2 Ani jumate' și încă o eternitate

Și acum...

"Si acum... eu ce fac? Unde ma duc? La cine?"
Ma uitam in gol prin televizorul care derula imagini desi totul era negru, simtind cum imi fuge pamantul de sub picioare. Era gata. "De ce iti e frica, niciodata nu scapi." Si am amanat asta. Am amanat momentul cand urma cu lacrimi in ochi (sincere sau nu... doar tu vei stii) sa-mi spui ca nu ma mai vrei in viata ta. Parea atat de ireal. "Nu-mi vine sa cred ca noi chiar am ajuns aici" ti-am spus printre siroaie de lacrimi, uitandu-ma in ochii tai si dorindu-mi sa-mi spui ca e o gluma proasta. Imi salta limba de cuvinte pe care voiam sa ti le spun, dar nu puteam. Stii sentimentul acela din vis cand incerci din rasputeri sa fugi, dar ceva te tine extrem de tare pe loc? Exact asta simteam eu. Era pentru prima data cand ma uitam atat de profund in ochii cuiva si nu reuseam sa spun ceea ce simt. Groaznic sentiment. Groaznic. Toata noaptea am plans si printre lacrimi ma uitam la tine. Dormeai. Nu am inchis un ochi. Pur si simplu nu puteam. Erau atatea ganduri, atatea sentimente... too much. Cum se poate ca omul pt care ai facut si ai fi facut incontinuare orice, sa te lase, ca pe o jucarie care odata desi era preferata, acum e doar una usor de aruncat la gunoi. Si asta in urma ce cu o saptmana iti spunea ce te iubeste. Fara prea multe detalii, fara explicatii, simplu si concis.. nu mai vreau. Se spune ca niciodata un barbat nu pleaca fara a avea un plan 'b', lucru de care eram convinsa. Mi-ai spus ca nu e nimeni altcineva in viata ta, dar... nu stiu. Ai plecat, si ai plecat cu totul. Eram atat de singura. Stii sentimentul ala cand nu stii incotro sa o iei? De unde sa incepi si ce sa faci? Ei bine.. da. A urmat o perioada in care m-am ascuns de oricine. Mergeam "sa fac baie", cand de fapt dadeam drumul la apa sa curga doar pt a nu se auzi cum plang. Am evitat sa ies, caci oriunde as fi mers imi aminteam de tine si de noi. Fortata de cea mai buna prietena ieseam cate o ora la plimbare. Ora in care evitam sa ma gandesc, incercam sa ma simt bine, dar ajungeam acasa unde eram din nou doar eu cu mine, si izbucneam din nou in plans. In tot acest timp, tu probabil erai bine, din ce in ce mai bine, fapt care nu ma deranja, fiindca te iubeam prea mult, dar nu-mi puteam explica nimic, absolut nimic.

Da, am 22 de ani. Putini pt multe persoane, dar multi pt cineva caruia i-a fost dat sa treaca prin obstacole la care unii oameni doar spun "mie nu are cum sa mi se intample". Si brusc, te loveste viata. Nu ma pot plange, am avut parte de momente extraordinare, am simtit si trait lucruri frumoase atunci cand ma asteptam mai putin, dar la fel de intens am simtit si partea opusa a lucrurilor frumoase. Spuneam ca mi-a fugit pamantul de sub picioare... si s-a intamplat de doua ori. Odata cand imi vedeam unul dintre parinti stand in fata mea pe canapea, stand sa moara, si a doua oara acum. Stiu, pare cliseic, dar nu e... nu pt mine. Atunci mai mult ca niciodata, am avut o putere venita de nicaieri, sa ma mobilizez si sa fac tot ce imi sta in putere. Parca luasem o supradoza. Nu stiu de unde a venit toata puterea si capabilitatea de a te mobiliza atat de rapid. Acum insa, nu a mai functionat. Atunci, desi eram pe punctul de a pierde un parinte, il aveam pe celalalt langa mine. Acum insa, il pierdeam pe singurul om pe care l-am iubit vreodata asa. Defapt ce vorbesc, singurul om pe care l-am iubit vreoadata. Singura persoana cu care am rezonat din varful capului pana in talpile picioarelor. Iubeam tot. Te iubeam pt tot... si stii la ce ma refer. Da! Iubirea e oarba. Deloc cliseic, deloc modernist. Doar realist. O sa ma intrebi cum e posibil ca un om sa iubeasca neconditionat desi a fost dezamagit de atatea ori? Raspunsul e simplu: nu stiu. Urlam de nervi in mine de fiecare data, dar apoi gandidu-ma la noi, la tot, uitandu-ma la tine, puteam trece peste orice. Mare prostie. Mereu am fost o fire puternica, multa lume ma stie asa. Tu ma intrebai adesea, de ce plang mereu cand ceva nu merge? De ce sunt asa 'moale'? Si nu stiam cum sa-ti spun, ca erai singura persoana care imi facea asta. In afara de parintii mei, erai singurul capabil sa trezesti in mine niste sentimente atat de profunde, incat atunci cand ceva lua o alta intorsatura, sa ma supere atat de tare, si sa incerc atat de tare sa rezolv totul, doar pt ca imi era frica sa nu te pierd dintr-o simpla prostie. Si nu mi te doream pe tine, simplu, X-ulescu. Te doream cu totul. Cu glas, cu vibratie, cu energie,  cu ganduri, simpla prezenta imi era suficienta. Puteam sa nu facem nimic, doar sa stam impreuna. Eram cea mai fericita. Da, bunul simt tine de educatie, insa buna vointa tine de propriile decizii pt actiunile pe care vrei sa le iei. Cand mi s-a spus ca te internezi, nu stiu cum am ajuns in 10 minute la spital. La fel cum nu stiu cum am stat atat pe holul spitalului, doar sa stiu ca esti bine. Atat, nu-mi trebuia mai mult. Era exact ca atunci cand stateam cate o ora sau mai bine aiurea prin oras, doar ca sa te prind la pauza la facultate sa te vad 10 min, iar tu poate, nici nu mai veneai. Cum am sarit in acel moment sa vin cu tine la inmormantare, habar n-am. Urasc inmormantarile, si nu o spun ca si cand wow ce efort am facut. Nimic din ce am facut pt tine nu a fost efort. Nu regret nimic. Am apreciat si apreciez enorm totul. De ce? Pt ca asa sunt eu.. si pt ca.. iubire.