Nu mă omorâți! Știu că au trecut două săptămâni și îmi pare rău că nu am postat mai devreme. Nu am putut din cauză că telefonul meu nu mi-a mers bine, a făcut fițe încontinuu, iar capitolul era salvat pe el. Din fericire, acum merge. Yeey!
Deci nu mă omorâți! Vreau să apuc 2015.
Capitolul Optsprezece
Mai rău nu credeam că aș fi putut să încep ziua. De cum am deschis ochii, o durere de cap îngrozitoare m-a săgetat bursc, făcându-mă să mormăi o înjurătură sau două la adresa tuturor persoanelor cunoscute. Nu era ca și când nu m-aș mai fi trezit așa, dar era ultimul lucru de care aveam nevoie astăzi.
M-am dat jos din cap ignorând durerea arzătoare din zona abdomenului. Trebuia să îmi adun toată forța, nevrând să îmi petrec toată ziua ca un un zombi, în ciuda faptului că arătam ca unul, din toate punctele de vedere. Când mi-am văzut reflecția în ecranul telefonului meu, aproape că l-am scăpat pe jos. Ochii mei închiși la culoare păreau mai obosiți ca de obicei, cearcăne întunecate aflându-se în jurul lor, iar pielea mea măslinie era acum mai albă ca laptele, până la punctul în care păream transparentă.
Cred că vă puteți imagina ce a urmat : mi-am petrecut o oră în cameră, încercând să adaug un pic de culoare pielii mele lipsită de pigmenți cu ajutorul unui fond de ten și să ascund cearcănele. Însă cum nu aveam aproape nici un pic de experiență în domeniul acesta, rezultatul fusese un dezastru. Eram mai portocalie decât un morcov.
Exact când m-am decis să îmi șterg machiajul, ușa s-a deschis brusc, iar Adam a intrat în forță.
- Uau! Maze... Nu știam că te-ai trezit,spuse el, uitându-se la mine confuz.
Eram mult prea prost dispusă pentru a-i mai face predică deoarece nu a bătut la ușă înainte de a intra. Probabil că eram mai mult umilită și rușinată de faptul că mă văzuse în așa hal, fața mea fiind complet distrusă.
Am mârâit la el, aruncându-i o privire lipsită de orice interes.
- Nu-mi spune că te-ai molipsit și tu de boala machiajului, spuse el, uitându-se la mine dezamăgit.
- Nu trebuie să mă justific în fața ta. Acum spune-mi : ce cauți tu aici? am întrebat.
- Jur că mă furisez în timpul nopții și îți arunc tot machiajul pe geam...
- Știu, știu, arăt ca un morcov. Dar în aceasta dimineață arăt mai rău fără machiaj, crede-mă.
Deși spusesem acele vorbe fără să ezit, reflecția din oglindă spunea cu totul altceva. Cât am locuit împreună cu unchiul meu, nu am avut bani să îmi cumpăr lucruri scumpe, în special machiaj. Rareori foloseam rimelul și rujul, ba chiar obișnuiam să mă amuz pe seama fetelor care spuneau că era foarte greu să te machiezi.
Câtă dreptate aveau...
- Nu cred că se poate să arăți mai rău de atât, reproșă Adam, cu o urmă de amuzament în tonul său.
- Cât timp tu te amuzi eu sunt nevoită să îmi bat capul cu această problemă. Cum voi ieși din cameră fără să fiu confundată cu o portocală mergatoare?
Adam zâmbi larg și se apropie de mine. Eu am stat concentrată pe reflecția mea oribilă până când am simțit ce a umed pe obrazul meu.
- Ce te-a apucat? am întrebat îndepărtându-i brațul de lângă fața mea.
- Crede-mă, arăți mai bine fara machiaj. De cum vei păși în afara acestui apartament, lumea va râde de tine. Deci ce preferi? Să arăți obosită sau ca o pițipoancă care a folosit prea mult machiaj? întrebă el, întinzându-mi un pachet de șervețele umede.
Am pufnit, însă nu am ezitat să iau pachetul. În mai puțin de cinci minute fața mea era curățată de orice urmă de fond de ten, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. În plus, fața mea părea mult mai frumoasă decât în acea dimineață.
- Așa mai merge, spuse Adam zâmbind.
- Hai să ne prefacem că nu m-ai văzut în halul acela, bine?
- De acord. Deși aș da orice sa fi avut telefonul la mine, râse el cu poftă,facandu-ma și pe mine să schițez un zâmbet larg.
- Atunci ai fi fost un om mort.
