Privirile noastre se intersectează și pot simți dezamăgirea profundă ce se refulează la adresa mea prin oceanul învolburat al ochilor săi. Înghit în sec, realizând tocmai acum că mi-am dorit ceva ce, odată exprimat, este ireversibil. Îmi plec capul în fața Lui, iar un sentiment de regret târziu mă încarcă. Se apleacă la nivelul meu în momentul în care nu-mi mai poate citi emoțiile prin prisma oglinzilor sufletului și își așează mâna pe umărul meu, anunțându-mă printr-o imagine proiectată în mintea mea că totul avea să se schimbe de acum încolo.
Îmi așez într-o disperare frenetică mâinile în spatele trunchiului și mă îndepărtez subit, într-un ritm necontrolat, de lângă El. Picături de gheață îmi coboară de pe chip până pe gât și îndrăznesc, într-o slăbiciune deplorabilă, ce îmi năruiește imaginea, să îl privesc.
— Nu-ți voi permite niciodată să faci un astfel de lucru, Tată, rostesc încleștându-mi maxilarul. Încerc să îmi mișc trupul pentru a mă ridica de pe podeaua transparentă, dar îmi simt întregul corp controlat de către cel care m-a creat prin vărsarea stelelor și aducerea întunericului și luminii deopotrivă.
— Nu ai reușit să înveți nimic din ceea ce ți-am croit, Fiule, așa că a venit timpul să conștientizezi că fiecare gest sau gând al tău are un control inimaginabil asupra întregului lor univers, îmi spune atotștiutor și îmi zâmbește amar. Am vrut ca lucrurile să stea altfel, ca tu să înveți că Ea este singura limitare de care ei dispun, dar în schimb ai ales să o invoci prin dorința arzătoare ce s-a născut în tine și ți-a ars trupul. Acum, vei fi nevoit să înveți să trăiești cu propriile-ți alegeri, rostește de parcă tocmai ar fi vociferat o sentință și se îndepărtează imediat de lângă mine, dispărând în neantul statornic dimprejur.
— Să nu îndrăznești! Mă auzi? Îi voi omorî pe toți, îți promit! Iar atunci tu vei fi nevoit să te împaci cu finalul crud al celei mai de preț creații! strig orbit de durerea ce mi se propagă neîncetat prin trup, mai hotărât ca niciodată să le provoc același sfârșit ce mi-a fost promis mie.
Rămân împietrit pe podeaua rece pentru un timp îndelungat, căci odată cu decizia pe care a luat-o știu cu siguranță că nu vei mai avea scăpare. Nu mai am nici măcar puterea de a-ți aduce o alinare sau poate o fărâmă de nădejde în ceea ce avea să se transforme într-un blestem final.
Îmi pare rău, Cynthia, că nu sunt suficient de omenesc încât să conștientizez că ești limitată, că ești poate doar o ilustrație copilărească a celui mai mare păpușar, al aceluia care găsește o plăcere nemărginită din a vă definitiva încă de la naștere în umbre trecătoare. Regret cel mai mult că, în timp ce îmi privesc reflexia în oglinda de sub mine, realizez că eu și cu El suntem aceeași persoană, căci am fost creat din puterea și nemurirea sa, iar astfel sunt, fără a-mi dori, martorul efemerității voastre. Sau poate...
Mă ridic rapid de pe jos, împiedicându-mă de propriile picioare, și mă îndrept înspre cărțile ce se află pe aceeași masă antică. Îmi pătrund cuminte în pântec și caută acolo, printre oasele străbunilor tăi, un suflet rătăcitor ce mi-ar putea aparține. Zâmbesc amar, realizând că acela nu mai există încă de când greșeala capitală a fost comisă, și că tot ceea ce voi putea trăi alături de tine până în punctul ce tocmai a fost prestabilit va fi doar o reflectare a sentimentului suprem după care fiecare dintre noi, cei nemuritori, umblă zadarnic peste tot în eternitate.
Unde ești, Cynthia, și ce ți se întâmplă? Cum pot să te protejez de tot răul ce s-a așternut statornic peste destinul tău? Și cum pot să te salvez?
Salvare. Deodată, ochii mei caută prin reflectarea vieților noastre în oglinda pecetluitoare a camerei osbcure în care mă aflu și atunci observ cum o portiță de scăpare se formează într-un univers ce câteodată mi se pare chiar fictiv. Îmi ridic privirea către cel ce intră în încăpere, iar un zâmbet trist mi se așterne peste buzele crăpate din cauza deshidratării.
