La doar câteva minute distanță, sunt abandonat într-o încăpere întunecată, a cărei ușă de metal permite luminarea slabă a becului de pe hol doar printre gratiile groase ale acesteia. Încă de când unul dintre angajații ospiciului m-a aruncat pe podeaua rece și umedă a camerei ce are de acum încolo să îmi servească drept adăpost, singurul lucru pe care mi-l doresc este să mă îndrept târșâindu-mi coatele și genunchii pe beton până într-un colț. Nu ezit și mă îndrept ușor, cu corpul străbătut de fiori mici de durere, în colțul unde de altfel descopăr o toaletă săpată în beton, asemenea celor turcești.
Îmi strâng nasul între două degete odată ce percep mirosul ce provine din gaura ce se află lângă mine, dar decid să rămân acolo din cauza epuizării ce mă acaparase acum câteva minute. Privesc în jurul meu în încercarea de a distinge ce se află în cameră, iar prin umbra luminii ce străbate pereții acesteia pot percepe un pat vechi, alcătuit dintr-o saltea, a cărei arcuri ies prin materialul alb ce le acoperă, și un suport din metal vechi, ruginit. Îmi strâng buzele și pentru prima dată gândurile mi se îndreaptă înspre locuri obscure, ale fricii și dezamăgirii.
Ce mi-ai făcut, Cynthia? Unde m-ai aruncat și cu ce scop? Deși nu găsesc un răspuns la niciuna dintre întrebări, un lucru înfiorător începe să prindă contur în mintea mea: nu mai am nicio scăpare de aici, căci Ra cu siguranță nu mă va salva, iar tu ești chiar cea care m-a aruncat în acest hău întunecat, după ce ai avut grijă să îl sapi cu îndârjire și priviri amăgitoare.
Îmi îndepărtez mâinile de față și mi le strâng în pumni pe lângă corp, în timp ce încerc să găsesc o soluție care ar putea să mă scape de aici. Să fie moartea mai grea decât supraviețuirea într-un loc mizer ca acesta? Nu cred, dar și dacă aș avea vreo tentativă de suicid, realizez imediat că nu dispun de nicio armă ce m-ar putea ajuta, așa că încerc rapid să găsesc o alternativă. Să fie oare un motiv destul de bun boala pentru a reuși să fiu transportat la spital și să evadez? Nu cred că i-ar păsa cuiva din această instituție de bunăstarea mea, aspect de care mă conving numaidecât în momentul în care analizez iarăși, fugitiv, încăperea în care m-au aruncat.
Și atunci ce ar putea reprezenta salvarea mea? Dacă nu tu, atunci cine? Ce? Mai există vreo șansă de scăpare pentru mine? Aleg să cred că nu în momentul în care, ca prin vis, lacrimile ce-ți pătează asiduu chipul se întrevăd în fața mea. În schimb, printr-o scuturare rapidă a capului te dau uitării, exact așa cum ai făcut și tu cu mine, și decid să mă las pradă întunericului atunci când singura dorință ce mai rămâne îmi provoacă durere.
Au trecut patru zile de când am simțit ultima oară lumina Soarelui pe pielea mea palidă și tot atâtea de când m-ai trădat, Cynthia. În tot acest timp, am început să cred că nu este nicidecum vina Tatei pentru ce se întâmplă și poate n-a vrut nici măcar să mă pedepsească pe mine, ci pe tine. Dar, totodată, în ciuda răului pe care mi l-ai dăunat, nu mă pot opri din a mă întreba ce s-a mai întâmplat cu tine, dacă ai mâncat, dacă ai dormit și inclusiv dacă te-a mai atins cineva.
Dar cu ce scop, Cynthia, când tu nu dai doi bani pe mine? Când m-ai aruncat în gura leilor fără să clipești de două ori? Mă simt mai pustiit ca niciodată, iar singurătatea ce îmi era caracteristică acasă este incomparabilă cu ceea ce mă încarcă acum. Tocmai din această cauză, am decis că subiectul răzbunării mele nu va fi Tata, ci tu. Pentru tot ceea ce mi-ai făcut încă de când te-am zărit, pentru modul în care ai trezit în mine sentimente bizare și mai ales pentru că m-ai trimis într-o văgăună încărcată de ecourile vocilor celor ce au pierdut lupta împotriva slăbiciunilor și fricilor, m-am decis să mă răzbun.
