată.
— Frate, ce se întâmplă? îl întreb curios și îi zâmbesc prietenesc, încântat că într-un final văd o față cunoscută.
Osiris a fost mereu cel care mi-a luat apărarea indiferent de circumstanțe, dar și cel care a avut mereu grijă să învăț din propriile greșeli. Legenda spune că el este însuși mai bătrân decât mine, căci Ra l-ar fi creat chiar pe el primul. Totuși, noi cei din Ceruri știm că Osiris este de fapt copilul lui Ra, făurit alături de Kauket, zeița întunericului, și cel mai tânăr dintre noi, fiind creat chiar înainte de construirea universului celor momentali.
Pentru că Soarele și noaptea s-au iubit într-atât de tare, au decis că îmbinarea Zilei și a Nopții va fi însuși moartea, care te conduce înspre cele mai frumoase locuri ce nu pot fi străpunse de ființele limitate, dar care totodată înseamnă și întunericul - și anume neputința de a mai trăi aceeași viață ca până atunci. Ra și Kauket au crezut că, pentru a reuși să vă bucurați de etern, sufletele voastre vor trebui să se desprindă de lumea efemeră și să accepte întoarcerea spre Infinit. Osiris a fost creat tocmai pentru a vă arăta calea, pentru a vă învăța tainele Universului absolut și pentru a vă ajuta să vă acomodați unei vieți fără limite.
— Am venit să te îndrum, Frate, îmi spune Osiris și ochii săi negrii strălucesc mai viu ca niciodată. Poate o fi din cauza pielii sale pe jumătate luminată, jumătate de tăciune, ce pare acum mai uniformă, sau poate din cauza tunicii aurii pe care o poartă, dar arată mai bine decât a făcut-o vreodată.
— Și Tata? îl privesc în ochi, căci este singurul aspect vizibil pe fața lui goală.
— Tata nu a putut să vină, dar a spus că-ți va face o vizită odată ce vei ajunge, spune agitat și îmi dau seama pentru prima dată că ceva este neînregulă.
Totuși, mă gândesc că pot discuta cu Osiris orice îl frământă odată ce vom ajunge amândoi Acasă, căci nerăbdarea caracteristică mă împinge spre unicul lucru pe care mi l-am dorit încă de când am ajuns în lumea ta, Cynthia: întoarcerea acasă.
— Ok, spun scurt și Osiris conștientizează că nu voi prelungi discuția acum din motive evidente.
Îmi întinde mâna și o apuc hotărât, dar totul se preface în scrum într-o milisecundă atunci când mâinile noastre se ating. Osiris dispare alături de șarpe, iar eu rămân singur în aceeași lume blestemată în care tu trăiești. Te privesc cu un dezgust ce nu credeam că poate exista, încercând să te învinuiesc pe tine pentru orice s-ar întâmpla cu mine, dar oricât mă chinui știu că tu nu ai jucat niciun rol în toată această mascaradă. Iar în timp ce îți atribui statutul de nevinovat, gândurile mele se îndreaptă vehement înspre realitate.
Ce se întâmplă? Sunt mai confuz și mai nervos decât oricând, căci încep să cred că Ra a întors întreaga familie împotriva mea. Am impresia că am ajuns să fiu batjocorit chiar de cei ce se temeau de mine și-mi purtau respect. Când am ajuns de la Shai, mâna dreaptă a lui Ra, la un slujitor, o jucărie distractivă a propriilor frați?
— Ra, ăsta-i începutul războiului, rânjesc cu un colț al gurii și îmi canalizez întreaga putere Cerească într-o minge de foc.
Decid că, pentru a reuși să înving, trebuie să ucid cel mai de preț om pe care El l-a creat, așa că fără a mai sta pe gânduri trimit mingea înspre corpul limitat aflat la universuri depărtare. Obiectul de foc se sparge în milioane de făclii arzânde, ce străpung podeaua de sticlă, lăsând în urma lor găuri circulare, precum cele de glonț.
Podeaua crapă din loc în loc până în dreptul meu și, deși e prea târziu pentru a mai regreta ceva, știu cu siguranță că răzbunarea împotriva Lui va merita chiar și sfârșitul eternului. Da, poate că am fost nesăbuit, Cynthia, dar pentru mine contează mai mult să mor victorios decât să trăiesc o viață perpetuă în umbra Lui.
Privesc podeaua crăpată, așteptând momentul în care voi cădea într-un vid absolut, dar nu mult îmi ia până să-mi dau seama că el nu va veni, nici până când conștientizez că singurul vinovat este tot el, cel ce se voia a-mi fi Tată. Ra m-a condamnat la o viață a cărui sens nu-l voi putea desluși decât în ultima zi, atunci când Soarele va lovi tot ceea ce face parte din Universul vostru.
Vezi tu, Cynthia, dacă El reprezintă începutul, Ea este însăși sfârșitul tuturor lucrurilor din lumea momentală. Poate că nu ar trebui să-ți spun toate aceste secrete Cerești, dar ce rost mai are să le ascund când oricum voi muri și eu odată cu tine?