— Ei bine, prietene, se pare că tocmai ai fost eliberat, vocea răspicată sparge liniștea dăunătoare ce-mi devenise camarad, iar ochii mei se deschid larg, în semn de uimire, înspre sursa zgomotului.
— Ce? este singurul lucru pe care reușesc să îl rostesc și simt cum gâtul îmi este cuprins de o usturime necunoscută.
În loc să-mi răspundă, umbra celui ce deslușesc că este un bărbat se apropie ușor de mine, parcă temându-se că aș putea avea vreo reacție agresivă. Ce naivi sunteți voi, oamenii, să credeți că cel pe care l-ați condamnat la solitidutine și moarte într-o cameră de la capătul Pământului ar putea să mai riposteze când știe la fel de bine ca voi că orice ar face este zadarnic.
Se așează lângă mine și în clipa imediat următoare îi pot simți privirea asupra chipului meu chiar și prin întunericul slab străbătut de lumina palidă a neonului de pe hol. Își drege vocea, parcă dorind să-mi spună ceva, dar îmi întind mâna în față scurt, așa că se oprește.
— Sunt un om liber? șoptesc ca pentru mine, neîncrezător în ceea ce tocmai mi-a fost admis, și îmi îndrept privirea asupra lui.
— Da, răspunde scurt și îl privesc cum se ridică, oferindu-mi mâna pentru a mă ajuta să-i imit gestul.
I-o apuc precaut și reușesc să mă ridic. Îmi adun întreaga forță de care mai dispun și o canalizez în mușchii picioarelor în momentul în care simt că aș putea cădea, iar cu ajutorul său reușesc să pășesc afară din ceea ce ar fi vrut să-mi reprezinte sfârșitul. Îmi strâng ochii atunci când lumina îmi traversează chipul, iar el se oprește lângă mine.
Îmi trec mâinile peste ochi în încercarea de a mă acomoda cu ceea ce credeam că nu voi mai percepe vreodată și reușesc în cele din urmă să mă obișnuiesc cu lumina. Deschid ochii ușor, parcă trezindu-mă dintr-un vis năucitor, și îl privesc pe omul înalt, cu părul cărunt și chip prietenesc, datorat căpruiului intens al irișilor săi. Îmi zâmbește părintește și mă îndeamnă tăcut să ne continuăm drumul, dar, orbit de minciunile voastre, refuz să îmi mai mișc trupul.
— Este imposibil... îngaim frenetic și îmi smucesc mâna, astfel că pierd contactul cu brațul ce îmi era sprijin și simt cum mă dezechilibrez.
— Cynthia Paltrow și-a retras acuzarea la adresa dumneavoastră, spune scurt, parcă fiind conștient de tot ceea ce ne leagă pe noi doi. Sunteți un om liber, continuă în încercarea de a mă determina să realizez ce se întâmplă.
Chiar așa ai făcut, Cynthia? Atunci ce a însemnat tot acest teatru de război pe care l-ai plăsmuit între noi? Și de ce m-ai lăsat să putrezesc aici când ai ales până la urmă să mă lași să plec?
În ciuda tuturor întrebărilor fără răspuns ce îmi încarcă conștientul cu greutate, un zâmbet larg mi se întipărește pe buze și îmi ridic mâinile către cer, parcă mulțumind oricui mi-a permis să redevin un om liber. Bărbatul îmi zâmbește compătimitor și, imediat cum brațele mele revin pe lângă corp, îl urmez afară pe cel care mi-a devenit salvator.
Străbatem holul îngust, ce poartă cu el un miros vechi, de mucegai, într-o tăcere mormântală și în doar câteva minute două porți mari, dintr-un fier ruginit de trecerea imperceptibilă a timpului, se ivesc în fața noastră. Bărbatul apasă un buton, iar sunetul puternic al ușilor ce apasă fierul învechit se aude în timp ce lumina naturală începe încetul cu încetul să se propage asupra locului. Simt o nevoie acută de a-mi strânge ochii obișnuiți cu întunericul ce părea cu doar puțin timp în urmă să-mi cuprindă întregul viitor, dar, în schimb, mi-i deschid mai larg căci am impresia că tot ceea ce credeam că-mi era sortit a devenit doar o proiecție a imaginației astrale. Zâmbesc naiv, asemenea omului ce-și văzuse sfârșitul dar îl evitase, și îl privesc pe bărbatul de lângă mine. Un ecuson mic este agățat de uniforma sa verzulie, ce-mi permite de altfel să-i aflu numele celui ce cred că m-a salvat.
