„Și mai știa că de acum vor fi femeia și bărbatul, primii și ultimii în universul creat de ei înșiși."
Îşi şterse ochii. Totul se terminase cu mulţi ani în urmă, dar lui tot îi mai era dor de ea. Cât timp trăiseră împreună, n-o preţuise, apoi, după ce o pierduse, făcuse greşeli după greşeli până ce a pierdut totul: familia, libertatea, viaţa, fericirea lui şi a fiului său.
Întunericul ascundea detaliile zonei rezidenţiale. Cartierul era select şi bine luminat, dar casa pe care o căuta se găsea în mijlocul unui parc, ascunsă vederii de la stradă de mai mulţi chiparoşi. Bărbatul se strecură pe aleea pavată cu plăci din ceramică. Mai multe spoturi se aprinseră în clipa când trecu prin dreptul unor coloane albe. Se sperie şi fu cât pe ce să scape din braţe pachetul pe care îl ducea în braţe.
Nu, trebuia să-şi păstreze stăpânirea de sine, altfel compromitea totul. De doi ani de când ieşise de la închisoare se pregătea pentru clipa asta. Plănuise minuţios fiecare pas şi fiecare gest. Mai mult de două luni ţinuse sub observaţie casa şi familia care trăia acolo. Le cunoştea vocea, expresia şi chiar vorbele pe care şi le aruncau unul celuilalt, de fiecare dată când ieşeau să se relaxeze pe terasa dinspre drum. Îşi întipărise în memorie fiecare trăsătură astfel ca să nu le mai uite atunci când va termina cu totul.
Din casă se auzeau râsete printr-o fereastră rămasă deschisă. Acordurile muzicii erau acoperite de voci tinere şi pline de veselie. Bărbatul se posomorî. Strânse mai tare pachetul la piept şi se apropie de uşă. Sună scurt şi aşteptă.
Probabil că în vacarmul acela nu se auzea sunetul melodios, aşa că îşi luă inima în dinţi şi se pregăti să mai sune o dată. Chiar atunci, uşa se deschise şi în pragul ei apăru o femeie tânără cu părul blond prins într-un coc lejer pe ceafă. Câteva şuviţe păreau că evadaseră neastâmparate din coafura nepretenţioasă şi îi încadrau chipul plăcut. Ochii mari, albaştri, îl priveau zâmbitori ca şi cum se aşteptase ca el să apară în acel mod neaşteptat. Treptat, pe măsură ce femeia îşi dădea seama că nu-l cunoaşte pe individul nepoftit, zâmbetul ei se topea, lăsând locul uimirii şi neliniştii.
Bărbatul îşi acoperi cum putu haina ponosită cu pachetul pe care îl ţinea în dreptul pieptului. Nici acela nu arăta prea bine, dar se străduise cât putuse să-i dea un aer cât de cât festiv. Îl ajutase vânzătoarea de la florărie cu o bucată de hârtie colorată şi cu o panglică pe care scria: „La mulţi ani!" Îi cărase întreaga zi pământ pentru flori din parcul aflat în apropiere. Chiar fusese gata să fie prins de paznici. Nu putea risca... Dacă mai încălca odată legea,executa şi restul pedepsei.
— Bună seara, îmi pare rău că deranjez, îl caut pe domnul Oliver...
Femeia rămăsese în uşă cu ochii pironiţi pe cutia aceea mare şi grea pe care el abia o susţinea.
— Cine sunteţi? rupse ea tăcerea şi părea gata, gata să-i închidă uşa în nas.
Bărbatul oftă. Ştia că înfăţişarea lui lăsa de dorit. Regretă că nu-şi tunsese părul şi barba, dar mai ales că nu-l rugase pe Jim să-i împrumute costumul „de ocazie". Poate că aşa nu mai arăta ca un om al străzii. Dar, de fapt, asta şi era, un om al străzii. De când ieşise din închisoare, rareori dormise sub un acoperiş. Doar iarna, când era frig, solicita un loc în loc în adăpostul oferit de primărie celor nevoiaşi. Intra la ora 22:00 şi la ora 6:00 trebuia să-l plece. Ajunsese mai rău decât un câine. Deseori, se uita la câinii aceia scoşi de stăpânii lor în parc, la plimbare. Păreau sănătoşi, veseli, bine hrăniţi...
Stomacul îl avertiză nemilos că nu mai mâncase de... Nu mai ţinea minte când luase ultima masă. Se obişnuise să mănânce rar, mai rău era cu spălatul. Fusese un om curat, îngrijit, arătos. Lipsa igienei îl făcea să sufere mai mult decât foamea sau frigul.