Odată ce tensiunea a dispărut, m-am simțit mult mai bine în pielea mea, iar durerea de cap a fost de mult uitată. Îmi plăcea mult compania lui Adam, el fiind singurul care părea să fie sincer cu mine. În rest, nu puteam să am încredere în nimeni ; cel puțin nu în totalitate. Nici măcar în Zach dar în nici într - un caz în Ryder. După ce i-am ascultat convorbirea de aseară cu doamna Hoffman, am realizat că el era mult mai apropiat de ea decât vroiam să cred. Deși el parea că nu știe nimic despre ce se întâmpla în academie, directoarea îl putea folosi cu ușurință. Trebuia să fiu pregătită pentru orice.
- Dacă tot ai dat buzna aici, poți să îmi spui pentru ce? l-am întrebat pe Adam.
- A... Corect. Aproape că uitasem, se bâlbâi el. Ryder vrea să îți vorbească.
L-am privit confuză.
- De ce?
- Nu știu. A spus doar că este important.
- Dacă vroia atat de mult sa mă vadă de ce nu a venit el însuși să îmi spună direct?
Cu asta l-am încuiat pe Adam. Nu mai avea cuvinte.
- Părea serios, Maze.
- Când nu e Ryder serios? am spus, știind că acela era adevărul gol goluț. Nu-l mai văzusem pe Ryder pierzând controlul din vară, din ziua în care ne-am întâlnit pentru prima dată la club. Cât de dor îmi putea fi de acel Ryder zâmbitor și lipsit de griji...
- Vrea să te vadă la sala de antrenament. El va fi acolo, așteptând, Maze. Gândește-te că nu îți vrea răul. Din care știu, Ryder fusese mort de griji cât ai stat în spital.
Spunând acestea, Adam mă lasă singură cu propriile mele gânduri. Eram foarte curioasă în legătură cu ceea ce vroia să îmi spună Ryder însă mândria și orgoliul erau mult mai puternice în acel moment. Chiar nu vroiam să îl văd după atâta timp în care el ar fi putut să mă viziteze, măcar să se intereseze de mine după incidentul de acum câteva zile. Ca să nu mai spun că ceea ce spusese Ryder aseară m-a rănit mai tare decât vroiam să recunosc. M-a făcut să-mi dau seama că oricât de mult greșea, eu tot nu puteam să uit de sentimentele pentru el.
Cu toate acestea, am pornit spre sala de antrenament.
Nu știam de ce, însă picioarele mele păreau să aibă o minte a lor. Am ieșit repede, ignorând privirile pline de curiozitate ale colegilor. Deși vroiam să ma grăbesc, îmi forțam corpul să se relaxeze, pentru a-l face pe Ryder să aștepte.
În timp ce mergeam, am observat faptul că studenții erau mai gălăgioși ca de obicei. Simțeam și un fel de anxietate plutind în aer, alături de îngrijorare. În aceste două zile, nu am fost capabilă să țin pasul cu zvonurile ce circulau prin academie, însă mă așteptam să aibă legătură cu acele persoane despre care au vorbit Ryder și doamna Hoffman.
Vâlva ce se crease nu era destul de mare pentru a mă opri din mers. Din acel moment, am realizat că toate secretele și tot misterul din viața mea era ca un joc de șah. Dacă nu îmi formam o strategie, atunci aveam să pierd, iar primul pas era să aflu cât de multe știa Ryder despre așa-zisul pericol ce mă păștea.
Când am ajuns în dreptul sălii de antrenament, am văzut că usa era întredeschisă, ca o invitație. Am intrat, închizând-o în urma mea, apoi l-am cautat cu privirea pe Ryder. Sala în formă de hexagon era pustie, iar aparatele arătau de parcă nu ar fi fost folosite azi.
După câteva momente, l-am văzut. Ryder stătea într-un colț al camerei, mâinile încrucișate deasupra pieptului. M-am îndreptat spre el cu pași mari, încercând să par cât mai sigură pe mine și să nu îi arăt ca, de fapt, fiecare mișcare durea. El mă studia cu atenție, concentrându-se mai ales asupra brațului meu bandajat și asupra rănilor vizibile. Pe moment vroiam să le acopăr, fiindu-mi rușine de felul în care vânătăile de pe brațele mele se vedeau de la o poștă, însă am făcut exact opusul ; mă mândream cu ele, tocmai pentru că erau dovada faptului că nu am stat cu mâinile în sân un timp ce o fată mai avea puțin și era abuzata.
- Despre ce vrei să îmi vorbești? am întrebat, odată ce am fost confortabilă cu prezența lui.