— Mulțumesc, Berni, spun scurt și îl privesc în timp ce îmi zâmbește ca unui om ce a scăpat ca prin urechile acului de o boală incurabilă.
— Ai grijă, căci lumea noastră este împânzită de oameni ce-ți vor dori răul și te vor trimite pe același drum șerpuit al neputinței, rostește calm, iar o tentă de compasiune i se citește printre cuvinte.
Dacă ai ști, Barni, că dispun de cunoștințe mai vaste decât orice ai fi trăit tu până acum, poate ai înțelege că tot din ceea ce crezi tu sau cei asemenea ție este de fapt doar un joc prost organizat de cel ce v-a înzestrat cu sentința unui trai momental. Poate doar atunci ai reuși să vezi prin ochii mei, să simți tot ceea ce simt eu și ai accepta că, orice și oricât ai încerca, tot ceea ce cunoști tu este prescris cu miliarde de ani în urmă, astfel că ești înzestrat doar cu neputința de a mai putea schimba ceva.
Realizez că, oricât mi-aș dori să te fac să înțelegi, voi ați fost programați să nu puteți vreodată să cuprindeți ceea ce se află dincolo de orice ați ajuns să știți până acum. Astfel, decid în schimb să mă îndepărtez stângaci de tine, iar în momentul în care ajung la o distanță considerabilă, mă întorc și-ți fac cu mâna. În același timp în care îmi răspunzi prietenesc la gest, îmi promit că voi avea grijă de tine căci, prin prisma ta, am reușit să înțeleg că nu sunteți atât de nefolositori precum aș fi crezut.
Îmi continui drumul prin parcare, lăsându-te în urmă, până când, dintr-odată, o mașină apare în fața mea, îndreptându-se fulgerător înspre mine. Încerc să mă feresc, dar mi se pare că nu-mi mai pot mișca niciun nerv, iar întreaga mea existență de pe Pământ se derulează ca o casetă stricată prin fața ochilor mei. Zâmbesc amar, crezând că acesta îmi este sfârșitul, și îmi închid ochii acceptându-mi soarta ce pare că m-a ajuns mai devreme decât mă așteptam din urmă.
Totuși, nimic din ce credeam că avea să se întâmple nu se concretizează, căci mașina se oprește în fața mea, la doar câțiva milimetrii distanță, iar un chip cunoscut se face văzut prin materialul transparent al parbrizului.
Conștientizare. Aș putea recunoaște oricând și oriunde acel păr blond și chipul angelic ce se întrevede prin sticlă, căci am visat că o să-l revăd în zilele în care nu mi-a mai fost permis să te revăd. Deși nu știu câte au trecut, căci negura ce m-a înconjurat în tot acest timp nu mi-a oferit vreo explicație a timpului ce a trecut, un lucru îmi este clar. În locul unei posibile fericiri sau ușurării ce m-ar fi putut în alte circumstanțe învălui, persoana ce se află atât de aproape de mine nu-mi mai trezește vreun sentiment de comoditate, ci mai degrabă îmi aduce un disconfort greoi asupra pieptului meu.
Ce cauți aici și, mai presus de toate, cum de ai reușit să vii? Unde este el? Cum ai scăpat? Știu că, pentru a afla răspunsul la oricare dintre aceste întrebări, trebuie să-mi schimb tactica și, în locul căutării unor răspunsuri, va trebui să te las pe tine să mi le aduci atunci când, încetul cu încetul, ne vom apropia. Poate ți se pare absurd acum, dar crede-mă, Cynthia, că nu o să te las să-mi scapi atât de ușor printre degete.
Înghit în sec, observând semnele adânci ce-ți pătează chipul, întinzându-se mai apoi pe gât și umerii dezgoliți, și încerc să îmi mut privirea pe orice altceva. Aparența ta mă readuce la realitate și conștientizez totodată că oamenii sunt la fel de reci și cruzi precum credeam înainte de a-l cunoaște pe Berni.
