— Să înțeleg că ascunzi de Cora motivul real al logodnei sale cu West.
Dacre turnă grijuliu în pahar niște coniac și își drese glasul, căci, brusc, se înecase. După cină, el și Kit se retrăseseră în birou, la insistența contelui. Era ultima noapte pe care Mirchal o petrecea pe domeniul lui Dacre, pentru că de mâine aveau să pornească la sud, nu foarte departe de aceste meleaguri, în zona în care se stabiliseră conții de Mirchal de generații, ceea ce putea fi considerată o moșie vecină cu Aboyne. O săptămână și puțin peste se scursese extrem de rapid în compania unei familii extinse, dacă putea spune asta, mai ales că, în ultimele zile, lady Margery preferase să stea în casă, să brodeze și să se retragă în camera ei. Nu se putea spune același lucru despre Cora, care chiar în dimineața aceasta grădinărise, alături de câțiva servitori. Deși Dacre insista să îi amintească imaginea marchizei de Huntly, originalitatea cu care purta noroi pe nas îl amuzase atât pe el, cât și pe Kit. De la geamul ei, Margery privise neutră scena, făcându-l pe conte să își piardă zâmbetul la fel de repede pe cât se instalase. La cină, Kit redevenise vesel, ținându-i isonul marchizei pe care o completase de nenumărate ori până să se retragă.
— Nu nega, continuă acesta, căci Dacre dădea semne că încerca să găsească o scuză. Așa și era, în ciuda faptului că nu descoperea nimic pertinent. Am discutat cu soția ta și pare că nu are habar de afacerile cu care se ocupa tatăl ei acum ceva timp.
Marchizul trebuia să recunoască măcar atât: îi ascundea Corei ocupația tatălui ei și nu era deloc mândru de asta. De fapt, în calitate de soț care promisese sinceritatea, încercase să îi destăinuie tot ce aflase de la Kit și din ancheta proprie, în primele săptămâni în Aboyne. Veselia ei, exuberanța cu care descoperise pământurile strămoșilor marchizului și clipele feerice petrecute alături de ea îl făcuseră să amâne continuu discutarea acestui subiect, până ce îl găsise inutil. Nu mai conta de ce Cora fusese logodită cu West. Conta că era oficial soția lui.
Se așeză pe fotoliu și oftă, ridicând paharul de pe masă. Nu avea rost să se ascundă, mai ales că lord Kit era cel care cunoștea adevărul gol-goluț. Acum, când Kit îi adresa întrebarea atât de serios, se simțea prost, ce-i drept. Kit împărtășise rezultatul anchetei sale cu el pentru că îi era prieten și pentru a o informa pe Cora, o altă prietenă de-a lui. În schimb, Dacre se prefăcuse neștiutor. În continuare tăcu.
— Cred că ar fi trebuit să îi spui tu asta sau că încă ar trebui să îi spui asta, pentru că, la un moment dat, tot va afla. Contele insistă, regurgând la tertipuri pentru a-l face pe Dacre conștient de viitorul său cu Cora, unul compormis, dacă va fi continuat să tăinuiască aspecte față de ea. Și nu știu ce o va durea mai mult: faptul că tatăl ei e un pirat sau că soțul ei i-a ascuns asta?
Conștientizarea pe deplin a faptul că Albert fusese cândva pirat îl lovise atunci la fel de puternic precum în momentul de față. Închise ochii, își mușcă buza inferioare, se frecă agitat în fotoliu și își drese, din nou, glasul. Îl deranja cumva să audă asta, deși era adevărat.
Imediat după conversația din ziua în care Cora fusese aproape de a pierde sarcina, când el hotărâse în sfârșit să o revendice pe fată și pe copilul lor, comportamentul lui Albert îi dăduse de gândit:
Dacre îl întrebase de ce o plasase pe Cora unui bărbat precum West, evident nervos.
— El mi-a cerut-o pe Cora în schimbul... în schimbul a două corăbii pe care i le-am distrus, fusese răspunsul lui Albert.
— Dacă este vorba despre un accident pe mare, Albert, puteai să...
— Nu e un accident!
