Ușile metroului se deschid, așa că părăsește vagonul si ajunge pe peron într-o mulțime de oameni ce așteptau să urce. Ura să se afle în situația aia, să fie înconjurat de oameni, însă nu avea de ales si trebuia să se strecoare de acolo pe cat de rapid posibil. Odată ieșit din subteran își dăduse seama că ploaia nu s-a mai domolit deloc. Cei de la meteo iar își băteau joc, gândise în timp ce își deschise umbrela. Nu avea de ales, trebuia să își continue drumul pe strada întunecată și prin ploaie. Se întoarse, era din nou aici. New York, denumit si "orașul care nu doarme niciodată", un oraș imens cu o importanță uriașă. Marea descoperire a lui Florentin Giovanni da Verrazzano, casa celor mai mari celebrități și de vreo 3 ani a lui. Era norocos că a reușit să intre la o facultate bună din orașul ăsta. Poate Binghamton nu era cine stie ce, însă pentru el era. Pentru cineva care nu are nimic e mai mult decât și-ar fi închipuit. Auzindu-și proprii pași în bălțile de apă își amintise lucuri pe care ar fi preferat să le uite, însă stia că e imposibil. Acele amintiri l-au format si l-au deformat în același timp. Pare un tip obișnuit, unul care nu ar ieși în evidență într-o mulțime de oameni. Era la fel ca toti ceilalți. La cei aproape 23 de ani ai săi era bărbat în toată firea, trecuse deja cu mult de vârsta la care nu trebuie să mai depindă de familie. Doar că el nu a depins vreodată de cineva. Nimeni nu a încercat să îl caute vreodată, a fost pur si simplu abandonat. Nimeni nu i-a anunțat lipsa. Anii au trecut, timpul i-a permis să afle unele lucruri despre cine este. Raspunsurile primite nu i-au facut mai bine, și știa că așa va fi deși era doar un puști. Oricine l-a abandonat nu a făcut-o pentru că îl iubea prea mult. Acum însă nu il mai afecta nimic, pentru că și-a închis toate sentimentele într-un cufăr imposibil de deschis sau de spart. Cum ai putea găsi o cheie într-un suflet gol? Nu își promise niciodată că o să se transforme într-un om fără inimă ca semenii lui, doar că inevitabil o făcuse. Avea asta în sânge. Însă să stea departe de oameni era mai bine. El trebuia să reprezinte finalul. Nu putea permite să se mai repete odată istoria, trei generații au fost de ajuns. Se oprise brusc dându-și seama ca semaforul e roșu. Se cufundase prea adânc în gânduri, în amintiri care nu îi mai dădeau pace nici cand zgomotul picaturilor de ploaie, izbindu-se de umbrela, îi deranja auzul. Bătuse un drum lung și obositor. Tot ce își dorea era să se refugieze în camera lui din cămin si să facă un duș fierbinte. Abia acum și-a dat seama ce idee proastă a fost să rămână până târziu să analizeze noua victimă adusă în laborator. Nu, nu e un psihopat așa cum ar crede multa lume. Nu îi păsa de parerea lor. Și-a petrecut aproape întreaga viață fiind numit un ciudat. Alese să lase trecutul în urmă pe cat se putea, alese să studieze medicina la Binghamton. Avea o obsesie pentru știință, întotdeauna a fost un copil isteț. Chiar dacă uneori inteligența lui il băga în probleme stia că putea cu mult mai mult. Și reușise, fiind cel mai bun din clasa lui a fost repartizat într-un spital. Doctorul pentru care lucrează se numeste Austin Flint, este în acel spital de mai bine de 10 ani si niciodată nu a avut un student stagiar ca el. Flint era uimit de cunoștințele pe care le-a dobândit tânărul în aproape 3 ani de studiu. Îi admira curajul, i-a spus-o chiar el. Nu mulți începători dau dovadă tăria pe care o are el. Lui Robert nu ii păsa de asta. Moartea i se părea ceva normal, cu toții vom muri într-o zi.
