"Si acum... eu ce fac? Unde ma duc? La cine?"
Ma uitam in gol prin televizorul care derula imagini desi totul era negru, simtind cum imi fuge pamantul de sub picioare. Era gata. "De ce iti e frica, niciodata nu scapi." Si am amanat asta. Am amanat momentul cand urma cu lacrimi in ochi (sincere sau nu... doar tu vei stii) sa-mi spui ca nu ma mai vrei in viata ta. Parea atat de ireal. "Nu-mi vine sa cred ca noi chiar am ajuns aici" ti-am spus printre siroaie de lacrimi, uitandu-ma in ochii tai si dorindu-mi sa-mi spui ca e o gluma proasta. Imi salta limba de cuvinte pe care voiam sa ti le spun, dar nu puteam. Stii sentimentul acela din vis cand incerci din rasputeri sa fugi, dar ceva te tine extrem de tare pe loc? Exact asta simteam eu. Era pentru prima data cand ma uitam atat de profund in ochii cuiva si nu reuseam sa spun ceea ce simt. Groaznic sentiment. Groaznic. Toata noaptea am plans si printre lacrimi ma uitam la tine. Dormeai. Nu am inchis un ochi. Pur si simplu nu puteam. Erau atatea ganduri, atatea sentimente... too much. Cum se poate ca omul pt care ai facut si ai fi facut incontinuare orice, sa te lase, ca pe o jucarie care odata desi era preferata, acum e doar una usor de aruncat la gunoi. Si asta in urma ce cu o saptmana iti spunea ce te iubeste. Fara prea multe detalii, fara explicatii, simplu si concis.. nu mai vreau. Se spune ca niciodata un barbat nu pleaca fara a avea un plan 'b', lucru de care eram convinsa. Mi-ai spus ca nu e nimeni altcineva in viata ta, dar... nu stiu. Ai plecat, si ai plecat cu totul. Eram atat de singura. Stii sentimentul ala cand nu stii incotro sa o iei? De unde sa incepi si ce sa faci? Ei bine.. da. A urmat o perioada in care m-am ascuns de oricine. Mergeam "sa fac baie", cand de fapt dadeam drumul la apa sa curga doar pt a nu se auzi cum plang. Am evitat sa ies, caci oriunde as fi mers imi aminteam de tine si de noi. Fortata de cea mai buna prietena ieseam cate o ora la plimbare. Ora in care evitam sa ma gandesc, incercam sa ma simt bine, dar ajungeam acasa unde eram din nou doar eu cu mine, si izbucneam din nou in plans. In tot acest timp, tu probabil erai bine, din ce in ce mai bine, fapt care nu ma deranja, fiindca te iubeam prea mult, dar nu-mi puteam explica nimic, absolut nimic.
Da, am 22 de ani. Putini pt multe persoane, dar multi pt cineva caruia i-a fost dat sa treaca prin obstacole la care unii oameni doar spun "mie nu are cum sa mi se intample". Si brusc, te loveste viata. Nu ma pot plange, am avut parte de momente extraordinare, am simtit si trait lucruri frumoase atunci cand ma asteptam mai putin, dar la fel de intens am simtit si partea opusa a lucrurilor frumoase. Spuneam ca mi-a fugit pamantul de sub picioare... si s-a intamplat de doua ori. Odata cand imi vedeam unul dintre parinti stand in fata mea pe canapea, stand sa moara, si a doua oara acum. Stiu, pare cliseic, dar nu e... nu pt mine. Atunci mai mult ca niciodata, am avut o putere venita de nicaieri, sa ma mobilizez si sa fac tot ce imi sta in putere. Parca luasem o supradoza. Nu stiu de unde a venit toata puterea si capabilitatea de a te mobiliza atat de rapid. Acum insa, nu a mai functionat. Atunci, desi eram pe punctul de a pierde un parinte, il aveam pe celalalt langa mine. Acum insa, il pierdeam pe singurul om pe care l-am iubit vreodata asa. Defapt ce vorbesc, singurul om pe care l-am iubit vreoadata. Singura persoana cu care am rezonat din varful capului pana in talpile picioarelor. Iubeam tot. Te iubeam pt tot... si stii la ce ma refer. Da! Iubirea e oarba. Deloc cliseic, deloc modernist. Doar realist. O sa ma intrebi cum e posibil ca un om sa iubeasca neconditionat desi a fost dezamagit de atatea ori? Raspunsul e simplu: nu stiu. Urlam de nervi in mine de fiecare data, dar apoi gandidu-ma la noi, la tot, uitandu-ma la tine, puteam trece peste orice. Mare prostie. Mereu am fost o fire puternica, multa lume ma stie asa. Tu ma