Și faptul că se oprise acolo îl neliniștise. De fapt, acela fusese momentul care îl impulsionase pe Dacre să nu mai creadă orbește în Albert. La urma urmei, și în anul în care se născuse Cora sperase că Albert se va întoarce la Eaton și că vor rămâne în veci colegi. În ambele cazuri se înșelase. Se retrăsese atunci, cum bine își amintea, șocat în sinea lui de o destăinuire atât de evidentă. Așa că, tot timpul cât stătuse departe de Cora cotrobăise peste tot prin trecutul lui Albert, și, cu ajutorul detectivului angajat de Kit, aflase: cu trei ani în urmă, Albert era pirat și prăda inclusiv vasele Coroanei. Distrugerea care îl costase mâna fiicei lui fusese și ultimul jaf pe care îl dăduse, spre ghinionul său, unul împotriva lui West, cel care transporta bunuri din Franța. West reușise să dea de el și să îl șantajeze cu expunerea sa rușinoasă în primele pagini ale ziarului în cazul în care nu i-ar fi îndeplinit dorința.
Marchizul strânse paharul la gândul că West o ceruse pe Cora. Ce om josnic!
— Sper că nu va afla niciodată, își drese Dacre glasul, atras de culoarea chihlimbarie a băuturii de care nu mai avea acum chef ca la începutul serii.
— Să fim serioși, dădu Kit din cap. Va afla.
Înaintea acestui pesimis, Dacre încercă să gândească mai departe strategia:
— Trebuie să discut cu Albert...
— Ca să?
— Ca să aflu și partea lui de poveste!, își ridică nervos ochii spre Kit. Nu cred că o făcea din distracție. Nu genul său... Trebuie să existe un motiv pentru care prietenul meu spolia!
Kit expiră, isistând cu problema cea mai presantă:
— Crezi că motivul ar îndulci-o pe Cora.
— Da, chiar cred asta.
Contele se opri. Răspunsul prietenului său era vehement, poate chiar violent. Dacre nu părea dispus să îl asculte, crezând în continuare că făcea totul bine, adică după bunul plac. Sperase să găsească un Dacre ceva mai rațional față de cel otrăvit din urmă cu câteva luni, care aproape că insinuase că Brom ar avea o aventură cu Cora. Totuși, dragostea părea că îi acaparase iremediabil mintea. Kit înghiți în sec, simțind nevoia să dea pe gât alcoolul cu o repeziciune necaracteristică. Dragostea era un parazit, unul care părea că acționa în simbioză cu nebunul de care își atașase centrii. Iar el nu avea de gând să se certe cu prietenul său pentru ceea ce putea fi doar o prostie.
La rândul său, știind că va acționa pentru a o feri pe Cora de orice influență exterioară, deci că nu va capitula înaintea rațiunii lui Kit, Dacre schimbă subiectul.
— Apropo, Dacre zâmbi într-o parte, care sunt motivele pentru care te-ai căsătorit atât de grabnic cu lady Margery? Am ținut să te întreb de ceva timp, dar n-am avut niciun moment timp. Nu-ți stă în fire, asta gândesc.
Fu rândul lui Kit să își dreagă glasul și să ciocnească paharul. Aceasta era o întrebare la care nu voia să răspundă și pe care va trebui să o evite cum multă viclenie.
***
— Sigur nu doriți niște cireșe?
Cora privi în oglindă la Mary Bowman, cea care se îngrășase în ultimele luni, care avea părul perfect gri ieșit din agrafe și chipul bronzat, amenințând să facă pistrui. Doamnei Bowman îi pria Scoția mai mult decât se așteptase vreodată. Cumva, amândouă se simțeau mai libere aici și nu credea că era vorba exclusiv despre kilometrii dintre Aboyne și Londra, deși acest aspect avea o importantă reală în lejeritatea comportamentului.
Zâmbi și își mușcă buzele:
— Nu, doamnă Bowman, mulțumesc!
— Prea bine. Le voi duce de aici, doamna Bowman ridică din umeri ieși din cameră.
Cora o urmări cu privirea până ce închise ușa, un fior ciudat străbătându-i șira spinării până ce doamna Bowman nu mai era în camera ei. Atunci se întoarse la reflexia din oglindă și continuă să își privească părul care cădea în bucle aurii. Era puțin peste ora unsprezece, iar ea nu putea dormi, deși avusese parte de tot tratamentul de seară. Se pregătise și târziu de somn și, privind acum cearceaful gol, credea că îl va aștepta pe Dacre până ce acesta va fi terminat de dicutat cu Kit. Simțea nevoia să discute cu el, să îi împărtășească aspecte cu privire la ziua sa. Bărbații! Își dădu ochii peste cap și prinse pieptănul, trecându-l din nou prin păr. Păreau că nu se mai opresc din bârfind.
