Vizitându-l pe Tanaka, care se află internat în spital în urma accidentului de acum două zile, l-am auzit pe unul dintre doctori vorbind despre o fată care suferă de aceeași boală ca și Marc. Nu a fost intenția mea să mă implic, dar, văzând-o în acel pat de spital, aproape la fel de albă la față ca cearceaful, nu m-a lăsat inima să plec. I-am spus că o pot salva și i-am cerut să aibă încredere în mine. Am vorbit deja cu doctorii și cu autoritățile japoneze, care au aprobat intervenția chirurgicală. Alicia o să primească o versiune îmbunătățită a cipului pe care îl are Marc. O să trăiască, de asta sunt sigur, însă... nu am aflat încă de ce cipul nepotului meu a acționat de unul singur, așa că nu pot să garantez că cel al fetei nu va face la fel într-o bună zi. Este un risc pe care va trebui să și-l asume.
Însemnare din jurnalul doctorului Edward Evans
Când armura lui Abigor își pierdu strălucirea, ceilalți întoarseră privirea către el. Puterea generalului o depășise pe cea a partenerului său răposat, ceea ce nu era o surpriză, cu toții fiind deja conștienți de faptul că Dagon fusese veriga slabă a grupului de monștri. Dar transformarea lui Abigor încă nu ajunsese la final. Generalul ascundea și alte surprize.
Abigor aruncă din mână scutul său uriaș, acesta scoțând un dangăt metalic neîntrerupt atunci când lovi dalele de piatră. Una câte una, bucăți din armura generalului se desprinseră și căzură pe podea, spărgându-se în pixeli multicolori, dezvăluind corpul prins înăuntru ca într-o conservă — un corp musculos acoperit cu o blană maronie, scurtă. La final, Abigor își scoase casca de pe cap. Coama bogată i se revărsă peste umeri ca spuma laptelui ajuns în punctul de fierbere. Abigor semăna cu un monstru desprins din legendele unor popoare demult dispărute. Era leu, dar în același timp mergea în două picioare exact ca oamenii, iar palmele sale aveau câte cinci degete, poate pentru a putea prinde mai bine sabia uriașă.
Aruncând casca, Abigor scoase un răget puternic ce zgudui turnul din temelii, ecoul revenind ca replicile unui cutremur — ceva mai slabe în putere, dar aproape la fel de distrugătoare. Aura generalului deveni vizibilă, o energie aurie semitransparentă, iar monstrul își dublă dimensiunea. Ca o umbră ce se întinde pe perete, o parte din energia lui Abigor traversă distanța până la grupul lui Laoteng și se prinse de fiecare jucător în parte.
— Ce se întâmplă? întrebă Luna alarmată. De ce îmi scad punctele de viață? Și ce e cu durerea asta enervantă?
Cu toții se clătinau pe picioare, de parcă luptau cu un dușman invizibil. Punctele lor de viață se scurgeau precum nisipul într-o clepsidră, numărându-le clipele rămase.
Abigor începu să râdă. Vârful sabiei sale lovi una dintre dalele de piatră, crăpând-o pe din trei, iar monstrul se rezemă de mânerul armei ca un bătrân de măciulia bastonului său credincios.
— Acesta e motivul pentru care nu-mi pot folosi adevărata putere decât atunci când lupt de unul singur. În această formă, cei din jurul meu sunt afectați de un blestem care le scade încontinuu punctele de viață. Mai mult chiar, blestemul își dublează puterea cu fiecare minut care trece de la activarea sa.
— Asta nu sună prea bine, zise Laoteng.
— Nu e mare lucru, se ambiționă Sayuri. Oricum trebuia să-l învingem cât mai repede, așa că situația noastră nu s-a schimbat prea mult. Îl lovim cu toată puterea și-l facem să regrete că ne-a subestimat!
Ceilalți încuviințară și se pregătiră de luptă. Abigor rânji, arătându-și colții impresionanți.
— Sunteți cadavre umblătoare, doar că încă nu știți acest lucru.
Aura lui Abigor străluci puternic, energia lui răspândindu-se în arenă sub forma unor valuri concentrice. Generalul săltă sabia pe umăr și porni la atac. Se mișcă atât de repede, că Laoteng abia avu timp să ridice toiagul și să blocheze lovitura. Reușise să-și protejeze punctele de viață, dar atacul îl trimise pe tânărul lider al Dragonilor Zburători în bariera de energie a arenei. La rândul ei, bariera îl împinse înapoi, aruncându-l la podea. În clipa următoare, Abigor, găsindu-se înconjurat de inamici, se aplecă în față și întoarse capul de la stânga la dreapta, răgetul său puternic trimițând fiori în sufletele tuturor celor prezenți.
Generalul își îndreptă atenția către Luna, fata aflându-se cel mai aproape de el. Ridică sabia uriașă deasupra capului, apoi lovi cu sete, pe chipul său conturându-se un zâmbet. Fata rămase nemișcată, frica transformând-o într-o țintă ușoară. În ultima clipă, Sayuri o împinse din calea atacului, luându-i locul. Blonda încrucișă brațele deasupra capului și opri sabia generalului cu mănușile ei speciale. Dar forța atacului o trimise în genunchi, Sayuri scrâșnind din dinți. Scăpă chiar și o înjurătură atunci când observă că punctele de viață îi scăzuseră destul de mult. Chiar dacă blocase atacul lui Abigor, tot fusese rănită. Asta demonstra că generalul avea o putere cu adevărat formidabilă.
Luna, care se prăbușise alături de Sayuri, privi înspăimântată către cea care îi salvase viața. Începu să tremure. În mintea ei, răgetul lui Abigor se derula iar și iar, ca o bandă de magnetofon stricată. Glasul generalului devenea tot mai puternic cu fiecare repetiție.
— Luna, nu-l lăsa să te păcălească! strigă Laoteng. E doar un truc.
Ca prin farmec, fata se dezmetici. Urletul lui Abigor deveni doar o amintire, iar Luna reuși să se miște din nou. Îi era rușine pentru felul în care cedase în fața fricii. Pentru a se revanșa față de ceilalți, își propuse să lupte cu și mai multă forță.
Sări în picioare și folosi o abilitate curativă, aducând la normal punctele de viață ale celor din grup. În aceeași clipă, blestemul lui Abigor deveni mai puternic. Priviră cu toții către bara de viață care se transformase într-un cronometru nemilos. Abia după câteva minute blestemul avea să devină periculos, dar însăși existența lui plana asupra lor ca o profeție imposibil de schimbat.
Mai puțin impresionat de puterea lui Abigor, Maurice trecu la atac. Folosi gheara întunecată și prinse umărul generalului, apoi trase cu putere. Abia dacă reuși să-l clintească din loc. Totuși, această acțiune îi permise lui Sayuri să se îndepărteze de Abigor, moment în care Laoteng se grăbi să arunce asupra monstrului câteva sfere de foc, care își atinseră ținta fără nicio problemă. Generalul pufni pe nas, fumul lăsat în urmă de sferele de foc risipindu-se încet, apoi ridică sabia și lovit centrul emblemei de piatră. În același timp, Laoteng strigă numele unei abilități:
— Guardian Beast: Sacred Flame Serpent!