Un claxon puternic mă trezește din reverie și ochii mei se intersectează cu ai tăi. Un străfulger nervos îmi străbate spatele, iar zâmbetul tău îndurerat trezește în mine un sentiment de neputință. Mi-aș dori să-ți cer iertare, căci cărțile mele ți-au pătat durabil întregul corp, dar îmi dau seama că nu ai putea vreodată să înțelegi eternul din care am fost sustras și trimis lângă tine și nici modul în care funcționează totul Acolo. Așadar, în locul unor cuvinte ce te-ar debusola mai profund decât simt că ești deja, mă îndrept înspre portiera copilotului, pe care o și deschid imediat. Mă urc în mașină și te privesc pierdut, precum un copil ce tocmai și-a regăsit mama, în timp ce tu demarezi tăcută de pe loc, de parcă ai fugi de lucrurile ce te urmăresc îndeaproape. Străbatem un drum spre nicăieri într-o liniște ce mi se pare asurzitoare, căci rămâi la fel de tăcută, astfel că simt după câteva minute nevoia de a schimba atmosfera apăsătoare.
— De ce m-ai salvat? rostesc impasibil, întorcându-mi privirea de la șosea înspre tine.
— Dacă-ți doreai să rămâi acolo, nu aș mai fi făcut-o, răspunzi pe aceeași tonalitate și îți întorci privirea înspre mine, astfel că privirile noastre se intersectează pentru câteva clipe.
Totuși, pare că ceva te deranjează, astfel că îți întorci privirea înspre drum, iar un oftat prelung îți scapă printre buzele ce încă mai sunt umflate. Pufnesc iritat de reacția ta și îmi întorc capul înspre geam, proptindu-mi-l de mâna așezată pe portieră.
— Ce-i în neregulă cu tine? mă trezesc rostind și, chiar dacă mi-aș fi dorit să fi exprimat altfel gândurile din mintea mea, nu-mi pare rău că tocmai ce mi-am găsit puterea de a te lua la rost.
— Cu mine? Nimic, răspunzi scurt și prompt, dându-mi de înțeles că devii din ce în ce mai nemulțumită de prezența mea.
Reușești în doar câteva minute să mă enervezi așa cum nimeni nu a mai făcut-o până acum, astfel că mă simt constrâns să recurg la un gest ce îmi este necaracteristic. Dar vezi tu, Cynthia, în jurul tău nimic nu mai are sens, iar eu devin ceea ce nu credeam că aș putea fi vreodată.
— Oprește mașina, spun răspicat și îți cuprind mâna într-a mea pentru a-ți atrage atenția.
— Doar nu vrei să te las pe marginea șoselei și să-mi văd de drum, rostești și un râs batjocoritor se face auzit în întreaga mașină, în timp ce îți retragi rapid mâna.
Dacă nu ar fi îndreptat înspre mine și modalitatea josnică în care mă determini să reacționez, aș spune că este cel mai inedit râs pe care l-am auzit vreodată, dar fiindu-mi adresat simt cum starea mea de nervozitatea atinge un nou record.
— Nu m-ai auzit bine? modul răstit în care îți răspund te îndeamnă să îți întorci privirea asupra mea și mă privești mustrător.
— Uite, Shai, nici ziua mea nu a fost prea bună până acum, dar am decis să te scap de acolo pentru că acum știu că nu ești tu vinovat. Tu ai venit să mă salvezi, iar eu, în loc să-ți mulțumesc, te-am condus la pierzanie. Îmi pare rău pentru asta... te oprești dintr-odată în momentul în care telefonul tău se face auzit și nu-ți ia mult până îl duci la ureche și răspunzi repezită.
Asculți cu atenție vocea ce se face auzită prin difuzorul telefonului și, odată ce-ți citesc frica pe față, îmi doresc să aud și eu tot ceea ce îți este ordonat. Ce aș putea să fac oare încât să te sustrag din tot răul ce îți este predestinat?
— Desigur, voi fi acolo în zece minute, spui scurt și închizi imediat după, lăsând totodată telefonul să-ți scape pe picioare. Trebuie să ne grăbim, nu am tot timpul la dispoziție să mă îngrijesc de necunoscuți, mi te adresezi și te privesc confuz.
Bineînțeles, Cynthia, că este imposibil să purtăm o conversație elevată când tu ești ca o bombă cu ceas gata să explodeze în orice secundă. Crezi că deții răspunsul la toate necunoscutele din jurul tău, dar ești atât de superficială și naivă încât nu realizezi că singura ta cale de scăpare se află chiar în dreapta ta.