Așteptă minute bune până ce gândurile o năpădiră, acel tip de imagini în minte ireale, dar care în mintea anxioasă a tinerei prindeau tridimensionalitate. Alaltăieri, în sat, două fete muriseră dând naștere unor copii perfect sănătoși. Ieri, soția brutarului intrase în travaliu, și azi, după plimbarea ei obișnuită, aflase că încă o chinuiau durerile facerii. O femeie insinuase că era tânără, că era primul copil și de aceea se chinuia atâta. Mergând spre băcănie alături de Mary Bowman realizse că între ea și soția brutarului era diferență de câteva luni și că și pentru ea copilul pe care îl purta era primul. Fusese suficient să sară peste ceaiul de la prânz și să aleagă să își îngroape grijile în terenul de lângă casă. Se temea că omorâse toți trandafirii din grădină. Atunci, își lăsă capul în mâini și luă guri mici de aer.
Încercarea de a se calma fu curmată brusc de bufnitura din hol. Era ca și cum corpul unei persoane se prăvălise pe scări, iar ei îi sări în mintea imaginea doamnei Bowman cu gâtul rupt și cireșele în mână. Le culesese bucătăreasa și le aranjase special pentru stăpână, chiar dacă ajunseseră la însoțitoare. Speriată, sări de pe scaun, puse mâna pe clanță și alergă spre zona din care se auzea foșnet, puțin mai departe de dormitor. Rămase în capul scărilor, observând cum Margery era ajutată să se ridice de o servitoare spelbă. Își duse mâinile la gură, la rândul ei albă ca varul. Nu era doamna Bowman cea accidentată, ci contesa. Își amnti că și Margery era tânără și însărcinată, așa că își așeză o mână pe abdomen și înghiți în sec. Și-ar fi dorit să o poată ajuta, să se poată duce la ea și să îi spună câteva cuvinte bune, căci nu exista posibilitatea de a o ridica singură, dar își amintea de propria căzătură care declanașase o dramă inimaginabilă – sângerarea. Asta o făcu să acționeze ca o paralizată, să rămână acolo și să se holbeze la ochii în lacrimi ai lui Margery.
În spatele ei, Kit coborî scările îngrijorat, cuprinzând-o pe Margery în brațe. Îl simțea pe Dacre înapoia ei, deși nu putea să se refugieze în pieptul său. Probabil veniseră din biblioteca de la etaj, cum în casă se aflau două astfel de camere, alertați de zgomot. Când Margery icni în brațele soțului ei, Dacre coborî și dădu comanda ca un medic să fie chemat numaidecât. Asta o îngrozi – teama de pe chipul marchizului care îi înăsprea toate cutele feței.
Imediat, Cora simți că i se face rău, așa că se sprijini de perete. Mintea ei se mișca lent, incapabilă să digere toate informațiile care decurgeau din conversația ambiguă. Dacre urla în stânga și în dreapta, Kit voia să o facă pe Margery atentă la el, iar femeia, prinsă de haina lui, cu lacrimi în ochi, îi repeta continuu:
— Trebuie să o avertizez. Trebuie să...
Deși bărbații nu înțelegeau nimic, Dacre, observând starea în care se afla Cora, strigă furios la servitoarele care veniseră să se holbeze, fără a oferi vreo mână de ajutor.
— Ia-o de aici! Nu trebuie să vadă asta!
Și, în timp ce era îndreptată spre dormitorul ei, Cora se întrebă ce nu trebuia să vadă.
Moartea unei mame sau a unui copil?
***
— Cât mă bucur că e bine..., exclamă Cora în zori, privind la medicul care pleca în trăsura marchizului. Fuseseră câteva ore de chin atât pentru soțul lui Margery, cât și pentru Cora care putea simți suferința contesei. Și ea, și copilul!, exclamă. Se odihnise prea puțin, iar Dacre deloc. Făcuse ture pe holurile conacului și rămăsese pironit la geam, atent la fiecare mișcare a nopții.