Privirea lui mă devora. Nu știam de ce, însă respirația lui deveni mult mai rapidă, iar ochii săi erau atât de întunecați încât nu se mai distingeau pupilele sale.
- Ești în urmă cu antrenamentul. Profesorul te va evalua curând iar eu n-am avut șansa de a-ți arăta măcar o mișcare de apărare. Lucru de care ai fi avut nevoie, adaugă el în șoaptă.
M-am prefăcut că nu am auzit ultimul lucru spus de el.
- Deci?
- Vom începe să ne antrenăm mai des. Te voi ajuta la început, luând în considerare evenimentele de acum două zile,spuse el, revenind din nou la acel Ryder serios pe care îl știam. Singurele părți ale corpului sau care spuneau altceva are ochii săi care mă priveau cu tristețe și durere. Vroiam sa urlu la el, să îi spun cât de mult m-a durut ce i-a spus doamnei Hoffman despre noi doi.
În schimb,am ridicat din umeri.
- Iar dacă nu sunt de acord...
- Vei pica și vei fi exmatriculată, spuse Ryder.
Drace,uitasem că sunt la academia Dimitri și că puteam fi exmatriculată din orice. Mă miram de faptul că nu fusesem încă, având în vedere că făcusem mai multe probleme într-o jumătate de semestru decât fac unii într-un an.
Am înghițit în sec, însă am continuat să mă uit în ochii lui.
Asta e modalitatea lui de a petrece mai mult timp cu tine, m-am gândit. Așa va putea să-și tina promisiunea față de doamna directoare și să mă protejeze de un pericol de care nu ar trebui sa știu.
Dar aceasta este și prima mea mutare din acest joc, mi-am reamintit cu un surâs.
- Bine. Presupun că nu am de ales. Când începem?
Cu un zâmbet, el îmi răspunse :
- Acum.
§
Oricât de mult mi-ar fi plăcut să îl văd pe Ryder transpirat, încordat și, mai presus de toate - fără tricou, mi-aș fi imaginat momentul într-un cu totul alt mod.
Pentru început, nu aș fi crezut că ar fi trebuit să fac exerciții de încălzire sau orice fel de mișcare care să cauzeze durere în tot corpul meu. Simplele întinderi musculare sau genoflexiuni erau insuportabile, lăsându-mă fără aer în mai puțin de două minute. Îmi venea să gem de durere în fiecare moment, însă mândria mea nu mă lăsa să fac acest lucru.
Eram sigură că până la sfârșitul zilei aveam să nu mai fiu capabilă să mă mișc, dar chiar și așa, nu suportam gândul că aș fi putut să par vulnerabilă în fața lui Ryder, care lovea sacul de box de zor.
Cu toate acestea, eu nu mă plângeam. Faptul că aveam șansa să îl văd în poziția aceea, lovind sacul cu o putere incredibilă, arătând mai bine ca niciodată era destul cât să mă facă să am fantezii.
Dar nu a durat mult.
- Cred că e destul pentru încălzire. Ridică-te, spuse el, în timp ce eu m-am străduit să mă ridic după câteva încercări nereușite de a mai face întinderi.
Mi-am șters praful de pe colanți și mi-am strâns parul într-o coadă, apoi Ryder mi-a făcut semn să mă apropii de el.
- Crezi că poți să te lupți? Nu vreau să te forțez, dar dacă poți măcar să blochezi câteva lovituri e destul pentru început.
- Sunt bine. Pot să lupt, am mințit.
Ryder se uită în ochii mei, de parcă ar căuta ceva, apoi își lua poziția cu câțiva metri în fața mea. Era aproape imposibil pentru mine să îmi iau ochii de pe corpul său perfect. M-am forțat să mă concentrez asupra a ceea ce urma să fac, deși eram mie în sută sigură că avea să fie un dezastru de proporții cosmice.
- Bine. Vreau să văd cum mă ataci. Ai grijă să nu îți forțezi brațul stâng pre mult. O fi doar o luxație dar cu cat trece mai repede cu atât mai bine.
Am dat din cap aprobator și mi-am reluat poziția. Deși mâna mea stângă era babdajată, o puteam folosi pentru a trimite un pumn destul de puternic. Coastele nu mă deranjau mult prea tare când stăteam în poziția aceea, așa că nu am ezitat să îl atac.
Bineînțeles că Ryder nici măcar nu a clipit. Mi-a blocat pumnul imediat, iar când am încercat să îl lovesc cu piciorul mi l-a prins și pe acesta, lăsându-mă fără orice altă modalitate de a lupta. Mă simțeam extrem de rușinată de faptul că eram incapabilă de a-l lovi.