O crăpătură adâncă despărți emblema pe din două, lama sabiei generalului pătrunzând în podea până la jumătate. Unda de energie eliberată îi aruncă pe toți la pământ. Trupul lui Abigor se sparse în particule de lumină, iar o fracțiune de secundă mai târziu monstrul se materializă lângă Luna, fata tresărind atunci când îl văzu atât de aproape de ea. Înainte ca degetele generalului să ajungă la brațul fetei, dragonul chinezesc de foc se încolăci în jurul lui Abigor ca un șarpe, imobilizându-l.
Era același dragon pe care Laoteng îl folosise în lupta cu Nameless. Semăna mai degrabă cu un șarpe uriaș cu brațe subțiri și gheare, dar cam așa arătau majoritatea dragonilor chinezești.
Ajungând față în față cu prada sa, dragonul deschise gura și aruncă un jet de flăcări, rumenind bine de tot chipul generalului. Mârâind ca o potaie, Abigor se încordă, mușchii săi conturându-se ca dealurile pe o hartă tridimensională. Strânsoarea dragonului slăbi, generalul reușind să-și elibereze unul dintre brațe. Degetele sale lungi și butucănoase prinseră bestia de grumaz, flăcările dansând ca niște fantasme pe lângă și printre ele. Abigor strânse cu putere, continuând să mârâie înfundat.
Căpățâna dragonului se desprinse de trup, spărgându-se în scântei mici. Corpul bestiei se zvârcoli spasmodic și îl eliberă pe Abigor, întinzându-se la picioarele acestuia. Un astfel de atac nu era destul de puternic pentru a distruge o creatură formată din energia pură a unui element, acestea fiind rezistente în fața atacurilor normale, spre deosebire de alți monștri chemați, precum armurile lui Maurice sau zânele și unicornii Soniei. Totuși, dragonul avea să rămână pe tușă o vreme.
Sayuri ajunse ca o furtună în fața lui Abigor. Activase ceva mai devreme abilitatea Kudaku, așa că viteza ei îl surprinse pe general. Fata profită de acest lucru și-i plasă un upercut, trimițându-l pe spate. Abigor se prăbuși ca un bloc în timpul unui cutremur, podeaua zdruncinându-se puternic și praful ridicându-se în jurul lui. În clipa următoare, Sayuri ajunse în aer, activând abilitatea Hariken. Începu să se rotească și porni către general ca un burghiu care atacă suprafața de așchiere, o mică tornadă formându-se în jurul ei. Atunci când o zări, Abigor scoase un răget puternic, iar trupul său se sparse în particule de lumină. Sayuri lovi doar podeaua, scrâșnind din dinți. Abigor apăru chiar deasupra ei, căutând s-o strivească sub tălpile sale.
— Infernal Claw!
Maurice activă abilitatea cât de repede putu, gheara întunecată zburând ca o săgeată către Sayuri. Prinzând brațul fetei, băiatul trase gheara înapoi. Tălpile lui Abigor loviră podeaua, aceasta crăpându-se sub greutatea monstrului. Generalul se întoarse către Maurice și eliberă un răget puternic, imobilizându-l pe băiat. În același moment, săgeata trasă de armura cu arc a puștiului se înfipse în nasul lui Abigor, forțându-l pe acesta să-și arate colții într-o strâmbătură. Observând că dragonul său își revenise, Laoteng atacă dintr-o parte, poruncind monstrului său credincios să atace din cealaltă parte, prinzându-l pe general la mijloc între două jeturi de foc, transformându-l într-o torță vie.
Sayuri folosi pumnul uragan, aruncându-se asupra lui Abigor ca o vijelie. Trecu prin flăcările din jurul generalului și îl lovi pe acesta în piept, împingându-l către bariera de energie. Luna se grăbi să folosească o abilitate curativă, pentru că blonda avea mare nevoie de așa ceva, apoi Sayuri începu să-l atace pe Abigor cu lovituri rapide. Maurice ordonă armurii sale cu arc să arunce săgeți în direcția generalului, iar Laoteng se grăbi să execute mișcările pentru una dintre cele mai puternice abilități pe care le avea.
— Meteor!
Laoteng prinse toiagul cu ambele mâini și îl aduse aproape de corp, ridicându-l ușor de la sol. Un cerc magic își făcut apariția, tânărul aflându-se în centrul lui. Toiagul străluci puternic, eliberând o sferă de energie de un roșu incandescent care zbură rapid către înaltul turnului. Ceva mai târziu, undeva deasupra se formă ceea ce părea a fi o spărtură în spațiu-timp — sau poate o poartă dimensională — și un meteor uriaș apăru din interiorul ei și porni către Abigor, lăsând în urma lui o coadă de foc și fum.
— Luna! strigă Laoteng, iar fata privi spre el, apoi încuviință tacit, arătându-i că înțelesese ce voia de la ea.
Sayuri îl blocase momentan pe Abigor cu atacurile ei rapide, dar fata nu trebuia să se afle în zona respectivă atunci când meteorul avea să ajungă la capătul călătoriei sale. Pentru a-i facilita retragerea, Luna trimise bila de cristal către bariera de energie, în imediata apropiere a generalului, și folosi o abilitate. Imediat, sulițe de lumină ieșiră din interiorul barierei și străpunseră membrele monstrului, imobilizându-l. Sayuri încheie seria de lovituri cu un upercut puternic, apoi se retrase. Cu o bubuitură care zdruncină turnul din temelii, meteorul se prăbuși în zona în care se afla Abigor.
Unda de șoc îi aruncă pe jucători în direcții diferite. Bucăți de piatră topită împânziră arena de luptă, iar din locul impactului se ridică un val înflăcărat, ca un tsunami de foc. Luna se grăbi să creeze o barieră protectoare, anulând într-o anumită măsură pagubele, apoi se alătură coechipierilor ei. Așteptară cu toții, aproape ținându-și respirația, ca perdeaua de praf și fum care se ridicase în urma exploziei să se așeze sau ca Abigor să facă o mișcare.
Deodată, din interiorul norului de praf se arătă o rază de lumină care mătură întreaga arenă de luptă ca un laser scăpat de sub control. Rând pe rând, cei patru jucători căzură la podea ca piesele de domino, pagubele primite înjumătățindu-le punctele de viață. Dragonul lui Laoteng și armura lui Maurice explodară în pixeli de culoare, apoi raza de lumină dispăru. Abigor ieși din mijlocul norului de fum, ajungând dintr-un salt lângă Sayuri. Generalul ridică sabia deasupra capului și zise:
— Tu reprezinți cea mai mare amenințare.
Scrâșnind din dinți, Laoteng reuși să se ridice în genunchi și să activeze abilitatea Flame Surge.
— Las-o în pace! strigă el către Abigor.
Crăpături adânci se deschiseră la picioarele generalului, flăcările țâșnind afară sub forma unui turn înalt. Abigor făcu un pas în spate și își îndreptă atenția către Laoteng.
— Bine, mârâi el nervos. Dacă îți dorești atât de mult să faci pe eroul, atunci poți să-i iei locul și să mori primul. Soul Blaster!
Laoteng se ridică în picioare. Răsufla greu și abia își ținea echilibrul, dar nu dădu înapoi. Întinse toiagul în față, cu măciulia îndreptată către Abigor, și folosi o abilitate:
— Firestorm!
Raza de lumină a lui Abigor întâlni în drumul ei jetul de flăcări aruncat de toiagul lui Laoteng, cele două formând o sferă de energie undeva la jumătatea distanței. Într-o astfel de confruntare în care doi combatanți rămâneau încleștați într-o luptă de putere a abilităților, sistemul jocului era cel care stabilea câștigătorul, luând în calcul mai multe aspecte ale abilităților, dar și puterea personală a celor implicați în duel. De data aceasta, însă, sistemul de luptă nu interveni în niciun fel, Laoteng și Abigor rămânând conectați la acea sferă de energie care se formase între ei, alimentând-o cu puterea lor.
