Angel era într-un loc necunoscut. Era o pădure, pentru că tot ce o înconjura era de o culoare verde ca smaraldul. Nu putea vedea nimic în jur decât copaci. Iar printre aceştia se vedeau numai arbuşti şi puieţi şi ferigi şi crengi ale copacilor mai mici, atât de mult verde, încât începeau să o doară ochii.
A început să se plimbe. Avea un sentiment de nelinişte... Ceva îi spunea că trebuia să fugă cât mai repede, să meargă tot înainte şi să nu se mai uite înapoi.
În timp ce mergea, după câteva minute mai târziu - ce păreau a fi ore - i se părea că, încet, copacii şi toată verdeaţa aceea bogată luau forme ciudate. Păreau că se transformau, puţin câte puţin, din ceva frumos, în ceva monstruos. Parcă era într-un film horror, în care pădurea prindea viaţa şi se schimba în monştrii.
A simţit cum o trecea un fior. Avea mereu sentimentul că ceva era în spatele ei, că ceva o urmărea... ceva rău.
Copacii, care deja arătau mai mult cu nişte oameni bătrâni de sute de ani, cu feţele zbârcite şi foarte urâte, păreau că îşi mişcau crengile ca pe nişte mâini, ca pe nişte degete, precum zombii, încercând să o atingă sau poate să o prindă. Însă ea nu a aşteptat să vadă ce voiau ei. A început să alerge cât de repede putea, iar inima ei voia parcă să-i iasă din piept, atât de tare îi bătea. Îi era frică, foarte frică, dar ştia că trebuia să înainteze, avea un sentiment că de asta depindea viaţa ei.
Cu cât avansa, cu atât mai mult i se părea că vedea un fel de pasaj în faţa ei. Şi cu cât alerga mai departe, cu atât acel culoar era mai clar şi se putea vedea în capăt o deschizatură pe unde intra lumina orbitoare a Soarelui.
Încet - cel puţin aşa i se părea ei - s-a apropiat de lumină.
Când era atât de aproape de ea încât putea să o simtă pe pielea ei rece, s-a simţit trasă de ceva înapoi. Ea nu voia să se întoarcă în pădure, aceasta o speria. Aşa că a început să ţipe şi să se zbată, însă ceea ce o ţinea pe ea nu era impresionat de ţipetele ei, ci continua să o tragă spre întuneric cu mai multă putere.
Nici ea nu a vrut să renunţe, aşa că a încercat să înfrunte acel ceva. În momentul în care şi-a întors faţa spre el, a început să ţipe cu o disperare nemărginită.
Acel el era de fapt o ea, o babă hodorogită şi atât de hidoasă că nici nu ziceai că era om. Avea o faţă bătrână, cu riduri atât de adânci de spuneai că îi ajungeau până la os, cu ochi sticloşi şi negri ca două stele moarte, cu un nas foarte cârn, mare şi plin de bube oribile, nişte buze exagerat de vinete şi nişte dinţi atât de mulţi şi de ascuţiţi ca ai unui rechin.
Angel începuse un alt val de ţipete. Încercase să se elibereze, dar nu putea, strânsoarea era prea puternică.
Luminiţa de la capătul tunelului se îndepărta, iar ea ţipa în disperare. Nu voia să se îndepărteze de lumină. Simţea că astfel se va îndepărta şi de acea speranţa mică din suflet, speranţa scăpării în viaţă de acolo.
“Angel?”
O mână îi atinse umărul.
Angel s-a ridicat brusc în şezut, s-a retras mai în spate, mai în perete, luându-şi pătura în braţe şi începuse să ţipe cât de tare o ţineau plămânii.
“Angel, draga mea, eşti bine?”, o scutura mătuşa ei de ambii umeri.
Când a deschis ochii, îi avea înlăcrimaţi. Era toată transpirată şi tremura. Abia putea respira, gâfâind puternic, iar inima îi gonea cu 300 km/h. Se speriase îngrozitor de acea babă cotoroanţă.
“Ella!”, îi sări în gât, îmbrăţisând-o, strigând foarte speriată, dar şi fericită în acelaşi timp.
Se simţea mult mai bine ştiind că a fost doar un vis, doar imaginaţia ei, jucându-i feste neplăcute şi nesărate.
“Sunt aici, scumpo. A fost doar un vis.”, încerca să o calmeze mătuşa ei, mângâindu-i spatele.
Au mai stat câteva minute îmbrăţişate, până când Angel s-a mai calmat.
“Sunt bine.”, îi zâmbise strâmb mătuşii ei.“Îmi cer scuze!”, murmurase cu o voce răguşită de la atâtea ţipete.