- Ce a fost asta? întrebă Ryder, cu o voce monotonă. Mai încearcă o dată, dar gândește înainte de a acționa.
Acestea fiind spuse, mi-a dat drumul. Am inspirat nervoasă de câteva ori, gândindu-mă la următoarele mele mișcări. Ryder se uita la mine cu atenție, încercând să prezică ce aveam să fac.
Încercând să fiu cât mai rapidă, m-am năpustit asupra lui. Am reușit să-l iau prin surprindere cu prima mea lovitură, chiar dacă a trebuit să îmi folosesc mâna rănită și să suport consecințele. Dar victoria nu a durat prea mult pentru că m-a prins de picior înainte de a-l mai lovi o dată, s-a ferit de pumnii mei, apoi m-a împins făcându-mă să mă dezechilibrez.
Eram nervoasă pe faptul că Ryder părea să fie imposibil de clintit. Chiar și cu acele câteva lovituri reușite, mai mult mă rănisem eu la impactul cu abdomenul său de piatră. Ca să nu mai zic de faptul că brațul meu bandajat și coastele îmi ardeau de durere. Îmi puteam auzi propriile bătăi ale inimii în urechi.
Ryder se uită furios la mine, apoi la mâna pe care o foloseam să mă țin de abdomen și la brațul meu stâng.
- De ce ai risca să îți faci mai mult rău, Maze? E un antrenament. Nu e viața reală! se răsti el. Am zis că o vom lua mai ușor, dar tu tot faci așa cum vrei! Tu nu faci niciodată ce ți se spune?
Ochii săi mă cercetau îndeaproape. Respirațiile noastre erau rapide, intense dar sincronizate. Puteam să îi simt respirația caldă pe fruntea mea acoperită de sudoare. Nu știam cum să îi răspund în așa fel încât să nu pornesc un al treilea război mondial.
Dar ce naiba... Maze Karshkov nu avea nici un filtru la vorbe, deci de ce ar trebui să aibă acuma?
- Nu, nu prea. Mai ales când ordinele vin de la cineva ca tine, am spus.
- Ei bine încăpățânarea ta, te va costa la un moment dat. Deja ai plătit pentru acțiunile tale impulsive, adaugă el puțin mai încet.
Știam exact la ce se referă, dar discuția nu era nici pe departe terminată.
- Crezi că ce am făcut acum două zile a fost impulsiv?
- Nu, nu cred. Știu asta! Pentru că tu niciodată nu gândești înainte de a acționa.
Cuvintele acelea fuseseră ca o palmă pentru mine. Nimic nu mă durea mai tare decât să mi se spună că nu gândesc, dar mai tare mă deranja faptul că Ryder nu mă cunoștea de loc.
- Nu cred că poți greși mai mult de atât. Dacă ceva din ceea ce fac eu nu este pe placul tău nu însemnă că a fost pur și simplu un impuls. Am motive!
- Ce motiv ai avea să te iei la bătaie cu unul de două ori mai mare decât tine?
- Dacă nu ai observat, chiar dacă era mai mare decât mine, el a avut mai mult de suferit!
Ryder pufni plin de exasperare și își trecu o mână prin părul său blond și ciufulit.
- Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce motiv ai avut ca să te iei la bătaie cu acel student? Te-a enervat? Te-a jignit?întrebă el.
Simțeam că explodez de nervi. Mă considera oare, o persoană atât de superficială și plină de sine? Credea că mă gândesc numai la mine?
Când a văzut că nu răspund,Ryder dădu din cap.
- Exact. Nu ai avut nici un motiv important. A fost doar un rezultat al gândirii tale, spuse el, părând foarte dezamăgit. Nici nu știu ce cauți la academie. Poate că ai obținut nota maximă, însă îți lipsește disciplina. Nici nu știu cum ai rezistat până acum...
Acele vorbe au fost o a doua palmă pentru mine. Lacrimi se formseră în ochii mei și erau gata să cada, însă m-am luptat să nu le las. Orice durere fizică fusese uitată, fiind înlocuită de un sentiment ce îmi macina sufletul.
- Era mai bine dacă rămâneai cu unchiul tău. Nu ai fi ajuns în acest stadiu.
Atunci nu am mai putut să mă abțin. Am lăsat câteva lacrimi să cadă, însă nu mi-am luat ochii de pe Ryder.
- A trebuit să mă apăr , am izbutit să zic,printre lacrimi.
Ryder își ridică privirea, iar când m-a văzut întregul lui corp a încremenit.
- De ce? Ce s-a întâmplat?