Încărcat de această dorință, încerc să te găsesc printre toate vocile ce mă înconjoară, rugându-mă să le ofer ceea ce-și doresc, însă în zadar. Unde te ascunzi acum? Te-ai hotărât că nu mai ai nevoie de mine, nu-i așa? Îmi întorc privirea dezamăgit către pachetul de cărți, tocmai când una dintre ele se ridică din formație și, purtată de vânt, se așează cuminte în fața mea. Un sentiment de tristețe profundă mă cuprinde când observ degradarea acesteia, căci pământul uscat și bătătorit din care este alcătuită este crăpat pe alocuri. Cu toate acestea, cuvântul pe care îl include îmi provoacă o stare de greață accentuată, ce este imediat urmată de un tremur ușor al corpului. Teroare.
Dintr-odată, în fața ochilor mei, chipul tău, încadrat de părul sângeriu, ce era altădată blond, apare atât de clar încât am impresia că te aflii în fața mea. Îmi strâng pumnii puternic atunci când albul ochilor mei este străbătut de un lichid roșiatic, gros, ce se scurge pe fața ta palidă. Sângele pare să curgă neîncetat printre firele tale de păr și nu pot să nu mă întreb dacă te-au împușcat sau dacă, din contră, au decis să îți spargă craniul folosindu-se de un obiect greu. Sau poate ai decis să te sinucizi, Cynthia? Aș prefera să cred că nu, căci oricare dintre cele trei opțiuni ce îmi trec rapid prin minte mă împing pe un drum al auto-distrugerii.
Pare că privești un punct fix de pe peretele nevăruit din fața ta și îți adâncești unghiile în praful podelei. Îți cuprinzi buza între dinți pentru a-ți ascunde tremurul buzelor, dar ochii te trădează. Ești pe cale să plângi, iar realizarea unui astfel de aspect îmi cutremură întregul corp.
— Te rog să nu mori, mă auzi? tonalitatea mea tremurată sparge liniștea ce mă cuprinsese și, odată cu rostirea acestor cuvinte, hazardul începe a se propaga împrejurul meu.
Vocile chinuite se aud acum mai tare ca niciodată, astfel că mă simt forțat să îmi acopăr urechile cu mâinile în încercarea de a diminua sunetele asurzitoare. Mi se pare că toate spiritele ce mi-au cerut vreodată ajutorul se strâng în jurul meu și încearcă să mă atingă, ceea ce mă face să mă ridic fulgerător de pe scaun, astfel că obiectul de mobilier cade pe podea în următoarele clipe, iar spătarul se rupe și se împrăștie melodios prin toată camera. Mă trezesc acaparat de un mers automat, ce pare străin picioarelor mele și încep să mă plimb fără direcție. Mi se pare deodată că, prin sticla podelei, pot observa cum cerul, odată de un albastru infinit, este învăluit de un râu roșu, ce curge dintr-o sursă necunoscută peste toate locurile și timpurile, mânjind universul pe care îl știam și având drept scop final distrugerea lui. Sunt cuprins de spaimă și realizez în acel moment că sentimentul ce mă încarcă acum a devenit uzual pentru mine încă de când te-am cunoscut.
Îmi mut privirea în toate părțile, precum un copil care este pentru prima dată atins de mâna îngerilor, neștiind ce a simțit mai exact. Iar în toată acea agonie, reușesc să te regăsesc. Sunetele se diminuează din ce în ce mai mult, până când tot ceea ce rămâne sunt șoapte pe care nu le pot înțelege. Iar în toată acea liniște mormântală ce pune stăpânire asupra mea, îți zăresc ochii și buzele, ce par a mă ruga să mă întorc la tine. Asta ești tu pentru mine, liniștea din tot haosul ce mă înconjoară? Să fii tu oare atât siguranța, cât și pierzania? Imposibil, altfel nu m-ai fi aruncat în acest loc întunecat din care nu mai am scăpare, căci singura care m-ar fi putut ajuta erai tu, dar m-ai abandonat. Și totuși, chiar dacă tu m-ai condamnat, simt în continuare o nevoie istovitoare de a te salva.