— Nimeni important, sunt doar... un curier. Trebuie să dau acest pachet domnului Oliver.
— Aşteptaţi un minut, mă duc să-l chem, îi spuse femeia înainte să închidă uşa.
Bărbatului îi veni să se aşeze, genunchii nu-l mai susţineau. Sperase să-l vadă, să se uite de aproape la el şi să-i spună că-i pare rău pentru că fusese atât de slab şi de egoist, că-l abandonase exact când avusese mai multă nevoie de el, dar acum îi pierise curajul.
„Ce mai e de spus acum? Scuzele şi regretele nu mai pot repara tot ce-am distrus."
Lăsă pachetul jos, încet, ca şi cum ar fi conţinut vase din cristal, extrem de preţioase. Nu mai voia să-l vadă, îi fusese de ajuns că ştia că este bine, că are o familie şi că este fericit.
Ce prost a fost! Cum de-a crezut că sosirea lui îl va bucura pe fiul său? Chiar dacă nu venise să-i ceară ajutor, ci doar să-i aducă acel cadou, cum de se gândise că Michael va fi încântat să-l vadă? Era un gunoi acum, un om al străzii, iar fiul său ajunsese un om important fără să aibă nevoie de ajutorul lui...
Se ascunse după trunchiul unui chiparos când uşa se deschise din nou.
— Nu este nimeni aici, Ludmila.
Vocea băiatului său era gravă, caldă, aşa cum fusese şi a lui cândva. Îi vibră puternic în piept şi-şi acoperi cu palma bătăile dureroase.
— Dar aici stătea, avea în braţe un pachet... A, dar uite-l aici, jos, lângă scară.
— Probabil curierul se grăbea să plece şi l-a lăsat aici, completă fiul său.
Inima bărbatului se contracta tot mai puternic. Îi venea să urle de durere, dar nu pieptul, care i se sfărâma bucată cu bucată, era cel care îl făcea să sufere, ci remuşcările cumplite. Ieşeau toate la suprafaţă, aşa, deodată, ca şi cum le-ar fi fost teamă că s-ar fi prefăcut în plumb topit dacă mai rămâneau acolo, închise în el.
Uşa se închisese din nou, iar vocea dragă a lui Michael nu se mai auzea. Se lăsă uşor pe vine, cu spatele rezemat de trunchiul dur.
— Când va vedea ce este în pachet, va înţelege că-ţi pare rău.
Bărbatul privea uluit silueta bine cunoscută şi brusc apăsarea din piept cedă.
— Maria, tu?
Femeia îi cuprinse obrajii cu palma şi-l sărută pe frunte, dar el nu simţi nimic.
— Mi-a fost dor de tine, Nicholas. Mi-a lipsit mult bărbatul de care mă îndrăgostisem. Şi i-ai lipsit mult şi lui Michael.
— Am greşit, Maria. Acum sunt singur, dar îmi merit pedeapsa. Jur că nu-mi pare rău dacă nu-mi va mai vorbi vreodată. Doar că... Aş fi vrut să ştie că regret din tot sufletul că m-am pierdut de el.
— O să ştie, Nicholas...
Deodată, realitatea îl izbi cu brutalitate. Maria nu era reală şi realiză că venise de pe cealaltă lume doar pentru el. Însemna că e pe moarte, poate chiar murise, iar ea era însoţitorul lui spre... acolo...
Îi părea bine că nu va merge singur, Dumnezeu se milostivise de el în cele din urmă.
— Dă-mi mâna, Maria! Nu vreau să te mai pierd odată.
— Încă nu e timpul, Nicholas. Încă nu...
***
Presiunea din piept îl sfârteca din nou. Respira cu greutate şi îşi simţea fiecare os şi muşchi, dureros, chinuitor. Gemu prelung şi îşi dădu seama că avea ceva pe faţă. Deschise ochii speriat şi lumina îi arse retina, făcându-l să lăcrimeze.
— Şi-a revenit, domnule doctor.
Era o voce de femeie, dar mintea lui nu putea să analizeze prea multe acum, era prea înspăimântat de senzaţiile oribile pe care simţurile lui le percepeau cu atâta putere.
— Da, se pare că este mai bine acum. Pulsul şi tensiunea...
Nu mai asculta. Se străduia să nu urle când i se smulse furtunul din piept. După arsura aceea cumplită, acum putea respira ceva mai bine. Dar ochii tot nu-i putea deschide.