Surpriză. Cartea următoare se așează dintr-odată în fața ochilor mei și nu mult durează până când un gând ia naștere în mintea omenească. Cât de surprinzătoare poate fi, cum te învăluie cu ale ei fire negre și te conduce înspre locuri noi, ce pot să-ți determine fie continuarea, fie sfârșitul. Totuși, în cazul nostru cred că orice s-ar întâmpla va conduce mereu înspre același loc și timp de care tu n-ai habar, dar care mie mi s-au impregnat adânc în conștiință.
— Cynthia, ascultă-mă o singură dată, căci nu mă voi mai repeta, spun fără a fi conștient de ce mi se întâmplă și reușesc prin determinarea perceptibilă a glasului să-ți atrag atenția. Întoarce mașina și ia-o pe Seventeen Avenue până la intersecția cu Clifford Blvd. Ține-o drept până când vei vedea o mașină de poliție parcată pe dreapta și, atunci când vei trece pe lângă ea, schimbă prima bandă de mers cu a patra, astfel încât produci un accident cu autoturismul negru din spatele tău. Trebuie să ne înscenăm moartea, te privesc hotărât și nu sunt surprins când observ stupefacția de pe chipul tău.
— Despre ce dracu vo...
— Doar ascultă-mă, mă răstesc la tine, ceea ce-ți aduce un nod în gât, pe care încerci să-l ucizi atunci când înghiți în sec.
— Bine, răspunzi monisilabic și faci întocmai cum ți-am spus, ceea ce reușește să mă ia prin surprindere.
Întorci mașina și accelerezi într-o goană nebună pe străzile pustii ale orașului. La primul semafor nu mai aștepți culoarea verde și virezi la dreapta pe Seventeen Avenue, ceea ce provoacă mașina să deraieze scurt. Încep să îți apreciez stilul de condus, deși mă tem în același timp că lucrurile ar putea scăpa de sub control în orice moment atunci când virezi la dreapta imediat după, aproape provocând un accident cu mașina ce mergea pe partea cealaltă a carosabilului. La doar câteva momente distanță, ajungem pe bulevard cu o viteză cu mult peste cea legală. În loc să încetinești, apeși pedala de accelerație mai puternic decât înainte și nu mică îmi este mirarea când observ că bordul kilometric indică 100 de mile la oră.
Îmi lărgesc ochii înspre tine și te privesc uimit, ceea ce te face să zâmbești cu colțul buzelor. Nu știu ce faci și cum, Cynthia, dar reușești să mă iei din ce în ce mai mult prin surprindere. Nu doar că ai avut încredere în mine, dar ai reușit pentru prima dată de când ne-am întâlnit să-ți înfrângi temerile și să conștientizezi că eu nu-ți doresc răul.
Știu că vom avea de trecut prin multe până să reușim să ne oferim unul altuia siguranța, dar mi-aș dori ca tu să faci lucrurile mai ușoare și să te bazezi pe mine. Căci vezi tu, încă de când ochii mei te-au zărit, am știut că sentimentele pe care ți le împărtășesc au un scop bine determinat, deși finalul este neașteptat pentru noi. Și chiar dacă nu-l putem schimba, știu sigur că voi lupta pentru tine cu toate armele pe care le am, căci tu m-ai învățat să trăiesc până și prin prisma reflecției iubirii eterne.
Odată ce zărim mașina de poliție, schimbi banda cu aceeași viteză ce ne poate aduce moartea și intrii din plin în mașina neagră ce se află în fața noastră. Zece secunde sunt cele care ne sunt date și care sunt deopotrivă esențiale în planul nostru.
Unu. Îți desfac centura și îți cuprind mâna într-a mea.
Doi. Îți întorci privirea înspre mine și îmi zâmbești de parcă ai ști ce urmează să se întâmple.
Trei. Îți închizi ochii și te lași pradă somnului ce dobândise controlul asupra ta încă din momentul în care degetele mele ți-au atins pielea palidă.
Patru. Mașina de poliție demarează de pe loc.
Cinci. Se îndreaptă înspre noi.
Șase. Somnul pune stăpânire asupra mea de asemenea și las astfel negura să mă învăluie.
Șapte. Bătăile inimii tale se opresc subit.
Opt. Inima mea încetează să-mi mai pompeze sângele prin trup.
Nouă. Cartea următoare se așează de una singură pe biroul negru din fața mea.
Zece. Ochii mei reușesc să distingă literele inscripționate pe bucata învechită de pământ bătătorit.
Luptă.