Generalul începu să râdă, hohotele sale duduind ca niște bombe de adâncime. Sayuri se încruntă, înțelegând că ceva nu era în regulă. Folosi o abilitate, atacându-l pe Abigor cu pumnul uragan. Dar, în imediata apropiere a generalului, o forță nevăzută îi opri înaintarea și o trimise un pas în spate.
— Ce naiba?!
— Îți pierzi timpul, spuse generalul. Din momentul în care abilitățile noastre s-au întâlnit, atât eu cât și prietenul tău am devenit ținte protejate. Nicio abilitate nu ne mai poate atinge.
— Mai vedem noi, bombăni Sayuri și dădu să activeze o altă abilitate.
— Oprește-te! strigă Laoteng. Spune adevărul. Doar unul dintre noi poate ieși teafăr din asta, cel care are mai multă energie...
— Nu se poate... suspină Luna și alunecă în genunchi, fratele ei grăbindu-se lângă ea. Adică... Adică...
Fata nu avu curajul să ducă propoziția până la capăt. Abigor în schimb, nu întâmpină aceeași problemă.
— Adică prietenul vostru e ca și mort. Energia noastră alimentează sfera, iar puterea ei va reveni celui care va menține legătura mai mult timp. După cum prietenul vostru și-a dat seama deja, am mult mai multă energie decât el, ceea ce înseamnă că e doar o chestiune de timp până când va fi transformat în pulbere.
Generalul schiță un rânjet diabolic. Luna înghiți în sec și începu să suspine. Laoteng prinse cu mâna liberă o poțiune de la centură și îi sorbi conținutul, energia sa revenind la normal. Sayuri strânse pumnii și închise ochii, gândind intens. Observând că punctele de viață ale coechipierilor ei ajunseseră din nou în zona galbenă din cauza blestemului, Luna folosi o abilitate curativă. Maurice se ridică în picioare și privi dezorientat în jurul lui. Puștiul nu avea idee ce să facă mai departe.
Înțelegând cât de disperată era situația celor din arenă, Axel strigă:
— Orice abilitate are un punct slab! Și asta trebuie să aibă unul, așa că nu vă dați bătuți.
Sayuri deschise ochii și întoarse capul. Un punct slab... Dacă Axel s-ar fi aflat în arenă, ar fi analizat abilitatea lui Abigor și ar fi căutat o slăbiciune. Dar el se afla în afara arenei de luptă, motiv pentru care nu putea să analizeze în întregime puterea generalului. Una era să privești, alta era să lupți. Ea în schimb, se afla chiar în mijlocul acțiunii. Se întoarse cu fața către Laoteng și zise, hotărâtă:
— Axel are dreptate. Trebuie să fie o modalitate prin care să te putem salva.
— Dar nu există. S-a terminat...
— Nu s-a terminat! se enervă Sayuri, dar se după numai câteva momente. Întoarse capul către Abigor și îl sfredeli cu privirea. Zise, abia abținându-se să nu se arunce din nou asupra generalului: Ai spus că ați devenit ținte protejate, dar nu ai spus nimic despre sfera de energie. Ce se întâmplă dacă o altă persoană folosește o abilitate asupra ei?
Abigor zâmbi, ca și când ar fi așteptat întrebarea aceasta.
— Dacă o persoană folosește o abilitate împotriva sferei, atunci acea persoană se va alătura luptei pentru putere. Nu contează câte persoane se alătură acestui duel de abilități, puterea va reveni celui care posedă mai multă energie.
— Nici să nu te gândești să faci asta! o avertiză Laoteng. Îți dai seama că e o capcană, nu? Abigor nu ți-ar oferi niciodată informații dacă asta ar lucra împotriva lui.
— Bineînțeles că e o capcană, spuse Sayuri devenind extrem de calmă, un lucru neobișnuit pentru ea. Ne-a spus că are o rezervă uriașă de energie, dar nu ne-a spus nimic despre regenerarea ei, care cred că depășește costul abilității pe care a folosit-o. În momentul de față, el nu pierde niciun pic de energie, de-aia și vrea să mă alătur duelului de abilități, ca să ne poată învinge mai repede.
Abigor începu să râdă, confirmând astfel cele spuse de Sayuri. Întorcându-i spatele, blonda începu să lovească bariera de energie de parcă s-ar fi aflat în fața unui sac de box. Spre disperarea lui Laoteng, Sayuri folosi abilitate după abilitate, consumându-și într-un ritm rapid energia. După câteva secunde, energia ei ajungând la zero, activă o abilitate strigându-i numele:
— Ketsueki Gekido!
Zeița Shifara își făcu apariția și-i dădu ocol, jucându-se cu bagheta magică, rostind o incantație. Aura fetei își schimbă culoarea, devenind un roșu spălăcit. Sayuri simți în interiorul ei energia zeiței. Puterea îi crescuse considerabil, iar agilitatea i se dublase. Spera să fie de ajuns...
Luă o poțiune de la centură și îi sorbi conținutul, recuperându-și astfel energia pierdută. Luna se grăbi să folosească o abilitate curativă, pentru că Sayuri pierdea acum punctele de viață alarmant de repede, la blestemul lui Abigor adăugându-se costul abilității Ketsueki Gekido. Laoteng vru să spună ceva, dar nu-și găsi cuvintele. Până la urmă, tot Sayuri sparse liniștea.
— Bea și ultima poțiune de energie pe care o mai ai, îi zise ea lui Laoteng.
Tânărul o privi îngrijorat. Văzu hotărârea din privirea ei, așa că făcu întocmai așa cum i se spusese.
— Ce ai de gând să faci? întrebă el după ce sorbi și ultima picătură din lichidul albastru al poțiunii de energie.
— O să te salvez... O să te salvez, îi promise Sayuri.
Aura fetei tremura precum dunele de nisip scăldate în lumina soarelui necruțător. Sayuri era mai încordată ca un pacient pe scaunul dentistului, dar chipul nu-i trăda deloc neliniștea sau durerea. Abilitatea Ketsueki Gekido exercita o presiune uriașă asupra trupului ei... asupra minții ei. Dar nu voia să lase așa ceva să-i stea în cale. Avea să reușească... Trebuia să reușească!
Pentru o clipă, își pierdu echilibrul; și-l recăpătă însă destul de repede, făcând totul să pară doar o mișcare normală. Trebuia să se grăbească, așa că îi zâmbi lui Laoteng și zise:
— O să lipsesc doar o secundă. Să nu mori, bine?
Nu-i lăsă timp să răspundă, pur și simplu începu să alerge, forțându-se până la limită. Dădu ocol arenei, apoi începu să urce pe bariera de energie, tălpile ei abia atingând suprafața, lăsând în urmă valuri pulsatile. În câteva secunde ajunse destul de sus cât să pară doar un punct îndepărtat pentru cei care ridicară privirea.
— Ce are de gând? întrebă Miyuki.
— Se îndreaptă spre punctul cel mai înalt al turnului, spuse Agni și miji ochii, încercând parcă să găsească acel punct.
— Bine, dar de ce? se miră Minerva.
Nu primi niciun răspuns. Niciunul dintre jucători nu știa ce anume urmărea Sayuri. Avea ea un plan sau totul era doar o acțiune disperată? Axel spera ca prima variantă să fie adevărată, altfel echipa lui Laoteng era condamnată.