- Vroia să plece și o forța pe fata care nota câte ore lucram să îi mai adauge câteva. O amenința, iar nimeni nu făcea nimic,am continuat, apoi m-am uitat în ochii lui Ryder, scuipând ultimele cuvinte. Dacă nu actionam eu impulsiv, fata aia ar fi pățit-o mai rău, tâmpitule!
Ryder părea să fie luat prin surprindere de ceea ce am recunoscut. Dar în acel moment nu mă mai interesa nimic, nici măcar faptul că reușisem să stârnesc anumite emoții în el. Nici măcar faptul că el era atât de aproape de mine încât simțeam căldura pe care o radia corpul său.
- Maze... De ce nu mi-ai zis? întrebă el încet.
- De ce ți-aș spune? m-am răstit la el. De când a început anul tu nu ai făcut altceva decât să râzi de mine, să îți bați joc de mine și să mă consideri inferioară!
Cu asta l-am încuiat. M-am așezat pe o banchetă lipită de perete și mi-am acoperit fața cu mâinile. Speram că Ryder va pleca, că mă va lăsa să plâng în liniște, singură. Dar după câteva momente, cel mai neașteptat lucru s-a întâmplat :
Două brațe puternice m-au cuprins și m-au tras înspre un corp cald. Mi-am deschis ochii și am văzut privirea imposibil de descifrat a lui Ryder asupra mea.
- Ce faci? am întrebat șocată, gata să îi îndepărtez brațele.
- Șșș... Relaxează-te. Nu-ți fac nimic. Vreau doar să te țin în brațe, spuse el, trăgând ușor de mine.
Nu înțelegeam de ce, dar eram prea supărată pentru a mai comenta. Pentru prima dată, l-am ascultat și m-am sprijinit de corpul său în timp ce brațele lui s-au încolăcit în jurul umerilor mei. Eram fericită că își pusese un tricou pe deasupra, astfel lucrurile ar fi fost mult mai incomode. Câteva lacrimi încă se mai prelingeau pe obrazul meu, dar am încetat să mai plâng. M-am relaxat puțin, luptându-mă cu dorința de a-l îmbrățișa.
Ryder oftă.
- Știu că nu ai încredere în mine, Maze. Și știu că te-am făcut să suferi, dar asta era modalitatea mea de a face față emoțiilor pe care le-ai trezit în mine,spuse el punându-și ușor bărbia pe capul meu. De când sunt la academie, nimeni și nimic nu mă mai surprinde. În afară de tine. Mi-e imposibil să te citesc, să văd ce vei face în continuare sau să îmi dau seama ce îți trece prin cap. Ești o enigmă pentru mine.
Avem ceva în comun atunci, m-am gândit. Și tu ești o enigmă pentru mine.
- Tot ce am spus nu este adevărat, Maze. Dar acțiunile tale nu au consecințe numai asupra vieții tale. Ci și a mele. Jur că mai aveam puțin și făceam un atac de cord când am dat buzna la subsol. Erai atât de palidă... Dacă nu ar fi fost inconștient cel care ți-a făcut asta probabil că l-aș fi omorât eu, spuse fără pic de urmă de amuzament în vocea lui.
Am simțit în stomacul meu ceva neobișnuit, ceva ce unii ar numi fluturași dar era mai mult un foc ce ardea tot mai tare pe măsură ce Ryder continua să vorbească.
- Iar după ce te-am dus la infirmerie a fost și mai greu. Asistentele erau speriate că s-ar putea să ai o hemoragie internă. A trebuit să fiu îndepărtat cu forța de lângă tine de către gardieni.
Iar eu am crezut că pe el nici nu-l interesase starea mea...
- Îmi pare rău, Maze. Nu meritai să mă port cu tine așa cum am făcut. Dar tot ce ai trezit în mine...e nou. Nu am știut cum să reacționez, ce sa fac... Câteodată simt că înnebunesc! spuse, apoi făcu o pauză. Știu că nu ar trebui să te întreb asta, dar putem s-o luam de la capăt? Să începem din nou? Ca prieteni?
Am zâmbit, știind că el nu mă vedea. Deși eu vroiam ceva mai mult decât să fim prieteni, noi doi nu am avut șansa să ne cunoaștem mai bine. Trebuia să am răbdare pentru a avea șansa de a întări legătura dintre noi.
- Desigur, am șoptit.
Ryder expiră ușurat și mă strânse și mai tare în brațele lui. Mi-am făcut curaj și mi-am încolăcit și eu bratele în jurul taliei sale. Mi-am sprijinit fruntea de pieptul său și am inspirat adânc, lăsând căldura lui să mă învăluie în totalitate.
Îmi doream să fie așa mereu.