— E mai rezistentă decât pare, zise Dacre care tocmai își terminase baia de dimineață și umbla gol prin cameră, în căutarea pantalonilor. Cora îl privi și oftă. Pentru că era aproape de naștere, hotărâseră că relațiile sexuale puteau fi periculoase. Dacre hotărâse asta și o făcuse și pe ea să creadă asta, atâta timp cât îi povestise numai oroități. Vederea lui gol stârnea diferite lucruri în corpul graviduței, trăiri pe care trebuia să le amâne.
Scrutând corpul lui Dacre, observă acum, la lumin impecabilă a dimineții, o pată roșiatică pe încheietură. Nu o observase aseară, nici cu o seară în urmă. Se încruntă. Avea o formă neuniformă, aproape vineție. Asta însemna că trebuie să o fi căpătat de ceva timp.
— Te-ai lovit?, îl întrebă.
Dacre păru că nu înțelege ce voia să spună, așa că ea îi indică brațul. El privi pata de parcă era prima dată când o observa. Înghiți în sec, îl văzu fâstâcindu-se și bâigui:
— Nimic important. Doar un accident.
Reacția lui neobișnuită o puse pe seama oboselii ei și a lui, alminteri Dacre nu ar fi avut motive să o minte, mai ales cu privire la vinețeli pe brațe. Instinctiv își atinse gâtul și un fior nou o cuprinse. Își amintea de propriile pete vinete pe care soțul ei obișnuia să le lase pe gât, pe brațe, pe abdomen în timpul momentelor când erau împreună. Erau semnele iubirii. Încercă să nu se gândească la acestea ca fiind pe mâna lui Dacre, neprovocate de ea. Trebuie să se fi lovit. Atât.
Marchiza își prinse pântecul și oftă. Copilul i se părea puțin agitat azi, drept care alese să ia un mic dejun frugal, poate niște pâine prăjită cu unt. În ceea ce privește sarcina, se poate spune că ea nu fusese la fel de rezistentă ca Margery. Dar nu asta conta acum. Conta faptul că Margery se făcuse bine.
— Și chiar vor pleca mâine? Kit pomenise asta de câteva zile, ceea ce nu avusese un efect asupra-i până azi, când conștientizase cât de umană putea fi contesa.
— Da, dădu el din cap, încheindu-și butonii.
— Înțeleg...
Plecarea lui Margery i se părea complicată acum, mai ales că simțea cumva că fata avea ceva important să îi comunice, ceva ce poate că știa numai ea. Simțea că nu petrecuse suficient timp cu ea. Dacre îi curpinse umerii, observând bosumflarea Corei.
— Tristă?, ochii lui priviră direct în ai ei, până ce privirea femeii căzu din nou pe vinețeală aproape acoperită de cămașă. Alese să nu mai privească acolo – nu avea motiv - și îi prinse degetele, invitându-l să se așeze lângă ea.
— Mă obișnuisem cu ea. Până să devenim inamice, eram prietene. Până la tine.
Dacre o sărută, înțelegându-i sentimentele. După ce termină toaleta de dimineață îi promise că avea să ajungă acasă până la ora ceaiului, pentru că avea treburi importante. Dacre avea mereu treabă, ce-i drept, dar azi, din cauza cuvintelor lui Margery, a petei ciudate, a reacției soțului său simți o piatră lovindu-i inimia și se întrebă pentru prima dată: Ce treabă?
Și, pentru că pierdu mare parte din zi gândindu-se la toate astea, Cora hotărî să lămurească măcar o parte. Chemă o servitoare care o ajută să se îmbăieze – i se părea din ce în ce mai greu să aibă grijă cu ea, dată fiind dimensiunea considerabilă a abdomenului său. În timp ce i se încheia corsetul se gândi că doamna Bowman nu venise la ea în dimineața aceasta, semn că trebuia să fi ieșit mai devreme. Nu-și imagina cât de devreme, dar probabil că nici ea nu putuse dormi foarte bine din cauza celor petrecute aseară. Și unde fusese Mary Bowman când Margery căzuse? O altă întrebare care îi venea acum într-o minte ceva mai rațională.
Străbătu coridorul și bătu în ușa lui Margery. Un glas o invita înăuntru, astfel încât o descopri singură, în pat. La vederea marchizei, contesa se ridică ușor în șezut.
— Nu te obosi!, Cora se năpusti asupra ei, așezându-și o mână peste a sa și luând un loc pe pat. Voiam doar să văd ce mai faci. Zâmbi, cum numai ea putea să o facă atunci când dorea, de fapt, altceva.