Urcând pe bariera de energie tot mai repede, ajungând tot mai aproape de acoperișul turnului, Sayuri se gândi la ceea ce făcea. Își punea toate speranțele într-o acțiune disperată... Dacă nu funcționa, avea să moară. La fel și Laoteng. Dar nu, trebuia să funcționeze! Era singura lor șansă.
Când ajunse aproape de acoperișul turnului, execută un salt pe diagonală și o întoarcere, aterizând cu picioarele pe tavan, atârnând cu capul în jos ca un liliac. Aura ei era acum uriașă, acoperind jumătate din diametrul arenei de luptă. În timpul urcușului adunase foarte multă energie și o concentrase în jurul ei, ca să o poată folosi într-un singur atac devastator. Flexă genunchii, apoi porni ca o săgeată în jos, aerul șuierându-i pe la urechi ca o vijelie. Începu să strălucească precum o stea căzătoare, energia ei formând o flacără argintie. Când ajunse pe la jumătatea turnului, retrase pumnul pe lângă corp, energia adunându-se în jurul acestuia într-o sferă concentrată.
Sayuri își văzu fratele, stând drept lângă bariera de energie și privind încordat în direcția ei. Simon era îngrijorat pentru ea, știa asta, dar acum era prea târziu pentru așa ceva. Făcuse o promisiune și avea de gând să se țină de ea. Reveni cu privirea la cei din arenă. Îi văzu pe gemeni alergând către marginea arenei de luptă, parcă înțelegând că avea să se dezlănțuie iadul pe pământ, și îl văzu pe Laoteng, care se zgâia în sus cu gura căscată. Schiță un zâmbet, apoi, ajungând deasupra sferei de energie apărută din încleștarea abilităților lui Laoteng și Abigor, lovi așa cum nu o mai făcuse niciodată, pumnul ei formând o spărtură, trecând prin centrul sferei, lovind podeaua.
Turnul se cutremură din temelii, un bubuit înfiorător oferind impresia că avea să se prăbușească din clipă în clipă. Unda de șoc îi împrăștie pe toți, atât pe cei din arenă cât și pe cei din afara ei. Un crater impresionant se formă aproape instantaneu, înghițind-o pe Sayuri în interiorul lui. Laoteng și Abigor, fiind aruncați în direcții diferite de către unda de șoc, pierdură controlul abilităților, motiv pentru care sistemul de luptă întrerupse confruntarea lor. Sfera de energie rămase suspendată deasupra craterului, așteptând ca cineva să-i revendice puterea.
Înainte ca Abigor să apuce să facă vreo mișcare, Sayuri ridică mâna, degetele ei întinzându-se către sfera roșiatică de deasupra. Coborând în panglici scânteietoare, energie sferei se contopi cu cea a fetei, transformându-se într-un fel de armură strălucitoare. Abigor, putând în sfârșit să se miște din nou, se aruncă asupra sferei. Ajunse, însă, prea târziu, aterizând în spatele fetei. Mârâind, se întoarse fulgerător și lovi cu sabia sa uriașă. Sayuri se strecură pe lângă lama armei cu o lejeritate uimitoare. Sări scurt și îi aplică generalului o lovitură de picior în bărbie, aruncându-l afară din crater. Aterizând în fața lui, retrase pumnul pe lângă corp și strânse toată puterea de care dispunea, cât și toată puterea obținută de la sfera de energie.
Atunci când pumnul fetei atinse abdomenul generalului, monstrul explodă în mii de bucățele. Apoi energia țâșni înainte sub forma unei raze argintii, distrugându-l definitiv pe Abigor și bariera de energie a arenei de luptă. Dar raza de energie nu se opri aici; întâlnind în drumul ei peretele turnului, trecu prin el de parcă ar fi fost din carton și ajunse departe, mai departe decât putea un jucător să vadă.
Când în sfârșit puterea o părăsi, Sayuri făcu un pas în față, abia ținându-se pe picioare. O sferă de energie se ridică din locul în care se aflase Abigor către înaltul turnului, apoi se făcu liniște. În sinea ei, Sayuri zâmbea. Învinsese un general și-l salvase pe Laoteng. Da, abia se mai ținea pe picioare, dar reușise imposibilul.
Pierzându-și încet, încet echilibru, se întoarse cu fața către ceilalți. Privirea ei o întâlni pe a lui Axel. Oare ce ar fi zis el într-un asemenea moment? Probabil vreo prostie. Și de ce nu, până la urmă? După o asemenea luptă, avea dreptul ăsta.
Schiță un zâmbet, întinse mâna cu pumnul strâns și degetul mare ridicat și spuse:
— Regele a părăsit clădirea...
Apoi văzu negru înaintea ochilor și se prelinse ca un jeleu.
Laoteng încercă să alerge spre ea, dar se prăbuși în genunchi după numai un pas. Era prea obosit. Și oricum, tot nu ar fi ajuns la timp, pentru că Agni i-o luase cu mult înainte, prinzând-o pe Sayuri în brațele sale puternice. Campionul se îndreptă apoi către marginea arenei de luptă, așezând avatarul surorii sale aproape de peretele turnului. Ajutat de Maurice și Luna, Laoteng se alătură într-un final celorlalți.
— E bine? întrebă Luna, vocea tremurându-i.
— Cred că da, îi răspunse Agni pe un ton normal. Dar și-a atins limita.
Gemenii îl ajutară pe Laoteng să se așeze lângă Sayuri, apoi cei doi prichindei se lăsară în genunchi. Luna folosi o abilitate curativă, aducând la normal punctele de viață ale coechipierilor ei. Dacă ar mai fi primit o singură lovitură din partea lui Abigor, Sayuri ar fi murit. Fata scăpase ca prin urechile acului.
— Îmi explică și mie cineva ce s-a întâmplat? întrebă Minerva. Pentru că nu înțeleg cum de au câștigat.
— E destul de simplu, zise Miyuki. Abigor și Laoteng deveniseră ținte protejate, adică abilitățile nu mai aveau niciun efect asupra lor, așa că Sayuri a făcut altceva. În cursa ei către acoperișul turnului, a strâns o cantitate uriașă de energie, apoi, coborând cu o viteză extraordinară, a eliberat această energie într-o lovitură devastatoare. Dar ținta ei nu a fost Abigor, ci sfera de energie creată de încleștarea abilităților. Abigor era o țintă protejată, deci nu putea fi atacat direct, dar indirect, folosindu-se de o putere care nu era a ei, Sayuri a reușit să ajungă la el. Unda de șoc apărută în urma impactului, fiind un element neutru, a trecut dincolo de protecția generalului și a anulat confruntarea de abilități. Presupun că energia strânsă până la acel moment era la îndemâna oricui, încheie fata ridicând din umeri. Sayuri, fiind singura rămasă în picioare, a profitat de asta și l-a distrus pe Abigor folosindu-se chiar de puterea generalului.
— Asta e o nebunie! se revoltă Minerva după câteva secunde de liniște.
— Așa e, aprobă Laoteng și schiță un zâmbet trist. Și este exact genul de nebunie care o caracterizează pe Sayuri.
Agni se ridică în picioare și privi în direcția generalilor rămași. Campionul își pregăti cele două katana și păși înainte, către arena refăcută. Miyuki și Minerva îl urmară, apoi, scoțându-și sabia din teacă, Axel făcu la fel.