“Nu e nimic prostuţo. Dacă e ceva, sunt alături.”, făcuse cu mâna spre stânga, unde era camera ei şi îi zâmbise duios, după care o pupase pe frunte şi apoi ieşise din cameră.
Era abia ora 3 dimineaţa.
După socotelile ei, care ieşeau cam cu eroare la ora asta matinală, era luni. Trecuse deja o săptămână de şcoală...
Îi era greu să creadă, având în vedere cum au decurs primele două zile de şcoală sau, mai bine spus, de când îi cunoştea pe prietenii ei cei noi, dar în ultimele zile nu se mai întamplase nimic ieşit din comun.
Timpul la şcoală fusese plictisitor. Fiind primele ore din primul semestru, mai mult au făcut recapitulări şi au dat teste de cunoştinţe generale. După cum spuneam... plictisitor!
Îşi făcuse un obicei ca după şcoală să se ducă cu toţii la cafeneaua Mistic-Bar, unde serveau câte o gustare - cei care mâncau - sau, pur şi simplu, stăteau la câte o şuietă.
Iar apoi... acasă.
Zilele au trecut repede şi fără alte aventuri mai neobişnuite.
Week-endul a fost frumos. Mai tot timpul era, împreuna cu Meredith şi Bonnie, la pensiune, la Caleb în cameră sau la oricare altul. Aceştia le povesteau întâmplări hazlii din viaţa lor de vampir. Aflase că au fost transformaţi pe la sfârşitul secolului XIX, dar nu au insistat pe subiectul ăsta. Îi intrista.
Georgi avea, însă, grijă ca atmosfera să fie destinsă şi spunea mereu glume şi bancuri.
Povestise cum se jucase odată cu un urs de două ori mai mare decât el. Spunea că îl găsise undeva prin Europa, la munte. Îl văzuse cum se juca nestingherit cu o mică făptură, un iepure, iar asta l-a enervat atât de tare încât a vrut să îi dea o lecţie. “Astfel, m-am trezit alergând cu iepurele mort de frică în mână şi cu uriaşul urs în spate, pe urmele mele.”, povestea foarte serios Georgi. “După ce i-am dat drumul iepurelui, m-am întors fumegând cu faţa la urs.”, imită el o figură ce trebuia să fie înfricoşătoare, dar care stârnise de fapt râsul fetelor. “Acesta era să intre în mine din cauza vitezei cu care mă urmărea, dar m-am ferit la timp. Altfel... m-ar fi făcut chiftea.”, bătuse el tare din palme făcându-le pe fete să tresară. Îi apăruse un zâmbet uriaş pe faţă... reuşise să le sperie. După alte câteva secunde îşi continuă povestea. “M-am jucat şi eu cu el câteva minute, obligându-l să mă atace şi, în ultimă instanţă, eu mă retrăgeam, făcându-l din ce în ce mai nervos, iar când am văzut ca era prea obosit să mai continue i-am spus: ‘Te mai joci de acum cu prada?’. Şi vă jur că l-am auzit cum mi-a răspuns.”, făcuse nişte ochi mari, de bebeluş, trezindu-i simpatie lui Angel. “A spus un mmmoooorrrr... lung, parcă cerându-mi iertare. Aşa că l-am iertat şi l-am lăsat în pace. Ce-i drept, îmi pierise şi foamea când l-am auzit. Iar ochii lui, privirea aia miloagă... nu m-au lăsat să îl secătuiesc de sânge... Nu am putut.”, ridicase din umeri, părând melancolic.
Aşa au trecut sâmbătă şi duminică.
Se distrase enorm. Cine şi-ar fi închipuit că vampirii nu erau atât de periculoşi precum credea ea iniţial?
Se uita din nou la ceas. Trecuse 20 de minute de când a fost trezită atât de brutal.
Simţea cum ochii i se închideau, dar, sincer, ar fi vrut să nu se mai culce, să nu rişte să aibă un alt coşmar. Însă nu avea de ales, trebuia să fie lucidă la şcoală. Iar să stea trează noaptea nu era tocmai de ajutor.
Deşi îi era teamă, s-a întins din nou în pat şi a închis ochii...
Orele au trecut repede, iar dimineaţa a răsărit.
Nu au mai fost alte vise ciudate ca acela. Chiar dacă se trezise cu o mică durere de cap, era fericită că această noapte trecuse.
După ce s-a pregatit de şcoală şi a luat micul dejun, a plecat la liceu pe jos. Nu făcea decât 15 minute.
Pe drum s-a întâlnit cu Matt, fostul ei iubit.