intrebai adesea, de ce plang mereu cand ceva nu merge? De ce sunt asa 'moale'? Si nu stiam cum sa-ti spun, ca erai singura persoana care imi facea asta. In afara de parintii mei, erai singurul capabil sa trezesti in mine niste sentimente atat de profunde, incat atunci cand ceva lua o alta intorsatura, sa ma supere atat de tare, si sa incerc atat de tare sa rezolv totul, doar pt ca imi era frica sa nu te pierd dintr-o simpla prostie. Si nu mi te doream pe tine, simplu, X-ulescu. Te doream cu totul. Cu glas, cu vibratie, cu energie, cu ganduri, simpla prezenta imi era suficienta. Puteam sa nu facem nimic, doar sa stam impreuna. Eram cea mai fericita. Da, bunul simt tine de educatie, insa buna vointa tine de propriile decizii pt actiunile pe care vrei sa le iei. Cand mi s-a spus ca te internezi, nu stiu cum am ajuns in 10 minute la spital. La fel cum nu stiu cum am stat atat pe holul spitalului, doar sa stiu ca esti bine. Atat, nu-mi trebuia mai mult. Era exact ca atunci cand stateam cate o ora sau mai bine aiurea prin oras, doar ca sa te prind la pauza la facultate sa te vad 10 min, iar tu poate, nici nu mai veneai. Cum am sarit in acel moment sa vin cu tine la inmormantare, habar n-am. Urasc inmormantarile, si nu o spun ca si cand wow ce efort am facut. Nimic din ce am facut pt tine nu a fost efort. Nu regret nimic. Am apreciat si apreciez enorm totul. De ce? Pt ca asa sunt eu.. si pt ca.. iubire.
"Poate ca perioada asta de 2 luni cat nu ne-am vazut ne-a prins bine. Am invatat sa apreciez mult mai mult ce am acasa. Am inteles ca trebuie sa iti acord mai multa atentie, si o sa o fac, o sa vezi ca m-am schimbat." Asa o seara din luna Octombrie a devenit dintr-una banala, cea mai frumoasa posibil. Nu aveam cuvinte atunci sa-ti scriu tot ce simteam, dar stiam ca revederea iti va dovedi totul. Iar pt mine, momentul revederii a fost... speechless. Nu-mi venea sa cred ca te am din nou aproape. Ca nu te mai vad printr-un ecran si ca te pot lua in brate de-abinelea. Ma simteam ca la prima intalnire, doar ca totul era de 10000 de ori mai accentuat. Toate aceste momente intense au culminat cu un amalgam de sentimente la polul opus. 20 Decembrie. "Te iubesc" spun eu, iar tu... liniste. Asta e momentul in care am simtit totul. Am simtit ca nu-mi mai gasesc locul, si ca trebuie sa fac ceva. Ai venit in 15 min. 15 care s-au resimtit o eternitate. Un sfert academic de Decembrie, rece, pe strazile din cartierul meu, strazi pe care ma plimbam incontinuu asteptand sa vii. Nu mai puteam sta acasa. Nu aveam stare simtind ce urma sa-mi spui. A fost pentru prima data cand simteam cand mai profunda si intensa amplificare a sentimentului a de nu te pierde. Am iesit din casa si m-am rugat ca atunci cand urma sa ma intorc, sa mai fim inca impreuna... un esec.
In momentul in care ai ales oficial sa pleci, m-am complacut in situatia in care mai aveam planuri impreuna. Planuri in urma carora am facut tot ce am putut sa-ti demonstrez ca pierzi un om care te iubeste sincer, si cel mai important, neconditionat. Era ireal cum pe zi ce trece, prezenta mea devenea invizibila pt tine. Ma apropiam de tine, si ma respingeai de parca se apropia de tine un dusman. Si asta la doar cateva zile... asta m-a adus aici. Intrebarea care m-a macinat mereu.. "Oare m-a iubit? Sau am fost doar o "alta"... Actiunile de dupa, desi contrariate de toate persoanele din jurul tau, mi-au dat de inteles ca nu regreti nimic. Ca tu consideri ca asa e mai bine. Asta pt ca aici am gandit diferit. Eu mereu gandidu-ma la fericirea ta, a mea, a noastra, iar tu.. doar la tine.
Mi se parea totul atat de ireal, si da, sunt puternica, dar la un moment, mintea isi dorea sa continue insa corpul a cedat. 2-3 zile de spitalizare in care constant imi doream sa iti scriu.. dar ce sa iti scriu? Trimiteam snap-uri negre crezand ca poate ma vei intreba ceva, daca totul este bine. Atunci insa am inteles ca nu va fi asa, ca.. e cam gata.