Când ajunseră în mijlocul emblemei, bariera de energie delimită arena de luptă. Imediat, Afrit și Geryon se teleportară în fața celor patru jucători care alcătuiau a doua echipă. Diavolița își linse buzele cu o plăcere deloc ascunsă.
— Noi doi avem afaceri neterminate, zise ea către Agni.
Geryon începu să râdă, hohotele sale duduind ca niște tunete îndepărtate. Imediat ce numărătoarea inversă ajunse la zero, generalii activară abilitățile Ascend. Afrit deveni manifestarea vie a focului, iar Geryon un monstru cu solzi de metal. Generalii știau acum că nu era bine să-i subestimeze pe oameni.
Preluând inițiativa, Miyuki formă o clonă de pământ. Minerva activă armura divină, iar Agni folosi o abilitate numită Eternal Flame, corpul său fiind învăluit de flăcări. Alăturându-se coechipierilor săi, Axel folosi abilitatea Darkness Reborn, obținând puterea lui Nefarius.
Fără să aștepte vreo invitație specială, Axel ridică sabia deasupra capului și folosi abilitatea Chaos End. Trecu ca un fulger negru pe lângă Afrit, retezându-i acesteia brațul drept. Mulțumit de rezultat, se întoarse pe călcâie. Observă imediat că nu era singurul care trecuse la atac, Agni aflându-se la doi pași de el, iar diavolița nu pierduse doar un braț, ci ambele. Asta îi aduse aminte de felul în care el și Agni luptaseră împreună împotriva celor doi generali. Nu prea se înțelegeau ei, dar pe câmpul de luptă formau o echipă destul de bună.
Afrit urlă în agonie și se aplecă în față. Abia dacă pierduse puncte de viață, dar nu-i plăcea că fusese umilită astfel. Se întoarse furioasă către cei doi agresori și, prin intermediul unor fire roșiatice de energie, controlă brațele secționate, trimițându-le înainte. Agni și Axel se găsiră lipiți de bariera de energie, incapabili să mai facă vreo mișcare. Temperatura crescu brusc în jurul lor, cei doi având impresia că nimeriseră într-un furnal. Brațele diavoliței aruncau o căldură sufocantă.
— Trucurile astea ieftine nu funcționează pe mine, spus Afrit nervoasă. Nu în forma asta în care corpul meu este alcătuit din energie pură.
— Mda, trebuia să-mi dau seama că nu o să fie atât de ușor, mormăi Axel nemulțumit.
Apoi băiatul văzu două stele ninja învârtindu-se în jurul diavoliței.
— Dar pun pariu că asta o să te afecteze, zise Miyuki.
Firele de energie o prinseră pe Afrit ca un lasou, iar Miyuki trase cu putere, ridicând-o pe diavoliță de la sol. O formă de energie putea să încătușeze o altă formă de energie, motiv pentru care Miyuki reușise s-o captureze pe Afrit, dar ea uitase un amănunt extrem de important.
— Miyuki! strigă Axel prelungind i-ul la infinit, timp în care el și Agni traversară arena în zbor, ca niște jucării în mâinile unui copil.
Afrit lovi bariera de energie, iar cei doi băieți ajunseră chiar lângă ea, amețiți și cu capsa pusă. Scăpaseră de brațele diavoliței, dar nu erau prea bucuroși că Miyuki îi trimisese în zbor ca la carnaval.
— Tu de partea cui ești? se rățoi Axel la ea.
— Ups! făcu fata și zâmbi inocent. Am uitat de voi.
— Fă-ne o favoare, mormăi Agni ca un urs trezit din hibernare. Data viitoare când o să vrei să ne dai o mână de ajutor, treci de partea inamicul, bine? Măcar așa o să avem mai multe șanse să supraviețuim.
Miyuki se scărpină după ureche, dar nu mai zise nimic.
Minerva trecu în zbor prin fața lor, lovind scutul arenei, iar clona lui Miyuki se făcu praf și pulbere sub piciorul lui Geryon. Afrit se adună de pe jos într-un vârtej de flăcări, apoi aduse palmele în față și aruncă în direcția lui Axel un jet de flăcări. Agni interveni în calea focului, încrucișând cele două katana în dreptul pieptului, oprind astfel atacul. Dar jetul de flăcări îl împinse în spate, centimetru cu centimetru, cizmele tânărului alunecând pe podeaua de piatră.
Miyuki se grăbi să sară în ajutor Fecioarei de Fier, ambele luându-l cu asalt pe Geryon. Cât timp Agni o ținea ocupată, Afrit era oarecum vulnerabilă, așa că Axel se grăbi s-o atace. Ajungând în dreptul diavoliței, îi plasă un picior din întoarcere, întrerupând abilitatea și trimițând-o doi pași în spate. Ieșind de sub asaltul flăcărilor, Agni activă o abilitate:
— Supernova!
Cele două katana ale Campionului își croiră drum prin corpul de foc al diavoliței, dar Afrit nu se arătă deloc îngrijorată de acest lucru. Brațele ei se încolăciră în jurul lui Agni, trăgându-l pe acesta într-o îmbrățișare incandescentă. Flăcările din jurul tânărului începură să pălească, energia lor fiind absorbită de către diavoliță.
— Energia ta este delicioasă! exclamă Afrit extaziată.
Axel își dădu seama că diavolița se folosea de energia furată de la Agni pentru a-și recupera punctele de viață. Activă repede Chaos Wave, unda de energie despicând brațele lui Afrit, permițându-i lui Agni să se retragă.
— Nu o lua în nume de rău, dar nu ești un partener potrivit pentru această confruntare, zise Axel.
— De acord, încuviință Agni. Dar nu am de gând să dau înapoi.
— Energia ta o hrănește, o face mai puternică, insistă băiatul. Nu fi încăpățânat și ascultă!
După ce se gândi câteva momente, tânărul mormăi un răspuns:
— Bine, am s-o trimit pe Miyuki să te ajute.
Agni întoarse spatele și porni spre Geryon. Afrit încercă să-l oprească, dar Axel se aruncă asupra ei și o ținu ocupată. Diavolița mârâi nervoasă, apoi trupul ei își pierdu consistența și se prelinse ca untura topită, formând un lac de foc. Cinci flăcări plutiră în direcții diferite, înconjurându-l pe Axel, formând, acolo unde atinseră podeaua, un fel de puțuri către interiorul planetei. Axel observă că aura diavoliței părea să se afle peste tot în jurul său, și totuși parcă nicăieri anume. Puțurile aruncau cenușă și o căldură dogoritoare, ca niște furnale. Axel înghiți în sec și strânse mânerul sabiei mai bine, pregătindu-se pentru luptă.
Dintr-unul din puțuri se ridică o flacără roșie ce prinse forma unui braț care aruncă din palma deschisă un jet de flăcări. Axel execută un salt scurt în spate, dar se lovi de ceva, fiind împins înapoi în față în văpaia ucigătoare. Punctele sale de viață scăzură instantaneu și continuară să scadă cu un anumit procent pe secundă. Reuși până la urmă să iasă din raza de acțiune a jetului de flăcări, dar nu înainte de a pierde aproape jumătate din punctele de viață. Alunecă în genunchi, istovit. Simțea arsuri pe interior și nu mai putea de cald.
Dar Afrit nu avea de gând să-i ofere nici măcar o clipă de liniște. Din puțul aflat chiar în fața lui se ridică un pumn de foc și porni spre el ca o rachetă. Axel încercă să se ridice în picioare, dar nu reuși. Pumnul înflăcărat se opri direct în barba băiatului, aruncându-l pe spate. Nici nu încercă să se miște, abia fiind capabil să-și tragă sufletul.