Își închise umbrela atunci cand a ajuns pe scările din fața căminului. Își trecuse cartela prin sistem apoi auzise ușa. O deschide apoi intră si inspira adânc. Vacanța chiar s-a dus pentru el. Își petrecuse toată vara în New Jersey, lucrând într-un orașel numit Harrison. Lucrurile au fost liniștite acolo. Iar acum s-a reîntors la haos. Dar asta nu il descuraja cu nimic. Dorea să învețe mai multe, voia să ajungă medic legist. Această decizie a apărut de nicăieri aducând câteva semne de întrebare persoanelor care l-au cunoscut. Însă nimic nu il putea împiedica. Obținuse o bursă și avea un loc de muncă. Imediat ce a ajuns în fața camerei sale a încercat să o descuie însă ceva nu era în regulă. Pune mâna pe clanță apoi observa destul de îngrijorat că ușa se deschide. Uitase să o încuie? Cum e posibil? Putea sa jure că... Oh, nu. În fața brunetului se afla, cel mai probabil, noul lui coleg de cameră. Spera să fie o greșeală. Însă în același timp era foarte posibil să nu fie, și el era conștient.
-Tu trebuie să fii Robert Barrow.spuse intrusul și se ridică din pat ca să dea mâna cu el. Eu sunt Thomas Foster.
Nu avea de gând să dea mâna cu el. Ar fi preferat ca acest Thomas Foster să îi spună că e aici din greșeală și că îi pare rău că l-a deranjat si că i-a distrus camera doar prin simpla prezență. Băiatul cu ochii albaștrii își retrase mâna fiind destul de stânjenit de situație, iar Robert își trântise bagajul jos în micul hol de la intrare.
-Abia am fost transferat aici.vorbeste iar încercând să ii explice situația. Studiez arta la...
Arta, gândise ironic. Un artist! Ce teribil. Îl lasă să vorbească singur si merge spre baie. Era destul. Voia doar sa aiba parte de un duș fierbinte si un somn bun. Ideea ca acum trebuia sa împartă îl cam dădea peste cap. Însă si maine e o zi. Avea destul timp să se confrunte cu noua lui problemă. A avut un coleg de cameră atunci cand a ajuns prima oara aici. Tipul era o mare durere de cap si spre norocul lui a fost dat afară și de atunci nu a mai apărut nimeni. Până astăzi. Pune umbrela deschisă într-un colț al băii apoi isi scoase mănușile ude si paltonul. Le întinse la uscat după care a revenit în cameră.
-O să fiu aici un an...spune tipul încercând să îi capteze atenția
-Atâta timp cât nu îmi atingi lucrurile nu contează.
Vorbise destul de repede si tonul ii era răgușit pentru ca nu isi mai folosise vocea în ultimele patru ore. Uneori putea da impresia că nu poate să vorbească, nu il deranja deloc. Oricum i se părea inutil să aibă discuții cu oamenii ca el. Ce il deranja mai mult era faptul că era aici. Nu o să fie bine. Se gândea la un șir de reguli pe care ar trebui să i le prezinte intrusului, însă nu voia să aibă de aface cu el prea mult cu el. Spera totuși să fie un puști la locul lui. Puști. Pe lângă el arată mai tânăr cu câțiva ani. Un artist. Artiștii nu erau chiar persoanele lui preferate asa ca nu il putea lua în serios, darămite să încerce să fie prieteni.
Spațiul din cămin era destul de limitat, dar totuși decent. Aveau un mic hol la intrare, în dreapta se afla un cuier din lemn, iar în stânga ușa de la baie. În fața ușii de la intrare se afla cea de la camera pe care va trebui să o împartă. Era destul de spațioasă pentru două persoane. Aveau două dulapuri, paturi si birouri, toate dispuse paralel. Suficient spațiu cat sa nu trebuiască să treacă limita.
Thomas îl privește pe Robert neștiind ce a facut greșit. Doar încercase să fie prietenos. Însă putea observa că Robert nu e tocmai interesat de asta. Ochii de artist ai străinului analizau tot ce înseamna partea lui Robert de cameră. Nu avea nimic ce putea să îi dea de inteles ce fel de persoană este. Cea care l-a trimis aici i-a spus că băiatul cu care va locui e în cameră de 3 ani si speră să nu existe conflicte. De ce nu avea un coleg de cameră? Partea lui de cameră era lipsită de lucuri, nici nu părea că mobilierul a fost atins vreodată, iar pe partea lui Robert era exact la fel. Are doar un telefon pe marginea biroului. Era straniu.
