Pe-un talger al zănaticei balanțe
Mă-nalț ca un gigant, pe altul scad,
Beat de viori și pârjolit în iad,
Mușcând din deznădejde și speranțe.
Îmi spintec prin vârtejuri crunte vad,
Ars de-ndoieli sau fript de cutezanțe,
Pe trup c-un jind ca niște rupte hanțe,
Cu gheare lungi de parcă-aș vrea să prăd.
Alung un vis, ca pe-un ciumat, din cale,
Şi-mi paște iar din palme ca un ied.
Credința fuge, ca să-mi dea târcoale,
Spre ea, turbat ca lupul, mă reped.
Ce pacoste, când luna se prăvale,
Ce har de înger că visez și cred!