Deodată, bile de foc ieșiră din cele cinci puțuri și se uniră undeva în aer într-o formă cunoscută.
— Ești slab, băiețaș, îl provocă Afrit. Aș putea să te termin chiar acum, dar Bael te vrea în viață. Păcat. Pot totuși să te aduc în pragul nebuniei. Bael nu a zis nimic despre asta.
Axel nu ascultă decât jumătate din monologul diavoliței. Era ciudat, dar se simțea extrem de slăbit. Parcă toată puterea îl părăsise. Se simțea din nou ca atunci, în lupta cu cele două bestii care păziseră insula Regalia. Dar ce putea să fie? Acum îi era clar că nu-și atinsese limita, deci trebuia să fie vorba de altceva. Dar ce? Ce naiba se întâmpla cu el?
Deasupra lui, Afrit se pregătea să activeze o abilitate. Axel știa că trebuia s-o oprească sau să se ferească din calea atacului, dar corpul nu voia să îl asculte. Afrit deschise palmele și le ridică deasupra capului. Flăcări uriașe se înălțară în jurul lui Axel, unindu-se deasupra lui într-o cupolă, formând un mormânt de foc. În ultima clipă, înainte ca mormântul de foc să fie complet, văzu cele două stele ninja ale lui Miyuki înfășurând firele de energie în jurul trupului de foc al diavoliței. Vocea fetei ajunse până la el chiar și dincolo de flăcări, la fel de clară și stridentă.
— Tu nu știi că nu e frumos să-ți ataci adversarul atunci când se află la podea?
Miyuki era cățărată pe bariera de energie, atârnând la orizontală, iar cu mâinile își ghida stelele ninja. Axel se bucura că fata îi sărise în ajutor, dar îi și era puțin teamă. De fiecare dată când Miyuki se afla în preajma lui, ajungea în cele mai penibile situații. Fata era mai periculoasă decât karma.
Imobilizată fiind de firele de energie, Afrit pierdu controlul abilității, flăcările retrăgându-se din jurul lui Axel. Diavolița se întoarse cu fața către Miyuki, chipul ei arzând de furie.
— Nu sunt o păpușă ca să mă controlezi cu sfori, spuse ea pe un ton neutru, apoi începu se rotească, formând o tornadă de foc.
Strângându-se în jurul diavoliței ca ițele în jurul unui fuior, firele de energie o traseră pe Miyuki către tornada de foc, care începuse să coboare. Ajungând jos, Afrit se împrăștie ca cioburile unui geam spart, flăcări mici acoperind o suprafață de câțiva metri pătrați. Miyuki ateriză cu bine, dar numai după ce renunță la firele de energie cu care controla stelele ninja, acestea zburând departe de ea. Afrit nu-i lăsă nicio secundă de repaus, flăcările acelea mici devenind o închisoare de foc. Fără armele ei, Miyuki nu putea să facă prea multe, așa că Axel știa că totul depindea de el. Se forță să se ridice în picioare, iar într-un final chiar reuși acest lucru. Duse sabia la spate și se grăbi să activeze o abilitate:
— Dark Wave!
Unda întunecată crestă unul dintre pereții de foc, iar Miyuki reuși să scape. Fata execută o rostogolire, apoi se ridică în picioare și întinse mâinile în față. Stelele ninja, ghidate de firele de energie care reapăruseră, porniră către temnița de foc, zburând ca niște discuri frisbee. Trecând prin zidurile înalte, închisoarea de foc explodă, flăcări mici aterizând peste tot în jur. Apoi flăcările se strânseră într-un singur loc, formând o formă cunoscută. Afrit abia dacă fusese afectată de atacurile celor doi jucători.
— Crezi că poți s-o ții ocupată un timp? o întrebă Axel pe Miyuki.
Fata încuviință și porni către diavoliță, așa că Axel ridică sabia deasupra capului și începu să strângă energie. Avea de gând să folosească abilitatea Chaos Prison. Afrit era peste tot, ceea ce era mai mult decât enervant. Ca s-o lovească puternic, trebuia s-o imobilizeze pentru o vreme.
Axel era pregătit să activeze abilitatea atunci când Geryon răcni:
— Ia-ți gândul de la așa ceva, omule!
Întorcând privirea, băiatul îl văzu pe Geryon trecând de Agni și Minerva, apoi ridicându-se pe picioarele din spate. Executând un salt în față, monstrul lovi podeaua cu pumnii săi de metal.
— Earthquake!
Unda de șoc traversă rapid arena de luptă și-i aruncă pe cei patru jucători în direcții diferite. Axel sfârși cel mai rău, pentru că fusese oprit în mijlocul activării unei abilități, așa că sistemul îl imobilizase, considerând asta o ratare.
Profitând de ocazia apărută, diavoliță se ridică în aer ca o furtună de foc. Când ajunse la înălțimea dorită, reveni la forma ei normală și, întinzând brațele în lateral, eliberă două sfere înflăcărate cu diametrul de un metru. Învârtindu-se în jurul lui Afrit, cele două sfere începură să arunce asupra jucătorilor proiectile de foc, ca o ploaie de meteoriți.
După ce momentul de imobilitate trecu, Axel se ridică în picioare și începu să sară în stânga și-n dreapta, încercând să evite proiectilele pe cât de mult posibil. Dacă ar fi avut la îndemână Singularity, ar fi scăpat ușor, dar cum aceasta devenise acum Quasar mulțumită abilității Darkness Reborn, trebuia să se descurce așa cum putea el mai bine. Doar că nu prea putea. Se simțea prea obosit pentru asemenea manevre. Și tot din acest motiv nici nu văzu bucata de podea pe care Geryon o aruncase în direcția lui decât atunci când era prea târziu, ajungând deja sub bolovanul uriaș.
Amuzându-se foarte tare de situația celor patru jucători, Afrit întrebă în batjocură:
— Voi încercați măcar s-o salvați pe fata aia?
Împingând bolovanul într-o parte, Axel se ridică în picioare și își trase sufletul. Bael îl voia în viață, așa că monștrii îl lăsaseră în pace. Prietenii lui, însă, se aflau în pericol de moarte. Generalii dominau lupta, iar asta — dar și remarca diavoliței — îl făcu să se încordeze tot și să permită sentimentelor și emoțiilor negative să pună stăpânire pe mintea lui.
Ceva se rupse în interiorul său, o parte ascunsă care ieși la suprafață ca o erupție. Nu simți niciun pic de durere, doar tresări și rămase cu privirea goală. La fel ca în lupta cu bestiile care păziseră insula Regalia, pierdu controlul avatarului. De data asta, însă, imaginile nu-i fugiră din fața ochilor. Doar că... deveni un simplu spectator, un intrus în propriul său trup. Mai exista în interiorul lui o prezență, o putere întunecată de care abia acum devenise cu adevărat conștient, iar aceasta se trezise la viață și preluase controlul. Încercă să opună rezistență, dar își dădu seama că nici măcar nu știa împotriva la ce anume lupta. Era acesta întunericul despre care îi vorbise Nefarius? Dacă da, atunci cum ajunsese în interiorul lui? Ce era și cum de putea să îl subjuge în acest fel? Și, mai important, de ce nu reușea să-l pună la respect, să-l controleze? Se purta de parcă avea o voință proprie, de parcă era o entitate vie...
