Și inima ta, nu, nu e a mea. Inimile noastre s-au topit și au creat una singură care nu și-ar imagina viața fără tine. Te visează printre stele, lună și soare. De la frumosul mării, și coralii din apele oceanului infinit. Ajungând până la norii care acoperă cerul albastru. Trecând printre miliardele de stele.
Căci mâna ta nu s-a dezlipit de a mea de la auriul răsărit până la rozul asfințit. Iar când luna s-a zărit, tu nu m-ai părăsit. Căci orice greșeală se poate repara când este prezentă iubirea.
Mi-aș dori enorm să-mi atingi buzele uscate sub luna plină, cu ale tale buze. Ținându-mi mâinile strâns printre cireșii înfloriți, în mijloc de mai, când parfumul florilor este atât de pătrunzător precum privirea ta. Căci și dacă cineva mi-ar fi străpuns inima cu o săgeată nu as fi simțit un asemenea fior.
Luna să ne mângâie pielea cu lumina ei neonică, precum mângâie pâmântul de mii de ani. Iar atunci când este de nunață roșie să simt pielea ta peste a mea. Iar soarele să răsară atunci când probabil privirile s-au rătăcit. Drumul sa ni-l lumineze. Să ne orbească din nou privirea și să nu putem privi alți ochi. Doar ochii noștrii.
Căci luna și soarele nu s-au atins vreodată. Însă au rămas pe veci acolo, vrăjind pământul, exact cum mă vrăjești tu pe mine.