Margery își drese glasul și, după câteva momente de tăcere, zise:
— Sunt bine. Suntem bine. Își așeză o mână pe abdomen, referindu-se și la copil. Voi rămâne cu o vănătaie și atât.
— Îmi pare rău să aud până și asta, deși sunt vești bune! Cora rămase lângă ea, privind în stânga și în dreaptă, neajutorată de circumstanțe. Nu o putea lua la întrebări pur și simplu, oricât și-ar fi dorit asta. Își drese glasul: Scuză-mă că te întreb, dar vreuna din servitoare nu a răspuns solicitării tale, încât ai fost nevoită să ieși la ora aceea?
— Nu... Păru că se gândește un moment, la fel ca Dacre. Emoții și mai mari picară direct în stomacul Corei care își menținea zâmbetul cu un efort uriaș. Ba da, reveni contesa. Îmi pare rău, se disculpă, realizând că nonsensul putea fi repede contestat. Sunt ușor bulversată. Și asta era o scuză tipică. Este în regulă, totuși. Ăăă..., își mușcă buzele.
Cora realiză că nu putea să atace în vreun fel aceste cuvinte fără să fie acuzată de lipsă de empatie. Continuă cu o altă întrebare:
— Aseară spuneai că trebuie să-mi spui ceva, dacă nu am înțeles greșit. Pentru că Margery încercă să mimeze că uitase până și asta, Cora îi aminti amănunțit: Lordul Mirchal te ridicase, îl strângeai insistentă de cămașă și, cu lcrimi în ochi... Margery dădu semne că înțelegea, deși voia să recunoască memoria doar pentru că se simțea rușinată. Ce este?
— Nimic important. Aiuream de la durere, atâta tot.
— Dar nu e nimic grav, nu?
Margery deschise gura, apoi o închise la fel de repede. Adevărul era altul, unul destul de îngrijorător. Margery nu putuse dormi aseară din cauza acestui adevăr care o legase de Kit și care o făcea să se gândească cu groază la ce se putea întâmpla cu Cora în orice clipă. Astfel, hotărâse să iasă la o plimbare și auzise discuția dintre Kit și Dacre. Îi auzise vorbind și se apropiase de ușă. Auizse întreaga conversație, ceea ce o șocase. Cel mai tare o uimise faptul că soțul ei era la curent cu tot ce se întâmpla în cuplul Cora-Dacre, chiar dacă nu ar fi trebuit; știa și ea că Mirchal este foarte bun prieten cu Dacre. Apoi, șocul fusese înlocuit cu teamă. Dacre întrebase motivul pentru care se căsătorise cu ea, iar Margery gândi că sincerul Kit avea să îi spună adevărul. Asta o rușinase teribil, conștientă că nu ar mai fi putut da ochii cu marchizul vreodată dacă se afla așa ceva. Înfierbântată, o apucase spre scări, se împiedicase și căzuse.
Acum, clipi spre Cora și alese să mintă:
— Nimic. Așa cum ziceam.
Cora oftă, îi prinse mâna și se ridică să plece, găsind că Margery nu avea să îi destăinuie nimic și poate că nu era nimic valoros de spus între ele. Totuși, când mai avea puțin și ieșea din cameră, Margery își drese glasul, se gândi mai bine și o avertiză:
— Doar... să ai grijă... Cora se încruntă, neînțelgând. Cu soțul tău, cu..., își pierdu glasul, căci nu putea să îi rostească numele.
— Cu Dacre? Ce este cu lord Huntly? Cora luase din nou poziția dreaptă, hotărâtă să rămână aici până ce avea să se lămurească.
— Eu... ăăă... nu este nimic. Nu. Îmi pare rău. Încă nu mă simt bine. Își duse mâinile la tămple pentru a dovedi asta, iar Cora nu mai avu ce face.
Dar cuvintele lui Margery nu îi dădură pace nici atunci când, a doua zi, Margery și Kit plecară, privirea contesei rămânându-i întipărită pe chip. Privi atentă și chipul soțului, având impresia că niște cute invizibile îl fac mai trist decât de obicei, apoi zâmbind sardonic.
Pe lângă asta, plecarea lui Dacre, din nou, o puse pe gânduri și începu să își pună anumite întrebări după foarte mult timp.
Unde se ducea soțul ei încontinuu? Sau mai degrabă, la cine...
3316 cuvinte