În mai puțin de o clipă, avatarul băiatului ajunse în aer, în dreptul diavoliței. Lovind cu sabia, o spintecă pe Afrit de la jumătate și despică pe din două sferele înflăcărate. Din interior, Axel văzu totul. Atacul acesta, însă, nu era opera lui. Avatarul său acționase singur, controlat de acea putere necunoscută, acea energie întunecată misterioasă care îl ținea la distanță ca pe un prizonier osândit. În zadar încerca să lupte împotriva ei, căci fiecare ripostă îl seca de puteri și îl îndepărta și mai mult de țelul său. Dar ce altceva putea să facă? Era speriat. Nu, era de-a dreptul terifiat!
Afrit scoase un urlet lugubru. Diavolița se aplecă în față, plutind în derivă ca un balon purtat de vânt. Fire de energie ieșiră din zonele secționate și uniră cele două jumătăți ale trupului de foc. Având un corp alcătuit din energia pură a unui element, Afrit nu putea fi rănită atât de ușor. Și totuși, atacul băiatului o adusese într-o stare deplorabilă, de parcă acesta căpătase acum o putere uriașă, o putere care se găsea dincolo de ceea ce putea oferi lumea jocului. De fapt, fiecare mișcare a lui părea nenaturală, după cum observă Afrit atunci când băiatul îi prinse gâtul cu mâna. Diavolița pierdu forma obținută prin puterea abilității Ascend, revenind la înfățișarea ei normală.
— Cum e posibil... așa ceva? icni ea ca un om aflat în pragul morții.
Ajungând cu picioarele pe podea, băiatul sprintă spre bariera de energie care delimita arena de luptă, împingând-o pe Afrit cu atâta ușurință, că părea aproape incredibil. Diavolița icni ca pe patul de spital atunci când spatele ei atinse bariera. Sabia băiatului îi străpunse abdomenul, ieșind pe partea cealaltă. Afrit începu să tremură, aflându-se parcă în agonie, dacă așa ceva era posibil pentru un program. În spatele diavoliței, chiar în bariera de energie, apăru un vertex întunecat. Ca un puzzle, trupul lui Afrit se despărți în bucățele micuțe, acestea fiind absorbite într-un ritm destul de lent de vortex-ul întunecat. Diavolița pierdu deopotrivă puncte de viață și energie.
— Ce... ești... tu? silabisi Afrit, bucățelele care-i formau gura mișcându-se ca un desen prost animat.
Și Axel se întreba același lucru. Ce naiba devenise? Ceea ce folosea avatarul său acum nu era o abilitate, cel puțin nu una creată de joc. Să fi fost puterea programului dezvoltat de bunicul său, cel de care se temea Bael? Era o posibilitate, dar una extrem de înfricoșătoare. Axel pierduse complet controlul avatarului său, iar uneori simțea că nici gândurile nu-i mai aparțineau în totalitate. Nu voia să aibă nimic de-a face cu o asemenea putere!
Parcă era conectat la întreaga lume virtuală a jocului, aflându-se în milioane de locuri simultan. Era copleșitor! Doar gândindu-se la asta și aproape că i se bloca mintea. De ce ar crea bunicul său așa ceva? Nu... nu putea să fie vorba de programul creat de bătrânul Evans. Trebuia să fie altceva, dar ce? Poate acea energie ciudată, acea prezență nedorită? Să fi fost o consecință a confruntării pe care o ducea cu întunericul din interiorul său? Da, mai degrabă asta. Atunci trebuia să pună capăt acestei confruntări cât mai repede. Dar cum?
Deodată, imaginile îi fugiră din fața ochilor, lumea devenind o infinitate de linii de cod. Axel simți o durere uriașă, acută, apoi văzu negru. Probabil că își pierduse cunoștința, pentru că atunci când se trezi își dădu seama că pierduse evenimente importante. În fața lui se afla Geryon, transformat într-o adunătură umblătoare de linii de cod, iar ceva mai în dreapta, încă în viață, dar grav rănită, se vedea Afrit, la fel, conturată într-un mănunchi de linii de cod. Axel presupuse că în timpul în care el fusese absent, Geryon intervenise și își salvase partenera. Totuși, nici măcar namila nu reușea să facă față puterii pe care o căpătase avatarul băiatului.
Axel se întrebă ce naiba fusese durerea aceea care îl pusese pe tușă? Să fi fost un atac al acelei puteri întunecate? Era o posibilitate. Atunci... Oare intenționase să-l omoare? Să fi încercat să scape de el ca de un bagaj nedorit? Ciudat, dar chiar impresia asta o avea. Și dacă era așa, atunci trebuia să lupte, pentru că a doua oară nu era sigur că avea să se mai trezească.
În timp ce Axel își punea tot felul de întrebări, puterea întunecată continua să îi folosească avatarul de parcă i-ar fi aparținut dintotdeauna. Geryon se năpusti asupra băiatului ca un râu umflat de ploaie, dar acesta evită cu ușurință fiecare atac al monstrului. Apoi, pe neașteptate, Destiny zbârnâi ca o coardă de chitară, iar brațul namilei zbură ca o creangă ruptă de vânt. Geryon scoase un urlet nepământean și se dădu doi pași în spate, călcând dezordonat. Toate acestea Axel le vedea sub forma unor linii de cod, dar, cumva, mintea lui era capabilă să creeze imagini, să distingă dincolo de formule și algoritmi.
Controlat ca o păpușă de către un păpușar, avatarul băiatului se îndreptă spre Afrit. Diavolița nu schiță nicio mișcare. Axel nici nu era sigur că ea putea să mai facă ceva. Codul ei părea ciopârțit, de parcă un virus dăduse o petrecere strașnică. Din două mișcări, Destiny secționă și mai mult codul diavoliței. O bucățică infimă de informație porni către înaltul turnului, iar restul se pierdu în vastitatea lumii virtuale, risipindu-se în uitare.
Scăpând de Afrit, băiatul se întoarse spre Geryon. Pentru o clipă, imaginile reveniră la normal, iar Axel își văzu prietenii, răniți, întinși pe jos... poate chiar pe moarte. Își dădu seama că ceea ce îi adusese în această stare era chiar el, sau, mai bine zis, acțiunile puterii întunecate care pusese stăpânire pe avatarul său, pe trupul său și, poate cât de curând, pe mintea sa. Dar ce putea să facă? Cum să-i ajute? Nu avea niciun control asupra fenomenului. Nici măcar nu înțelegea ce se întâmpla...
Imaginile se făcură nevăzute, fiind înlocuite cu linii de cod. Avatarul băiatului porni la atac. Geryon se dădu înapoi, parcă temându-se că ar fi putut ajunge la fel ca Afrit. Băiatul îl atacă și mai înverșunat, risipind energia avatarului în combinații de abilități care nu-și atingeau ținta. Pe neașteptate, Agni se puse în calea generalului.
— Oprește-te... Ne distrugi...
Axel încercă să strige la el să se dea la o parte, să-i spună că nu avea niciun control asupra avatarului său, dar nu reuși. Puterea întunecată îl ținea la respect, îl izolase ca pe cel mai odios criminal. Și totuși, atunci când își dădu seama că avea să-l rănească pe Agni, că putea foarte bine să-l omoare, Axel începu să lupte cu toată forța împotriva puterii misterioase. Deodată, avatarul său rămase nemișcat. Liniile de cod se făcură nevăzute, iar imaginile reveniră la normal, dezvăluindu-i o lume cum nu-și imaginase. Energia întunecată se revărsase ca o ceață groasă, nimicind încet, încet totul în jurul lui, în special pe cei pe care-i numea prieteni. Și toate astea numai din vina puterii întunecate!