Afară vremea se înrăutățea parcă din ce in ce mai tare. Vântul face crengile arborelui uriaș din fața ferestrei să se miște haotic atrăgând atenția celor doi băieți. Pentru câteva clipe Robert asculta atent sunetul provocat apoi se întoarse la așezatul hainelor în dulap. Dușul ăla trebuie să mai aștepte. Dacă nu ar fi avut un oaspete neașteptat acum era deja în pat, bucurându-se de căldură și uitând complet de oboseală sau de bagajul ce ar fi asteptat mult si bine in hol. Luase ultimul lucru din valiza apoi privi cutia câteva secunde. Are lacăt, e aproape imposibil de deschis. O puse pe raftul de sus, ascunsă după un teanc de tricouri apoi închise ușile. Scârțâitul provocat de acestea il făcură pe Thomas să îl privească imediat, ieșind din transa provocată de copacul batut de vânt și de fulgerele de afară. Nu îi plăcea să fie urmărit. Nu stiu daca există cuiva căruia să ii placă. După ce închide valiza o împinge sub pat apoi isi ia servieta din hol si o pune pe scaunul biroului. În sfârșit. Își trece mâinile prin părul negru ciufulindu-l de tot. Era obosit. Ploaia nu făcea decât să îi amplifice această stare. Cu toate astea tot avea nevoie de acel duș. Petrecuse mult timp prin autobuze, metrouri, mulțimi de oameni și își putea imagina zeci de motive pentru care ar fi trebuit să facă un duș. Găsise în final forța necesară să se îndrepte spre baie cu câteva haine și un prosop. Poate nu a fost o idee așa rea să se întoarcă sâmbătă. Avea să își petreacă duminica în pat sau poate ar merge până la Austin să îl salute.
Minutele petrecute în cabina de duș au trecut rapid. Ardea de nerăbdare să ajungă pe salteaua patului, aprope nu isi mai simțea picioarele. Imediat ce și-a îmbrăcat pantalonii de pijama si tricoul s-a intors in cameră. Doar nu are de gând să stea cu lumina aprinsă. Robert își dădu ochii peste cap apoi stinse becul si străinul rămase pe întuneric la birou. Aștepta o remarcă, nu era pregătit să se certe cu el și totuși se aștepta să i se reproșeze ceva. Mai bine. Poate a înțeles că fiecare trebuie să isi vadă de treabă si ca o ceartă nu și-ar fi avut locul chiar din prima zi. Se întinse în pat peste așternut si liniștea cuprinse întreaga încăpere. Nu înțelegea ce face Thomas pe întuneric acolo. Probabil deja voia să se transfere din camera asta. Nu îl condamna. Abia acum observase cat de greu e să adoarmă cand cineva e în aceeași încăpere cu el. Comparase situația asta cu toate cele asemănătoare în care s-a aflat de-a lungul timpului. Asta nu e cea mai rea. Ura cum mintea lui tinde să compare totul cu trecutul, cum are flashback-uri pe care ar dori să le uite. 10 ore într-o morgă ar fi mai bune decât să mă confrunt cu propriile gânduri, își spuse privind tavanul. Tunetele si fulgerele il făcură să privească spre fereastră. O lumină scurta i-a permis să îl vadă pe Thomas dormind cu fruntea pe birou apoi si-a ridicat brusc capul din cauza sunetelor puternice. Individul a privit scurt spre fereastră și s-a ridicat apoi a împins scaunul la locul lui si s-a aruncat în pat.
-Noapte bună.
Își intoarse capul spre el, dar nu ii răspunse. Nu avea să fie o noapte bună. Cel puțin nu pentru el.
____________________________
Iar încep, stiu. :)) doar o să las asta aici o perioadă fără vreo explicație sau ceva.