Făcliile cad peste trupul meu, arzându-mi pielea pentru a ajunge în imaterialitatea pe care o dețin. Simt cum își fac drumul printre toate straturile ce-mi alcătuiesc trupul și se îndreaptă vertiginos înspre singurul loc ce le va putea adăposti și ține în viață, lăsând în urma lor răni adânci, ce îmi provoacă o durere inimaginabilă. Cad ca secerat pe pământ, iar obrazul meu face contact cu pământul ud în încercarea de a găsi puțină răcoare. Zâmbesc larg atunci când simt picăturile reci ale ploii ce se anunță a fi tropicală asupra corpului încins, iar tocmai acum îți și zăresc privirea îngrozită.
— Vino încoace, tonul răgușit se face auzit printre zgomotul picăturilor ce lovesc fără milă pământul și aproape că nu mi-l recunosc.
— Ce dracului ți se întâmplă? vocea ta emană groaza ce te încarcă și, în loc să-mi asculți cerința, te îndepărtezi și mai mult până când spatele tău face contact cu arborele ce se afla la câțiva metri de mine.
Cuvintele îmi rămân pe limbă atunci când făcliile ajung în mijlocul pieptului meu și se contractă în jurul energiei ce se adăpostește acolo. Un strigăt vag, imperceptibil de urechea umană, îmi părăsește buzele, iar tu mă privești ghidată de frica cea mai mare a voastră - necunoscutul. Îți deschizi buzele inconștientă și îți astupi mai apoi gura cu palmele în momentul în care întregul trup îmi este cuprins de flăcări.
— Voi fi ok, este tot ceea ce reușesc să rostesc într-o limbă cunoscută ție, căci în clipa imediat următoare sunt cuprins de un discurs Ceresc în sanscrită. शल्ल् हुमनित्य दिए इन थे मोमेन्त ई विलल गिवे मय लसत ब्रेअथ्*, cuvintele ce-mi părăsesc cel din urmă buzele sunt cele care determină de altfel și viitorul întregii omeniri.
Mă ridic imediat apoi în picioare, parcă ghidat de o forță incomensurabilă, pe care nu am mai simțit-o vreodată, și mă îndrept înspre tine. Mă privești de parcă ai fi într-o transă din care nu mai ai scăpare și zâmbesc atotștiutor, căci înțeleg într-un final ce înseamnă puterea mea asupra voastră.
Poate te gândești că mă voi folosi de tine așa cum mi-aș dori și că vei deveni o bucată de plastilină în mâinile Făuritorului, dar nu pentru asta ți-am salvat viața, Cynthia. Ți-am salvat-o pentru că cred în continuare că-mi poți fi de foarte mare folos.
— Fओर्गेत्*, spun privindu-te în ochi și dintr-odată ochii ți se strâng cu putere, iar corpul tău este străbătut de convulsii.
Mă așez lângă tine într-o clipă și-țj cuprind chipul în palmele mele, mângâindu-ți ușor pielea fină. Observ de abia acum că rănile ce-ți chinuiau trupul au dispărut totalmente din momentul în care ți-am furat a doua viață și zâmbesc călduros analizându-ți chipul. Mă gândesc doar cum tu ești îmbinarea perfectă între înger și diavol, între lumină și întuneric, între liniște și haos. Ești exact punctul de mijloc al fiecărei antiteze, dar pentru mine semnifici mai degrabă distanța dintre început și sfârșit.
Îți deschizi ochii larg și mă privești în ochi cuminte, precum un copil ce caută siguranța, iar ceea ce reușesc să percep în privirea ta îmi determină următoarea mișcare. Pentru prima dată, mi se pare că mă înțelegi, că suntem pe aceeași măsură de undă și că orice te-ar fi ghidat până acum, ai reușit să scapi. Mi se pare că ești un om liber într-un final, iar seninătatea din jurul tău mă îndeamnă să te primesc cu brațele deschise, ceea ce mă și hotărăsc să fac.
Îmi lipesc apăsat buzele de ale tale și sunt totuși surprins de intensitatea și rapiditatea cu care îmi răspunzi la sărut. Îți strecori degetele lungi și subțiri printre cârlionții mei și mă tragi ușor mai aproape de tine. Îți cuprind fața în palmele mele și te trag deasupra mea, pregătit să mă ofer ție cu totul.
Normal că am căzut iarăși în mrejele tale și că tu îmi vrei doar răul în continuare. Cum am putut să cred altceva când tocmai ți-am șters amintirile a ce s-a întâmplat și te-am readus în punctul din care ai plecat? Dar să fiu al naiba, Cynthia, de n-o să-ți dovedesc că nu sunt de partea lui Don și că de fapt, am fost blestemat să te iubesc.
* Umanitatea va muri în momentul în care eu îmi voi dai ultima suflare.
* Uită.
••••
Okk, nu știu cum a ieșit acest capitol, sincer aveam altceva în minte la început, dar aparent a ieșit asta :))) S-ar putea să revin la un moment dat și să schimb, poate când o voi edita după ce ofc o voi termina.
Vă aștept părerile asupra lui, sper să nu vă fi dezamăgit prea tare cu acest capitol:)) Vă pup și mulțumesc pentru toată susținerea ❤️