Imediat ce lăsă furia să-i întunece mintea, puterea întunecată preluă din nou controlul. Axel înțelese că aceasta se hrănea cu emoțiile și sentimentele negative, așa că încercă să se calmeze. Se gândi la părinții săi, la bunicul său, la prietenii pe care-i rănise, la Alicia și la cât de mult își dorea s-o salveze, să fie din nou alături de ea, chiar dacă știa că, acum mai mult ca niciodată, era mai bine să stea departe de ea... Nu, nu trebuia să se gândească la asta. Doar gânduri plăcute, amintire de suflet... Doar atât!
Încet și sigur, puterea întunecată se retrase în interiorul său, întorcându-se în locul unde fusese captivă până să i se permită să evadeze. Axel îi simțea furia, îi simțea dorința de... răzbunare? Cât de ciudată era această putere, această energie misterioasă! Chiar și înfrântă, se purta de parcă fusese doar o bătălie, o mutare neinspirată într-un război mult mai mare decât putea Axel să-și imagineze. Da, avea să se întoarcă! Axel se înfioră. Nu era doar un gând apărut din teama de necunoscut, ci un adevăr terifiant!
Ieșind definitiv de sub influența puterii întunecate, Axel scăpă arma din mâini. Extenuat, se prăbuși în genunchi. Energia întunecată se întoarse în interiorul lui, curățând arena de luptă, apoi băiatul căzu pe burtă. Nu era în stare să miște nici măcar un deget. De acolo de unde se afla, putea totuși să-l vadă pe Geryon, care trecea printr-o transformare ciudată, și cronometrul, care arăta că mai rămăseseră doisprezece minute din timpul oferit de generalii lui Bael.
Doisprezece minute... Nu-i venea să creadă cât timp trecuse. Fusese inconștient mai mult decât își imaginase, altfel nu se explica. Și cum de rămăsese activă atât de mult timp abilitatea Darkness Reborn? Trebuia să fie puterea întunecată... Da, altă explicație nu exista.
— Ești bine?
Sosind aproape de el, Agni îl întoarse cu fața în sus. Campionul răsufla greu, oboseala spunându-și cuvântul. Nici măcar el nu mai încerca să ascundă aceste lucruri. Bara lui de viață clipocea în roșu, ceea ce îi spunea lui Axel că situația lor era mai proastă decât își imaginase el.
— Nu, bălmăji el un răspuns. Nu cred... nu știu...
Agni clătină din cap și strânse din buze.
— Aproape că ne-ai distrus... Să nu mai folosești abilitatea aia!
În mod normal, Axel nu ar fi acceptat ca cineva să-i vorbească astfel, dar după ceea ce se întâmplase cum putea el să mai comenteze? Aproape că își omorâse prietenii... Da, Agni era un nemernic, dar era prietenul lui și fratele lui Caitlin. Și, punându-se astfel în calea pericolului, tânărul câștigase dreptul de a-i vorbi așa.
Deodată, Geryon scoase un urlet care parcă se ridică din centrul pământului, iar monstrul își dublă din nou dimensiunea. O energie roșiatică, aproape transparentă, îi acoperi solzii de metal, mișcându-se ca o haină din pânză în bătaia vântului.
— Ați reușit s-o învingeți pe Afrit, zise Geryon și începu să râdă, dar distracția abia acum începe. Atunci când unul dintre partenerii mei de luptă este distrus, puterea mea crește de zece ori. O să cădeți ca muștele, rânji el și porni în galop către Miyuki.
Miyuki nu avea cum să se ferească sau să se apere de atacul generalului. Abia se ținea pe picioare. Iar dacă ceea ce spusese monstrul despre puterea lui era adevărat, atunci fata nu avea să supraviețuiască atacului.
Pe neașteptate, Agni se ridică în picioare și începu să alerge spre Miyuki. Geryon ajunse în fața fetei și se pregăti să lovească. Ridicând privirea, Miyuki înțelese și ea care avea să-i fie soarta. Era prea obosită ca să încerce să se împotrivească, așa că acceptă totul cu o resemnare tăcută. Închise ochii.
În ultima clipă, Campionul o împinse din calea atacului. Miyuki ateriză într-o rână, la câțiva pași de Geryon, iar atunci când deschise ochii îl văzu pe Agni zdrobit de pumnul-ciocan al generalului. Într-o bătaie de inimă, punctele de viață ale tânărului ajunseră la zero. Miyuki începu să tremure. Dacă nu ar fi împins-o Agni din calea atacului, acum ar fi fost moartă. Dar Campionul o salvase. De ce? De ce se sacrificase Agni astfel? Merita ea așa ceva?
Retrăgându-se un pas în spate, Geryon începu să râdă, hohotele sale revărsându-se asupra jucătorilor ca o cascadă învolburată. Ochii monstrului exprimau o bucurie nețărmuită, o dorință doar pe jumătate împlinită și o ură pe care nu o valorificase încă la maximum. Miyuki se târî speriată în spate. Începu să suspine, iar câteva lacrimi îi brăzdară obrajii. Își strânse brațele la piept și închise ochii, dorindu-și să se trezească din acest coșmar înfiorător. Dar știa, în adâncul sufletului ei, că totul era cât se poate de real. Iar ochii monstrului... ochii aceia demonici o urmăreau peste tot, spunându-i că un om murise... un om murise pentru ca ea să trăiască!
— Unul s-a dus, zise Geryon plin de el. Și ăsta e doar începutul.
Sayuri, care între timp își revenise, alergă spre bariera de energie și începu s-o lovească cu toată puterea, lacrimile alunecându-i pe obraji. Laoteng sosi lângă ea, dar nici el nu știa exact ce să facă sau să spună. Agni murise... Laoteng știa cât de mult însemna Simon pentru Caitlin. Le cunoștea povestea și știa că fata începuse să joace LOTH doar ca să fie aproape de fratele ei și să încerce să-l salveze de la o soartă nemiloasă. Și totuși, Simon murise, dar nu așa cum se așteptaseră cei din jurul său. Renunțase la puținul timp care-i mai rămăsese pentru a salva o viață, o ființă cu un viitor. O alegere altruistă... admirabilă, chiar. Dar asta nu o ajuta cu nimic pe Caitlin.
— Nu! Nu! Nu... strigă Sayuri lovind bariera de energie. Alunecă în genunchi și începu să plângă în hohote. Nu se poate să fie mort! Nu pot să-l pierd și pe el! Nu... Nu se poate...
De acolo de unde îl lăsase Agni, Axel văzuse totul. Sacrificiul Campionului veni ca o surpriză pentru el. Nu se așteptase ca Agni să fie capabil de așa ceva. Poate că îl judecase prea aspru pe fratele fetei... Dar acum era prea târziu pentru astfel de gânduri. Agni murise, iar Axel știa că din vina lui se ajunsese la așa ceva. Dacă nu ar fi pierdut controlul puterii, atunci prietenii săi nu s-ar fi aflat într-o asemenea situație jalnică. Numai dacă l-ar fi ascultat pe Nefarius... Cum putea el acum să mai dea ochii cu Caitlin sau cu domnul Tasher? Poate că era mai bine dacă pur și simplu îl lăsa pe Bael să învingă...