“Bună!”, o salută acesta.
“Bună!”, salută şi Angel, gânditoare.
“Ce ai mai făcut? Nu te-am mai văzut de câteva zile. Eşti scumpă la vedere, ştiai?”, spuse acesta pe un ton glumeţ.
“Aham...”, răspunse ea.
Nu prea avea chef de el. Tot ce voia era să ia puţin aer. Simţea nevoie, după visul de noaptea trecută. Nu prea înţelegea de ce a visat asta. Nu mai avusese coşmaruri din clasa întâi.
“Mmmm...”, făcuse Matt după ce observase că nu prea era băgat în seama. “Văd că te înţelegi bine cu băieţii cei noi.”, încercase să facă conversaţie.
“Aham...”, repetă ea, gândul fiindu-i departe.
“Mie mi se par nişte ciudaţi.”, continuă el când a văzut că Angel nu era atentă.
“Cum zici tu. Scuză-mă, Matt.”, spuse ea şi se îndrepta spre Meredith şi Bonnie, care tocmai coborau din maşină. “Bună, fetelor.”, le salută cu puţină tristeţe în glas.
“Bună. S-a întâmplat ceva?”, o întrebă Bonnie după ce s-a uitat puţin mai lung la ea. “Ai cearcăne!”, exclamă cu neîncredere în voce.
“Da... păi... am avut un coşmar.”, declară ea. “Dar în rest sunt bine.”, ridicase un umăr, indiferentă.
“Povesteşte.”, cerea Meredith.
În drum spre clasă le-a povestit totul cu lux de amănunte, până şi senzaţiile care le-a avut şi cum s-a trezit ţipând, la 3 noaptea.
“Ăsta da coşmar.”, rămase surprinsă Bonnie de spusele lui Angel.
Fetele au intrat în clasă, şi-au ocupat locurile în bănci şi şi-au concentrat toată atenţia asupra profesorului care tocmai intrase la oră.
Celelalte cursuri au trecut destul de repede.
Acum era timpul pentru masa de prânz.
Ca de obicei, fetele şi-au luat tava cu prânzul lor şi s-au aşezat la masa lor. Nu la mult timp şi-au făcut apariţia şi noii lor prieteni.
Aceştia au urmat aceeaşi rutină ca ele, iar după aceea, au venit la masa lor.
“Se poate, Alteţă?”, glumi Georgi, ca de obicei, făcând o plecăciune.
“Vai! Mă flatezi.”, intră şi Angel în joc, ridicându-şi o mână în direcţia acestuia pentru a o săruta. Georgi execută imediat ‘porunca’ şi îi sărută suav mâna. Imitând o domnişoară burgheză, aşezându-şi picioarele unul peste altul, îndreptându-şi spatele şi strâmbându-se, spuse: “Ia loc. Luaţi cu toţii loc.”, vorbi cu un accent englezesc stâlcit.
Atunci au luat loc şi au început cu toţii să râdă cu poftă, după care au început să-şi mănânce prânzul. Cel puţin, unii dintre ei.
“Cum se face că voi mâncaţi mâncare normală?”, întrebă Bonnie curioasă, ridicând din sprâncene de câteva ori, făcând nişte ochi mici, mici de tot.
“Putem să o facem dacă vrem. Nu ne costă nimic.”, răspunse Caleb zâmbind puţin.
“Nu... nu ne costă nimic...”, spuse sarcastic Georgi, rotindu-şi ochii. “Poate doar papilele gustative.”, aproape ţipă acesta disperat, făcând nişte ochi mari la Caleb.
“De ce spui asta?”, ceruse Angel cu un surâs mic pe buze, datorită reacţiei lui Georgi.
“De ce?!”, urlă de acum Georgi. “Pentru că mâncarea asta are gust de rahat.”, ţipă el aruncând tava cu mâncare pe jos. Când observase că toată cantina se uita la el, acesta încercase să o drege. “Mă voi duce să mănânc ceva în oraş. Dacă vreţi să veniţi, vă fac eu cinste.”, se uită la prietenii de la masă, care se prăpădeau pe jos de râs.
S-au ridicat cu toţii şi au ieşit din cantină încă chicotind.
“Frumos act.”, îl lăudă Silvio. “Chiar nu doream să mănânc mâncare de oameni, fără supărare, fetelor.”, se uită la umanele de lângă el.
“Nu ne supărăm.”, dăduse Bonnie din cap. “Ce s-a întâmplat cu el de e aşa morăcănos?”, îl întrebă pe Silvio.
“Oooo... Dacă ai ştii.”, îi zâmbi acesta, arătându-i o dantură perfect albă şi dreaptă. Bonnie a zâmbit şi ea şi a dat din cap pentru a continua.
