Mă simțeam în centrul atenției și nu eram sigură dacă îmi place. Adică, în majoritatea timpului familia mea se preface că nu exist, iar acum parcă eram o stea în jurul căreia se roteau zeci de planete. Oftez scurt și îmi las capul în jos, deoarece eram sigură că obrajii îmi sunt roșii.
Sunt în lumea muritorilor, pe pământ, în una din călătoriile mele săptămânale aici. Uneori vreau să iau o pauză de la lumea paralelă în care trăiesc, de la grupări și de la ființele însetate de putere. Mi-am făcut un obicei ca în fiecare săptămână să încerc o cafenea nouă construită de muritori. Iar astăzi pot să spun cu ușurință că am ajuns în una dintre cele mai rele. Deși stau așezată la o măsuța mai retrasă, cumva toți oamenii de aici reușesc să se uite la mine din cinci în cinci secunde. Da, știu că e normal să se întâmple asta, aura celor ca mine este mai puternică și îi face pe oamenii normali să se simtă incomod sau inferior, dar puteau și ei să fie mai discreți. Arăt exact ca ei, doar puterile mele speciale mă deosebesc.
Îmi închid ochii pentru un moment. Puteri care au ucis nu numai o dată. Au trecut două zile de la incidentul nefericit cu sora mea. Fața inertă și trupul nemișcat al Serenei Morton continuă să mă bântuie de atunci. A fost o greșeală. O mare, mare greșeală. Ar fi trebuit să mă uit unde o lovesc. Dar acum Serena e moartă, și doar eu și ea știm cum s-a întâmplat asta. E vina mea și îmi pare rău. Nu e prima oară când omor pe cineva, s-a mai întâmplat o dată, acum doi ani. A fost o situație asemănătoare cu asta: am fost atacată și m-am apărat, iar apărarea mea a constat în luarea unei vieți. Și acel trup mort mă bântuie, alături de Serena.
Îmi redeschid ochii când un grup de prieteni care stă așezat la o masă aproape de a mea începe să râdă zgomotos. Unul dintre ei a spus o glumă pe care nu am auzit-o. Zâmbesc în colțul gurii și iau o gură din ceaiul meu aproape rece. Cafeneaua asta e zgomotoasă, mobilierul e învechit, iar mâncarea nu are un gust foarte bun, dar toate astea au reușit să îmi distragă atenția de la problemele care mă așteaptă în gruparea Aircomb.
Telefonul meu, care stătea pe masă, vibrează scurt. Am primit un mesaj.
'Domnișoara Sera ne-a învitat la un bănuț și un biscuite' - Jakoda
Pufnesc amuzată. Domnișoara Sera e o bătrânică stranie care trăiește singură într-un conac si are trei pisici identice care îi țin companie. Eu și prietenul meu, Jakoda, plecăm la ea câteodată și îi îngrijim grădina. Ne plătește pentru asta, așa că nu pot să protestez, mai ales că de fiecare dată ne pregătește niște biscuiți delicioși.
'Nu pot azi. Am o seară perfectă printre muritori care în nici un caz nu se holbează la mine' - Astrid
'Nu pot să cred că refuzi biscuiții care cel mai probabil sunt drogați, dar ție oricum îți plac!' - Jakoda
'Promit că mâine plecăm la domnișoara Sera. Sunt sigură că o tonă de praf s-a adunat pe florile ei în cele cinci zile de când nu am fost acolo' - Astrid
'Ai grijă, dacă bătrânica se va enerva, tu vei fi de vină' - Jakoda
'Oricum tu vei primi un scaun în cap, ca de fiecare dată' - Astrid
'Să știi că încă mă doare' - Jakoda
Surâd, dar fericirea îmi dispare rapid. Ușa cafenelei se deschide lent, scârțâind lung. Ochii majoritatea oamenilor se îndreaptă acolo. Respirația mi se oprește în gât, iar ceașca de ceai aproape cade din mâna mea. Doi bărbați au intrat și analizau cu precauție cafeneaua. Îmi las capul în jos și mă fac mică în scaun, încercând din răsputeri să îmi ascund aura diferită. Bărbații erau înalți, iar muschii li se vedeau clar prin hainele negre. Ambii aveau glugile trase peste cap, astfel li se vedea doar o parte din față. Erau asasini. Asasini din gruparea Acton trimiși pentru a mă găsi și a mă omorî. Am mai întalnit câțiva zilele trecute. Mișunau în jurul graniței teritoriului grupării noastre.
Bărbații pășesc lent în față, apoi se așează la o masă din mijlocul încăperii. Muritorii nu le mai acordă atenție, dar eu rămân în alertă. Scot o bancnotă din buzunar și o las pe masă lângă ceașcă, apoi îmi iau telefonul și mă ridic ezitând în picioare. Am noroc că în gruparea Aircomb există un loc unde pot schimba banii noștri în banii muritorilor, așa că pot plăti acest ceai care nu mi-a plăcut.
Tot lăsându-mi capul în pământ, merg până la ușă și ies din cafenea. Ajung pe străzile aglomerate ale unui oraș al cărui nume nu îl cunosc. Încep să merg spre dreapta de parcă nimic nu s-a întâmplat, dar aud ușa cafenelei deschizându-se din nou. Înjur în sinea mea și o zbughesc înainte, auzind pași zgomotoși în spatele meu. La naiba, și-au dat seama că sunt eu!