Te privesc atent și reușesc să îmi conectez privirea cu a ta. Mi se pare că reușim iarăși să străbatem toată distanța dintre noi și astfel ne întâlnim la mijlocul acestui drum infinit, iar tu îmi zâmbești stins. De ce ești așa de tristă, Cynthia? De ce nu mai ai încredere în oameni? Ce nelegiuire ți s-a întâmplat încât să nu te mai încrezi nici măcar în propria-ți umbră?
Sufletul meu, ce este acum înlănțuit de cei pe care nu i-am cruțat, se sparge în mii de bucățele, ca mai apoi să se disipe în toată camera. Este pentru prima dată când simt că am pierdut orice luptă, căci în momentul în care îmi zâmbești ca și cum ai fi împăcată cu destinul crud ce ți s-a arătat, nu pot să nu mă gândesc că, odată cu pierderea ta, mă voi pierde și pe mine. Vezi tu, Cynthia, din momentul în care te-am cunoscut, mi se pare că tot universul meu l-a îmbrățișat tainic pe al tău și astfel s-au contopit într-un etern absolut. Și, deși realizez că poate chiar mi-am pierdut mințile în zilele de când m-ai abandonat, tind să cred că ceea ce s-a format între noi, ceva ce este mai presus de oameni, zeități și timp, va dăinui veșnic, iar tu nu vei pleca din a mea viață până când nu voi învăța să sufăr și să iubesc alături de tine.
Te privesc părintește, în încercarea de a-ți reda liniștea de care mi se pare că ai atâta nevoie, și nu îmi ia mult până ce observ ceva ce îmi aduce stupefacția. La doar câțiva pași de tine, se află un bărbat ce pare trecut de prima tinerețe. Ochii săi sunt încărcați de o plăcere sadică, în timp ce buzele subțiri par a atinge pomeții prin curbarea lor exagerată. De ce este atât de fericit și static în loc să te ajute și mai ales de ce îți întorci privirea dezgustată înspre el, ca mai apoi să îl scuipi cu ultimul gram de energie pe care îl mai deții?
Singura reacție pe care reușești să i-o provoci este îngustarea ochilor și schimbarea minei într-una serioasă. Te privește de parcă este pregătit să îți mai ofere o doză de agresivitate și nu mult îmi ia până realizez că el este de fapt cel care te-a adus în stadiul în care te aflii.
— Niciodată, jigodie. Nu o să mai depind de tine cum nici sora mea nu o va mai face, mă asculți? Fie că plec de aici pe propriile picioare sau într-un coșciug s-a terminat, Don. Nu îți voi mai permite să profiți de noi, mârâi printre dinți și te chinui să-ți ții ochii deschiși în timp ce sângele continuă să-ți curgă pe chip și păr.
— Cynthia scumpo, ți-am mai spus de nenumărate ori. Nu vreau să te omor decât dacă nu-mi oferi altă alternativă, așa că nu crezi că ar fi mai bine pentru amândoi dacă m-ai asculta și mi-ai spune unde este Rosa? spune răspicat în timp ce se apropie de tine și se coboară în final la nivelul tău, atingându-ți ușor obrazul.
— Niciodată, îți întorci capul înspre partea opusă și încerci să-ți stăpânești lacrimile.
— Răspuns greșit, Cynthia, își îndreaptă spatele hotărât în timp ce se ridică și te privește de parcă te-ar deține, de parcă ai fi doar o bucată de material dintr-o cârpă veche și uzată. Nu-mi rămâne altceva decât să te trimit la Joe, tonalitatea sa severă îți provoacă frică și, din cauza sentimentelor ce te încarcă, sunt și eu învăluit de aceeași stare de teamă.