S-au aşezat toţi pe două bănci din parcul de lângă liceu şi au aşteptat să înceapă povestea.
“În primul rând trebuie să îi mulţumim autoarei noastre, Vidya, pentru că a venit cu o astfel de idee.”, începuse Silvio cu zâmbetul pe buze, bătând din palme.
La auzul acestor cuvinte, Georgi a început să mârâie şi să-i ucidă din priviri atât pe povestitor cât şi pe autoarea întâmplării.
“Apoi, să îi mulţumim lui Georgi că a fost atât de naiv, încât a căzut în capcană.”, continuă el amuzându-se. “Ce s-a întâmplat, cred că vă întrebaţi?”, îşi mută privirea de la Georgi către fete. “Uite cum a început totul... Într-o zi de toamnă...”
“Poţi să ne scuteşti de detaliile astea?”, întrebă nerăbdătoare Vidya.
“Bine.”, îi căzuse zâmbetul lui Silvio, dându-şi ochii peste cap. “Vidya a venit ieri, după ce aţi plecat voi, cu ideea de ai face o farsă glumeţului ăstuia.”, îşi puse el o mână pe umărul lui Georgi, cel din urmă menţionat scuturându-se cu furie de ea. Silvio doar a zâmbit şi a continuat. “Aşa că a făcut rost de o cutie întreagă de somnifere, pe care le-a măcinat foarte mărunt şi le-a amestecat cu puţină apă, de o seringă şi de o căprioară vie.”, chicoti puţin. “A luat seringa, a umplut-o cu soluţia plină de somnifere şi a injectat-o în căprioară, care de-acum era mai mult moartă decât vie. Apoi i-a dus căprioara lui Georgi.”, începuse el să râdă. “Deşteptul...”, dădea din cap în semn de dezaprobare, “...a luat căprioara drept cadou şi a început să o sece lacom de sânge, fără să se întrebe cu ce ocazie sau ceva. Când a terminat de mâncat, a început să se simtă ameţit. Somniferele nu ne fac rău, doar ne dau o senzaţie de extaz, de euforie.”, le explică el fetelor. “Aşa că el a început să fie ameţit şi să aibă un zâmbet idiot pe faţă, mai tâmp decât de obicei. Dacă l-aţi fi văzut... vă spun eu că nu mai trăiaţi ca să povestiţi. Aţi fi murit de râs. Cred că aţi fi fost primii oameni care să moară de râs. Avea o faţa demnă de Oscar. Nişte ochi bulbucaţi, gata să iasă oricând din orbite, cu zâmbetul până la urechi, de ziceai că acesta era pictat pe faţă, şi cu un mers atât de legănat, încât ar fi dat gata şi pe cel mai expert beţiv din lume. Chiar şi aşa, abia ţinându-se pe picioare, el încerca să îşi i-a zborul, crezându-se nu ştiu ce pasăre, şi dădea din mâini ca un bezmetic, împiedicându-se de propiile picioare. A continuat să facă chestia asta ore întregi, dând ca disperatul din mâini şi ţipând că el îşi i-a zborul, că e o pasăre liberă a cerului, că pluteşte în bătaia vântului. Ce era comic cu adevărat, era faptul că noi eram în pădure, dar aproape de o şosea. Şi la un moment dat, cineva l-a văzut pe Georgi şi a oprit maşina, întrebându-ne dacă nu cumva a scăpat de la vreun spital sau ceva, iar noi am început să râdem ca nesătulii. Vă daţi seama?! Îl credea nebun! În fine, când în sfârşit Georgi lăsase baltă zborul şi mai trecuse din efectul somniferelor, l-am urcat în cameră la el şi l-am lăsat să se odihnească.”, făcuse el o pauză în care îşi trase suflul. Nu spun că ar fi avut nevoie, doar aşa... teatral.
Toată lumea era pe jos de râs. Fetele se ţineau de burtă şi râdeau cum nu au mai făcut-o de mult. Angel nu mai putea... avea nevoie de aer.
“Însă asta nu e tot.”, continuă Vidya, zâmbind şiret. “Voiam să mă răzbun pe el pentru toţi aceşti ani de glume proaste, aşa că... te-am pozat!”, a început să ţipe şi să scoată limba la Georgi şi să sară în sus de bucurie. “Te-am po-za-at! Te-am po-za-at!”, făcea ea ca un copil de patru ani, sărind într-un picior şi învârtindu-se, în acelaşi timp.
“Ce ai făcut?”, exclamă mirat Georgi.