Pentru că o mulțime de muritori sunt în jurul nostru, asasinii nu mă pot ataca, dar nici eu nu pot face nimic fără să fiu văzută. Îmi strâng pumnii și continui să fug cât de repede pot. Încerc să mă amestec în mulțimea de oameni, ca bărbații să îmi piardă urma măcar pentru un moment. Singura mea șansă de supraviețuire este mândria și aroganța celor din gruparea Acton. Ei nu l-au anunțat pe conducătorul nostru că cineva din gruparea lui a ucis o ființă, ci au luat situația în mâinile lor și au decis să se răzbune cum se cuvine. Pentru asta sunt recunoscătoare. Așa o să mai câștig câteva zile în libertate.
O iau rapid la dreapta, pe o străduță mică dintre două blocuri. Observ câteva cutii aruncate, destul de multe ca să mă pot ascunde după ele. Încă îi auzeam pe cei doi bărbați în spatele meu. Sar după cutiile din lemn și îmi lipesc corpul de peretele blocului. Îmi înconjor trupul cu brațele și inspir adânc, apoi mă concentrez. Simt fiecare particulă de aer din jurul meu, fiecare briză, fiecare vânt care urmează să bată. Fără să ating nimic, întorc și răsucesc aerul de lângă mine în așa fel, încât lumina să bată în direcția opusă, să creeze o iluzie și să mă ascundă. Sunt invizibilă.
Văd din nou bărbații, dar ei nu mă văd pe mine. Ei aleargă prin fața cutiilor fără să arunce o privire spre ele și se îndepărtează pe stradă, siluetele lor făcându-se tot mai mici. Oftez scurt și distrug iluzia, apoi mă ridic în picioare. Am scăpat iarăși de asasinii trimiși de Actoni, dar nu știu cât timp mă voi putea ascunde. Pășesc spre peretele din fața mea și privesc insistent o crăpătură mică dintr-o cărămidă, pe care un om de rând nu ar putea să o vadă. Îmi așez degetele mâinii drepte pe ea și îmi eliberez puterea care se scurge prin pielea mea. Crăpătura se umple, apoi un clic scurt se aude. Niște fâșii albe se întind pe perete și formează o spirală. Ea începe să se rotească. Aerul se răcește. Arunc o privire în jur ca să mă asigur că nimeni nu m-a văzut, apoi pășesc prin portalul format mai devreme.
* * *
"Am ajuns acasă!" strig eu, dar nu primesc nici un răspuns. Aud zgomote din bucătărie, deci părinții mei sunt acasă. Îmi dau ochii peste cap. Nu înțeleg de ce aștept mereu să îmi remarce cineva existența când știu că nimeni nu o s-o facă.
Deschid ușa bucăteriei și văd restul membrilor familiei acolo. Mama, Estella Lane, stătea cu spatele la mine și pregătea niște cartofi. Mama putea controla flora și din această cauză toată casa e plină cu flori și plante. Ea îmi zâmbește scurt, apoi se reîntoarce la a pregăti mâncarea. E singura ființă din casă căreia presupun că îi mai pasă de mine.
Cora era așezată pe un scaun și își ținea picioarele pe altul. Îmi aruncă un ranjet disprețuitor, pe care îl ignor, și continuă să tasteze ceva pe telefon. Lângă ea era așezat tata. Nash Lane, un agil la fel ca sora mea. El citea ceva dintr-o carte. Degetele lui îi acopereau titlul, așa că nu puteam ști despre ce e. Nash nu îmi remarcă prezența. Niciodată nu am fost foarte apropiați. Nu pot să spun că m-a acceptat vreodată ca fiica lui, pentru că nu sunt. El e tatăl meu vitreg. Probabil că din cauza lui eu mă simt ca un străin în propria mea casă. Mama e îndrăgostită lulea de el, iar Cora e dragul lor copil.
Îmi las buzele să se arcuiască într-un zâmbet fals și mă așez la masă, în partea opusă lor. Strângându-mi mâinile la piept, aștept răbdătoare ca mama să termine de pregătit cina.
"Tată, știi cumva cine e Serena Morton?" întreabă din senin Cora. Întrebarea ei s-a simțit ca o palmă după cap. Mă fâstâcesc pe scaun. Sunt sigură că face asta intenționat! Nimeni în afară de mine nu știe că am omorât-o.
"Conducătorul grupării Acton, Orion Morton, are un frate pe nume Edwin și o soră pe nume Serena. De ce întrebi?" îi răspunde tata, întorcându-și atenția spre ea.
"Am auzit în oraș niște zvonuri că Serena a murit." zice Cora. Fata mă privește printre gene și îmi zâmbește dulce, dar vedeam răutatea din spatele acestei expresii inocente. Îmi strâng pumnii pe care îi țineam în poală. Nu eram proastă, vedeam că și-a dat seama că eu am făcut-o. Mă rugam doar să își țină gura închisă și să nu îmi facă probleme.
"Nu știam despre asta." murmură tata.
Spre fericirea mea, în acel moment mama anunță că cina e gata și întrerupe conversația celor doi. Ea pune câte o farfurie în fața tuturor și începem să mâncăm. Eu stau în liniște, ca de fiecare dată, iar părinții mei alături de Cora discută relaxați despre zilele lor. Voiam să termin de mâncat cât mai repede și să plec în camera mea, unde nu o să mă deranjeze nimeni.
Așteptam cu nerăbdare ziua viitoare, pentru că cel mai probabil o să mi-o petrec cu Jakoda prin oraș sau în casa domnișoarei Sera. Mâine va fi o zi normală.