Cel al cărui nume îl rostisei trece pe lângă tine debordând putere și superioritate, dar tu încerci să-l oprești atunci când îți întinzi picioarele în drumul său. Îți ridici privirea cu greutate și ce reușesc să citesc în ochii tăi mă bulversează cu atât mai tare. Îl iubești, Cynthia? Chiar pe cel care ți-a provocat tot acest rău și pare pregătit să îți ofere și sfârșitul?
— Poți face ce vrei cu mine, Don, dar dacă te atingi de Rosa îți jur că te voi urmări îndeaproape și nu mă voi opri până când nu te voi omorî cu mâinile mele, vocea ta se face auzită mai mult ca un scâncet în timp ce el te ocolește și se oprește în pragul ușii, ca mai apoi să își îndrepte capul înspre ceea ce a mai rămas din tine.
— Nu cred că mă vei mai putea urmări de unde am de gând să te trimit, îți rânjește, după care părăsește camera și trântește ușa în urma lui.
Cine este acest om și în ce te-ai băgat, Cynthia? Cât de naivă ai putut fi încât să te îndrăgostești de un om și să-i oferi tot ce ai numai pentru a-l vedea cum te condamnă la singurătate sau, mai rău, la pierzanie? De ce n-ai avut oare mai multă grijă? De ce nu mi-ai cerut să te ajut? În comparație cu cel căruia i-ai dăruit cel mai pur sentiment cu care ați fost înzestrați, eu aș fi fost capabil să renunț chiar și la nemurire pentru tine, însă tu ai ales să îți aduci singură sfârșitul.
Totuși, în ciuda tuturor gândurilor ce se îndreaptă orb înspre tine, unul singur se remarcă din tot acel amalgam: trebuie să te salvez. Nu îmi doresc acest lucru pentru că îmi e milă de tine și nici pentru că vreau să mă răzbun, ci doar pentru că realizez de abia acum că a venit momentul să vă ajut, pe tine și pe ai tăi, de blestemul cărților mele.
Astfel, ghidat de această dorință arzătoare, reușesc acum să rup legământul ce mă oprise anterior din a atinge cărțile și de a le orândui și apuc pachetul mai hotărât ca niciodată. Cine ar fi crezut că era nevoie să simt gustul amar al trădării pentru a fi capabil să-mi recuperez puterea asupra cărților?
Le trag una câte una, așezându-le deasupra celeilalte imediat cum le citesc pe fiecare în parte. Durere. Pierdere. Salvare. Vindecare. Fericire.... Blestem.... Cumpătare.... Acceptare....
Le întorc pe toate cu fața în sus și de abia acum înțeleg tot ce ne-a fost sortit să trăim. Poate că aș fi crezut că pachetul înfățișează doar destinul tău, dar acum îmi dau seama că, odată cu exilarea mea pe Pământ și conexiunea indestructibilă ce s-a format între noi din momentul în care te-am readus la viață prin atingerea degetelor mele, destinul tău a devenit al nostru. Și astfel, am distrus fiecare legământ creat de cei mai înalți zei și am creat un haos ce avea să se propage asupra celor două lumi opuse din care făceam parte. Iar cu el, sfârșitul va fi singurul ce ne va putea aduce alinarea, căci noi, Cynthia, suntem blestemați să fim și să distrugem.
În timp ce mintea mea pune totul cap la cap precum piesele unui puzzle nedeslușit de nimeni până atunci, camera începe să se cutremure sub puterea pe care cel ce îmi va aduce finalul o denotă. Încerc să îmi mențin echilibrul, dar cad josnic pe sticla podelei în momentul în care El apare în fața mea, pregătit să-mi ofere sentința supremă. De abia acum pedeapsa mea capitală începe, căci tot ce voi trăi lângă tine îmi va sfâșia sufletul necruțător și iremediabil.
Te ursăsc, Cynthia... Și îmi doresc moartea ta cum nu am vrut nimic altceva încă de când Cerul a fost creat.
Ok, nu știu cum a ieșit acest capitol. S-ar putea să mai revin la un moment dat la el și să-l revizuiesc, dar deocamdată cred că este ok. Vouă cum vi s-a părut? Ce credeți că se va întâmpla de acum încolo?