“Te-am pozat.”, scoase iar limba Vidya.
“Oooo... Nenorocită mică!!!”, urlă Georgi începând să alerge după ea, dar fără mari speranţe să o prindă. “Dă-mi pozele, altfel...”, o ameninţă.
“Altfel, ce?”, ţipă şi Vidya, continuând să alerge prin parc, cât mai departe de Georgi.
“Aşa se comportă ei doi mereu?”, întrebă Angel înainte de a izbucni într-un alt val de râsete. Imaginea din faţa ei... Vidya fugind de Georgi, de parcă ar fi fost copii de grădiniţă... era de nepreţuit.
“În mare parte... da.”, răspunse Nicole cu un surâs gingaş pe buze.
“Altfel...”, reluă Georgi, “... altfel...”, încercă el să caute ceva. “Altfel arăt şi eu lumii pozele cu tine din anii ’50, când aveai coafura aia ciudată. Jur că o multiplic şi o arăt întregului liceu.”, încercă el să o convingă.
“Nu ai face-o...”, spuse Vidya cu o faţă speriată, chiar îngrozită.
“Oooo... ba da!”, exclamă el, cu un râs diabolic pe faţă.
“Ce coafură?”, era curioasă Bonnie.
“Imaginaţi-v-o pe ea, cu părul ei lung, şaten spre negru şi drept, avându-l colorat în trei culori pe puţin: roşu, albastru şi verde, iar un timp l-a avut şi violet, apoi făcut permanent şi după aceea tapisat.”, râse Silvio probabil la amintirea pe care o avea cu Vidya de atunci. “Arăta ca o perucă de clovn veritabilă. Aaa... să nu uit de multitudinea de piercing-uri de pe faţa ei, arăta ca o stropitoare – plină de găuri.”, era să se prăpădească de râs pe jos.
“Să ştii că te aud.”, ţipă Vidya cu o voce ameninţătoare.
“Şi pe lângă asta purta şi nişte haine...”, continuă el, fără să o bage în seamă. “De exemplu, avea o costumaţie... o fustă de piele neagră foarte scurtă, abia acoperindu-i posteriorul, o pereche de ciorapi, tot negri, tip plasă, rupţi pe alocuri, o bluză neagră, normal, pe care erau desenate două buze roşii şi uriaşe şi o limbă mare scoasă afară, având găuri şi asta în unele locuri – nu vreţi să ştiţi – şi cizme de un roşu ţipător, cu tocuri de 20 de cm, care se asortau cu geaca de piele tot roşie. Imaginea asta nu o voi uita pe veci.”, murmură el ca pentru sine.
“Hei.”, exclamă Vidya. “Asta se purta la vreme aceea.”, încercă să se justifice.
“Cum să nu.”, vorbi sarcastic Silvio. “Şi eu m-am născut ieri! Aşa e...”, o luase el peste picior.
“Nu mai fă mişto!”, îl certă ea făcând o faţă supărată.
“Nu te supăra...”, începuse Caleb. “Dar erai cam extravagantă atunci.”, îi zâmbi frumos. “Şi acum eşti, dar s-au schimbat vremurile. Cel puţin acum, extravagant nu înseamnă să porţi haine din alea... bizare. Acum încerci să fii mai mult provocatoare şi asta e bine.”, o calmă cu vocea sa dulce. Cel puţin Angel o considera aşa.
“Bine, poate arătam puţin cam ciudat...”, spuse Vidya resemnată.
“Doar puţin?”, ridică Georgi o sprânceană la ea.
“Nu întinde coarda!”, îl arăta ea cu degetul, ameninţându-l.
Angel auzi din depărtare un clopoţel.
“S-a terminat pauza de prânz. Cred că e timpul să mergem la ore.”, îi anunţă ea pe ceilalţi.
Cu toţii au fost de acord, aşa că au plecat spre clădirea principală.
Când Angel a intrat în sala de curs cu fetele, ele erau primele prezente.
“Ce ciudaţi mai sunt şi vampirii aştia!”, şopti Bonnie ca să fie sigură că nu era auzită, deşi nu mai era nimeni în clasă.
“Da. Nu credeam că Vidya este aşa de copilăroasă.”, spuse încet şi Meredith.
“Nici eu.”, zâmbi Angel.
Observând clasa cum începea să se umple, fetele au încheiat scurta discuţie.
După puţin timp a intrat şi profesorul şi a început să predea.
“Următorii elevi sunt chemaţi la direcţiune:...”, se auzi vocea secretarei în difuzoare, întrerupând ora. “Bennilli, White, Tillwood, Brent, Santos, Dyniah, Clepman şi Gardy.”