Pana acum ceva luni, eram convinsa ca te cunosc. Ca stiu ce-ti place, ce-ti doresti si ce nu. Si la fel stiai si stii si tu despre mine. Acum, nu stiu cine e omul din fata mea, omul care stie ce ma deranjeaza si ma raneste intentionar. E un rau gratuit.. pe care nu l-am inteles niciodata. Da, am gresit si eu. Am gresit atunci cand increderea mi-a fost zdruncinata si n-am stiut sa mai am incredere totala. Dar asta pt ca nu aveam cum... nu puteam sa mi incred totul in cineva care constant imi alimenta aceasta neincredere, si asta, voit, desi imi doream mai mult ca orice. E o greseala odata.. a doua sau a treia oara, e o alegere.
Am spus ca trece. O sa treaca o saptamana, doua, trei... o luna, doua, trei, cat sa si tina, nu? Era iarna si imi preconizam vara ce urma sa vina, atunci cand eu urma sa nu mai sufar, sa nu ma mai gandesc, sa am... altceva. Bullshit. Ma minteam pe mine ca sunt bine, ca nu-mi mai pasa, si asta spuneam tuturor. Dar defapt o spuneam sa o aud eu, mai des si mai des, urmand sa ma conving de asta. Alt rateu. 6 luni. 6 luni in care nu am suportat atingerea altui barbat. Nu mi-am dorit, nu am cautat. Nu pt ca nu simteam nevoia, pur si simplu nu puteam. E oribil sa mergi prin atatea locuri, si in loc sa te bucuri de cea mai buna prietena (in cazul meu) care e langa tine, tu sa te gandesti doar cum era acolo cu el.. nu de mult. Asta e perioada in care am auzit de atatea ori "Hei! Esti aici? Vorbesc cu tine si parca gandul tau e mereu altundeva." Si era. Dar nu aveam ce sa fac. Da, a fost greseala mea poate ca am ales sa-mi las prietenii pt tine, desi atunci nu parea. Nu parea pt ca ai stiut o perioada cum sa faci sa-mi oferi totul astfel incat sa nu am nevoie de nimeni. Am cunoscut multi oameni noi alaturi de tine, oameni frumosi, oameni de viata. Doar ca la acea vreme nu-mi inchipuiam cum o sa pleci si o sa raman fara nimic practic, pt ca in fond, erau "oamenii tai". Multi dintre apropriati, ai mei sau ai tai, mi-au spus ca nu e ok sa accept acele actiuni din partea ta, si totusi am facut-o pt ca erai cel mai important om pt mine.
Atat de tare ma dureau anumite lucruri, incat am ajuns sa imi imaginez situatiile in sine, desi nu stiam amanunte despre ele. Si da, pare absurd, dar chiar nu este. Nu stiu cum se face, ca mereu atunci cand veneam la tine, dorindu-mi enorm sa-mi spui ce se intampla, cum sa facem sa rezolvam... desi actiunea era facuta de tine, vina mereu ajungea asupra mea. Si ajungeam sa incerc sa te impac, simtindu-ma mereu vinovata de... nu stiu ce. Am sperat enorm, ca dupa toate astea, o sa vina momentul ala in care o sa vii si o sa spui "Te rog, iarta-ma ca am fost un fraier si n-am stiut sa apreciez nimic din ce ai facut pt mine." Si am asteptat asta mult.. foarte mult. Pana cand am inceput sa ma consolez cu gandul ca defapt, nu o sa primesc niciodata asta, pt ca tot raul pe care l-ai facut voit, pt tine defapt sunt niste reactii normale. Si nu. Nu te judec. Ma doare enorm dar am atat de mult respect pt tine, incat te-am iertat si fara scuze. Altfel, probabil, noi nu mai vorbeam.
Probabil o sa te intrebi cand am avut timp sa scriu toata asta. Am scris-o in momentele in care eu nici macar nu iti treceam prin gand. In momentele in care tu te simteai bine, erai la distractie, iar eu uitandu-ma la multele snap-uri pe care le primeam, scriam asta. Probabil ca te astepti sa scriu asta printre lacrimi, insa nu pot sa spun decat ca... ma cunosti destul de bine. Am ajuns sa cred ca ma minteam zilnic ca "de azi nu-mi mai pasa", dar brusc aparea o simpla poza si tot vibe-ul meu se rasturna la 180 de grade. Asa imi dadeam seama pe zi ce trece ca nu sunt pregatita pt nimic si nimeni nou. Crede-ma, nu ai idée de cate ori ti-am scris lucruri, un simplu "pot sa te sun?" sau doar "cum mai esti?" si inainte sa le dau send am sters totul pt ca stiam ca orice lucru ti-as trimite, nu-ti va face pe plac... Imi era frica de un seen, un raspuns urat sau cine stie..