„Luminăăăăă... Prea multă luminăăăă!"
Dar ei nu-l auzeau şi prin minte îi trecu gândul nebunesc că poate este în iad sau, de ce nu, într-o navă extraterestră, pradă vreunui experiment.
O mână caldă, puternică, bărbătească îi prinse palma stângă. Era bine acum. Se simţea în siguranţă şi parcă o recunoştea de undeva, din timpuri îndepărtate.
Din timpurile bune...
— Tată?
„El este? Era chiar el?"
Fiul lui îi ţinea mâna între degetele lui puternice? Sau poate că murise şi Diavolul îl tortura, dându-i speranţe, pentru ca apoi să râdă de el...
Nu mai putea amâna. Trebuia să-şi asume pedeapsa dacă asta era ceea ce merita.
Deschise ochii brusc şi văzu deasupra lui ochii dragi ai Mariei pe faţa băiatului său.
— Mi..chael...
— Nu vorbi, tată! Eşti încă slăbit... O, Doamne, nu pot să cred că te-am găsit...
Plângea. Copilul său plângea... Din cauza lui... Din nou...
— Te rog să mă ierţi...
— Te-am iertat demult, tată. Michael îşi şterse lacrimile. Te-am iertat chiar dacă n-ai vrut să mă vezi niciodată, de câte ori am venit să te vizitez.
„Mi-a fost ruşine, dragul meu..."
Dar nu spuse nimic. Ce rost ar fi avut să-i povestească despre chinul la care se supusese când refuzase vizita celui pentru care şi-ar fi smuls inima din piept dacă i-ar fi cerut-o. În schimb, îi scrisese în fiecare săptămână o scrisoare. Strânsese câteva sute de plicuri pe care le păstrase ca pe o comoară, singura moştenire pe care voia să o lase fiului său. Voia să ştie cât de mult îl iubise şi cât de tare regretase că fusese atât de slab. Acele scrisori le dusese în seara aceea, când Michael împlinise douăzeci şi şapte de ani. A vrut să i le dea ca să nu trăiască fără să ştie cât de mult îl iubise.
Când doamna Burch îl vizitase la închisoare ca să-l întrebe dacă este de acord cu adopţia, el semnase actele fără să întrebe nimic. Văzuse în acea femeie cumsecade şansa lui Michael de a fi un om normal, de a se vindeca de moştenirea bolnavă pe care i-o lăsase şi de a primi o nouă şansă. Şansa de a trăi fără el.
— Cum de...?
Voise să-l întrebe cum de-l găsise în acea noapte friguroasă, dar nu putuse spune până la capăt. Totuşi, Michael îl înţelesese.
— Maria te-a găsit... Dacă nu era ea...
„Maria? Tot ea a fost?" Era uluit de acest miracol.
— Tu eşti bunicul meu?
Ochii soţiei sale îl priveau curioşi de sub o claie blondă de bucle rebele. Sprâncenele, subţiri şi castanii, se adunaseră la rădăcina nasului, în timp ce buzele roz se deschideau şi se închideau mirate.
„Dumnezeule... Ea trebuie să fie fiica lui Michael. O cheamă tot Maria."
Niciodată nu o văzuse atât de aproape. Când îi spionase, nu văzuse detaliile nepoatei sale. Acum nu se mai sătura privind-o.
— Tati, bunicul este Moş Crăciun?
Michael izbucni într-un râs vesel, sănătos şi chiar şi el se pomeni că zâmbeşte.
— Da, Maria, este chiar Moş Crăciun, doar că a ajuns ceva mai devreme anul acesta. Cu atât mai bine, ne va ajuta să împodobim bradul acela înalt.
Fetiţa aplaudă fericită şi dispăru din salon strigând-o pe mama sa.
— De data asta, nu ne mai părăseşti, tată, nu-i aşa?
Bărbatul îşi închise ochii, lăsând să-i scape o lacrimă pe care o ţinuse împietrită de aproape zece ani. Michael îl iertase, iar el avea din nou o familie. Trebuia să se facă mai repede sănătos ca să se ţină de cuvânt.
— Vreau să petrecem toate Crăciunurile împreună.
Evident că era vorba de „Crăciunurile lui", câte aveau să fie.
Michael înţelesese, avea şi el ochii în lacrimi.
De pe hol se auzea vocea ca de clopoţel a Mariei:
„Vine și iarna acuși,
Ne-o bate năvalnic la uși,
Cu fulgi drăgălași și zglobii,
Dansând menuet printre vii."
(Sfârşit)