„De multe ori viața bate filmul iar eu nu am știut să prețuiesc ce aveam."
Mohorât, Michael se aşeză pe scaunul din faţa biroului învechit. Domnul Klaus îşi începuse arhicunoscuta predică despre copiii nerecunoscători care îşi băteau joc de eforturile părinţilor şi de propria viaţă, cât şi de aşteptările comunităţii care investise bani în şcoală... bla-bla-bla!
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule profesor, mi-a fost puţin rău şi...
Faţa profesorului se congestionă. Elevul ăsta tupeist îl întrerupsese, iar el rămăsese brusc fără cuvinte.
„Îi fusese rău..."
Desigur, se entuziasmă el, îi fusese rău pentru că se drogase sau băuse înainte să vină la şcoală.
— Ţi-a fost rău?! Domnul Klaus rânji şi începu să dea din cap ca şi cum „ştia el mai multe". Cât ai băut, ticălosule? Sau mai bine zis: cât ai fumat?
Începu să-l adulmece ca un câine, căutând mirosurile încriminate cu ajutorul cărora l-ar fi putut da afară din şcoală.
Michael închise ochi şi se lăsă pradă amintirilor.
Într-o seară de-acum doi ani, mama sa îl adulmeca în acelaşi fel şi apoi izbucnise furioasă:
— Nicholas, vino să-l miroşi pe fii-tu! Duhneşte ca o bodegă!
Băuse în seara aceea mai mult decât de obicei şi se înfoiase în faţa mamei sale. Era mare, nu vedea? Ce se tot lua de el de parcă ar fi fost un copil?
— Lasă-l, Maria! a băut ca un prostănac. Se simte Batman acum, dar tot lui îi va fi rău.
Tatăl său îl trăsese în baie şi îl băgase în cadă. A dat drumul la duş, iar apa era rece ca gheaţa.
Michael se cutremură, străbătut de fiori. Încă mai simţea frigul acela cumplit care îl cuprinsese.
— Ai supărat-o pe mama ta, prăpăditule! Stai aici şi bagă-ţi minţile în cap! Dacă vei mai veni băut acasă, te voi ţine în apă rece până îţi va pieri şi ultimul damf din tine. Asta e casa noastră, familia noastră. Dacă nu poţi să respecţi asta, atunci pleacă!
Nu plecase, dar nu le mai vorbise părinţilor aproape două săptămâni. Îi pedepsea, credea el, în felul acesta. De fapt, tot el suferise. Murea în fiecare zi în care vedea ochii roşii ai mamei sale şi tăcerea mohorâtă a tatălui său.
Acum era prea târziu să mai îndrepte ceva. Mama sa nu mai era, iar el nu-i spusese niciodată că-i pare rău pentru cât o supărase. Tatăl său, în schimb, se îndepărtase de el.
Îi pierduse pe-amândoi...
— De-aici voi prelua eu.
Michael se întoarse şi o măsură pe femeia care intrase , insistând mai mult asupra ochilor ascunşi în spatele unor lentile groase.
Doamna Burch fusese numită de curând directoarea şcolii. Venise într-o zi şi îi adunase pe toţi în sala de festivităţi şi îi anunţase că vrea să facă schimbări, dar în aşa fel încât ei, elevii şi profesorii, să nu se simtă incomod, ci treptat, dar insistent. Michael şi colegii lui au căscat cu neruşinare în timpul discursului, chiar dacă acesta fusese nefiresc de scurt pentru un director proaspăt învestit. Era al patrulea în ultimii trei ani, avea să plece aşa cum a venit... Pe neaşteptate. Un alt director, plin de vise sau de stereotipuri, avea să-i preia în scurt timp, dar ei aveau să finalizeze şcoala până atunci şi tot nu aveau să vadă cum arată acel „sistem modern de învăţământ, personalizat de nevoile şcolii şi ale comunităţii". Bleah!
— Desigur, doamnă directoare.