Se spune ca omul la betie spune adevarul, iar la Craciun mi-a fost dat sa aud "Desi nu mai suntem impreuna, sa stii ca eu tot te iubesc...". Si asta mi-a stat in cap mult timp, pt ca odata mi s-a spus "Ai fost prima mea relatie serioasa, cum sa ma pierzi de tot?" Doar ca faptele dovedeau contrariul. Ma simteam ca o tipa cu care ai impartit 1 luna-2, nici decum 2 ani jumate. O tipa de care iti e usor sa te descotorosesti pt ca pur si simplu nu mai vrei, si sa faci orice simti pt ca oricum nu dai 2 bani pe mine. De ce alegi sa ma ranesti cu persoana cu care stii deja ca ma deranjeaza? Ma ranesti gratuit, dar pt ce..?
Azi ma cauti, radem, glumim si imi vorbesti frumos. Maine, devii irascibil din orice si parca doar vazand numele meu in ale tale notificari te enerveaza. Si da, iti vreau binele mai presus de orice, dar oare e ok sa nu stiu de ce te comporti asa? Sa nu stiu niciodata daca azi imi vei raspunde, sau ma vei lasa cu seen. Nu stiu in ce fel ar trebui sa ma exprim ca sa intelegi ca un simplu "ce faci?" nu are rolul acum doar de a afla... ce faci. Si pt ca vorbitul cu tine ma linisteste din orice punct de vedere. Absurd poate, dar adevarat. Mi-as fi dorit de atatea ori sa stiu exact ce simti, sa putem vorbi deschis si sa nu imi spui pe ocolit anumite lucruri, am incercat de atatea ori, dar cand am vazut ca ma loveam de un zid oarecum de fiecare data.. am inceput sa renunt.
E adevarat ca o femeie puternica, atunci cand se simte nedreptatita si jignita, pleaca. Dar o femeie puternica care iubeste asa, face tot ce poate pt persoana de langa. Iar cand in final, in schimbul acestui fapt, primesti doar rautate... cum sa mai reactionezi? Stiu ca nu-ti mai doresti o relatie cu mine, altfel nu mai alegeai sa pleci. Intentia mea nu a fost aceeasi, dar m-am maturizat si am inteles ca poate.. asa e cel mai bine. Imi e imposibil sa cred ca nu m-ai iubit niciodata.. sau ca nu mai e absolute nimic acolo, ca esti capabil sa nu mai ai pic de iubire pt persoana care ti a fost alaturi necontenit atata timp, dar situatia nu mi-a mai dat timp de gandire, asa ca m-am conformat si here we are.
Si daca vreodata vei ajunge sa citesti toate astea, te rog crede-ma, nu te urasc. Nimic din ce am scris aici, nu am scris cu ura. Am scris sincer, asa cum a fost mereu fata de tine. Iar daca tu consideri ca nu ai gresit cu nimic, sper doar ca esti impacat cu asta. Si da, te-am iertat. Pentru.. pentru tot. Nu-ti pot explica cum si nici de ce, doar am facut-o. Chiar daca nu ti-am spus-o, dupa tot ce-a fost, oricand m-ai fi sunat, ai fi avut ajutorul din partea mea pt orice. Pt ca acolo unde odata a fost loc de atata iubire, nu are cum sa existe atata ura mai tarziu. Nu am recurs la block si sters de numere.. copilarii. Stiu ca vor aparea persoane care or sa imi ia locul in viata ta, si ca noi niciodata nu vom mai fi capabili de anumite lucruri impreuna, just this is just how the life works. Fiecare om e unic in felul lui, si de asta imi era cel mai frica. Se spune ca iubirea adevarata in viata vine doar odata. Si imi era frica ca nu o sa mai intalnesc niciodata pe cineva cu care sa rezonez asa cum am facut-o cu tine. Nu am nici o explicatie concreta. Imi doresc doar sa ma povestesti frumos, sa nu iti aduci aminte de mine cu ura, evitand momentele in care te-am enervat, toate momentele in care "te stresam" erau pt ca imi doream doar sa fie totul bine, si... poate mai incolo, candva, vei intelege ca eu chiar iti doream doar si numai binele. Cand se va intampla asta, tine doar de tine. Ai fost cel mai important om pt mine, omul alaturi de care am putut sa impart totul timp de 2 ani si ceva, iar indifferent de ce persoane vor aparea candva in viitor, pt mine asta nu se va schimba, si... odata conversatia asta s-ar fi incheiat cu un "te iubesc" acum sper doar... sa nu ma uiti.