Klaus se ridicase slugarnic în picioare şi se sprijini cu pumnii micuţi de biroul vechi încărcat de lucrări ale elevilor şi de dicţionare sau cărţi de literatură. În spatele lui, rafturile aproape goale ale bibliotecii rânjeau cu obrăznicie. Michael se ridică şi el. Nu din aceleaşi motive ca ale lui Klaus, ci din politeţe. Aşa îl învăţase mama lui înainte să moară. Iar Michael, desigur, nu voia s-o dezamăgească. Păcat că se va întâmpla acest lucru până la urmă... Mama lui dorise mult ca el să ajungă un om de care să fie mândră. „Un om cu carte".
Doamna Burch nu-i aruncă nicio privire profesorului, era preocupată să-l analizeze pe elevul din faţa ei. Era Michael Oliver, un băiat de 17 ani despre care Asistenţa Socială tocmai o informase că rămăsese fără tutore. Trebuia să ia repede o decizie. Îl va lăsa în grija statului să-i găsească o familie până la 18 ani sau...
— Michael, te rog să mă urmezi!
Era mai mult un ordin. Băiatul îşi ridică rucsacul ponosit şi îşi trecu din nou chinga peste umăr. Acum s-a terminat totul. Va părăsi şcoala aceasta, n-o va mai vedea pe Ludmila, va fi trimis în plasament la o familie care mai are câţiva copii pe cap, depăşită de problemele unor adolescenţi deja încărcaţi cu un imens bagaj emoţional.
Îi veni din nou să verse, dar ştia că nu mai avea ce. Chiar şi fierea i se isprăvise demult.
Doamna Burch o luă înainte, păşind ţanţoşă pe coridorul deja pustiu. Cursurile se terminaseră de mai bine de jumătate de oră, iar copiii părăsiseră şcoala cât putuseră de repede, ca şi cum scăpaseră dintr-o puşcărie.
„Ce fraieri! Dacă aş mai putea sta aici un an, aş fi cel mai fericit. Un an lângă Ludmila, un an care mă separă de absolvire. Apoi ar fi facultatea..."
Gândurile lui Michael fură împrăştiate de sunetul sacadat al tocurilor doamnei Burch. Era o femeie micuţă, platinată şi îmbrăcată veşnic înt-un costum negru, conservator. N-o văzuse niciodată zâmbind. De ce întotdeauna profesorii alegeau să fie atât de rigizi? Autoritatea lor ar fi avut de suferit dacă s-ar fi îmbrăcat în culori pastelate sau ar fi învăţat să zâmbească mai des?
Spre uimirea lui Michael, doamna Burch se îndreptă spre uşa care dădea în parcarea profesorilor. Un Buick LeSabre de prin anii '60 se lăfăia pe spaţiul generos destinat directorului şcolii. Nu-şi putu stăpâni un fluierat admirativ la vederea lui.
— Funcţionează?!
În alte condiţii, întrebarea lui Michael i s-ar fi părut impertinentă, dar Katerina Burch aflase multe despre băiatul din faţa ei. Michael Oliver fusese cel mai bun elev până când mama lui murise în urmă cu aproape un an. Durerea îl făcuse să se închidă în el şi să se izoleze de toţi copiii de vârsta lui. Doar doi prieteni îi mai rămăseseră dintre toţi, Mark şi Ben, dar şi ei erau doar nişte puşti fără posibilitatea de a-l ajuta. Tatăl lui Michael, Nicholas Oliver nu făcuse nici el faţă pierderii şi se apucase de băut ca să-şi înece amarul, aşa că Michael îşi pierduse practic ambii părinţi atunci. După accidentul acela îngrozitor, Michael rămăsese singur din punct de vedere legal şi era minor.
Micul lui truc cu „vărul" nu ţinuse prea mult, inspectorii de la Asistenţa Socială aflaseră de la vecini că băiatul era de fapt singur. Văzuse pe camere ce se întâmplase pe coridor înainte să se termine ora. Băiatul era bolnav şi era clar că nu putea avea grijă de el. Nu ştia ce să facă acum, îi trebuia măcar o noapte să se gândească la decizia pe care o va lua. Indiferent ce va fi, era conştientă că responsabilitatea era enormă şi că o va afecta pentru totdeauna.
— Urcă!
Doamna Burch îi deschisese uşa maşinii ca şi cum ar fi fost un prinţ. Lui Michael îi veni să râdă... Era un prinţ abandonat la ghenă. Așa se simţea. Îi era milă de tatăl lui, dar nu-l putuse ierta că fusese atât de slab, că renunţase la el însuşi şi la ei.
Luă loc lângă doamna Burch care manevră schimbătorul de viteză şi ieşi din parcare, ocolind cu grijă maşinile parcate ale celorlalţi profesori.
Michael închise ochii. Îşi amintea acum de motocicleta pe care i-o cumpăraseră părinţii pe când împlinise 16 ani. Era atât de fericit şi de mândru de ea. O vânduse în urmă cu două săptămâni ca să acopere curentul şi chiria pe care tătăl lui nu le mai achitase de cel puţin jumătate de an.
Directoarea respecta cu stricteţe regulile de circulaţie. Şoseaua era agomerată la ora aceea, un torent de oameni se grăbea spre casă, cumpărături sau spre zona cu baruri şi cluburi de noapte. Michael n-o întrebă nimic, nu voia să ştie unde mergeau. Se lăsă pe spate şi încercă să-şi golească mintea complet. Acasă era frig şi frigiderul se stricase. Nu avea nimic de mâncare şi nici bani. Poate dacă ar mai fi vândut ceva... Nu voia să se gândească la asta, era cald, mirosea plăcut în maşină, iar luminile de pe stradă îl adormeau.
— Am ajuns.
Michael deschise ochi şi privi buimăcit la casa care se înălţa în faţa lui. Era o casă veche, un conac mai degrabă, construită în stilul colonial spaniol. Exteriorul casei era văruit în alb, iar balcoanele şi ferestrele erau accesorizate cu elemente din fier forjat. Un coş în formă de turn împodobea acoperişul – construit pe mai multe niveluri – din ţiglă roşie, rustică.
Coborî din maşină şi o luă după doamna Burch, păşind cu timiditate pe aleea din pavele de ceramică colorată în culorile pământului. Din loc în loc, arbori şi plante exotice împodobeau grădina care părea lăsată în voia ei, nu atent îngrijită de un experimentat grădinar. Îi atrase imediat atenţia un cuptor exterior, văruit, evident, tot în alb, în faţa căruia se afla o masă din fier forjat, înconjurată de scaune făcute din acelaşi material, acoperite însă cu perne groase, albe.
Nu reuşi să analizeze prea mult, din casă ieşi ca o furtună de bucle aurii fata pe care ar fi desenat-o în mii de culori şi expresii.
— Mătuşă Katty! Ludmila se opri brusc când îl observă pe Michael. Se îmbujoră de emoţie imediat.
O căldură neobişnuită îl cuprinse în interior pe băiat. Oare Dumnezeu se îndurase de el? Avea să i se schimbe norocul de-acum?
— Cum de...? întrebă fata extrem de uimită.
— El este... Va fi... rezidentul nostru. Voi fi tutorele lui pentru următorul an, aşa cum sunt şi al tău.
Cuvintele doamnei Burch îi uimi pe toţi trei. Chiar şi directoarea se mirase când le rostise. Nu luase nicio hotărâre până în acea clipă. Ceva din privirea admirativă a copilului de 17 ani o convinsese. Nu mai văzuse niciodată atâta sinceritate ca în ochii lui când se uita la locul în care ajunsese. Intuitiv, profesionista din ea recunoscuse omul ascuns în interiorul băiatului. Avea material bun şi rolul ei în viaţa aceasta era să îndrume şi să izbăvească. Aşa făcuse şi cu fiica surorii ei, cu Ludmila, aşa va face şi de-acum înainte cu copilul acela care plutea în derivă pe un ocean de singurătate.
Da, el avea să fie protejatul ei în următorul an. Îl va ocroti pe acel băiat şi îl va ajuta să-şi găsească drumul în viaţă, aşa cum o făcuse şi profesorul ei, cândva, pentru ea.
Poate că el era destinul ei, iar ea, şansa lui.