Ingrid
Mişcându-mă în pat, am privit cu ochii larg deschiși în întuneric. Câteva fâșii de lumină subțire ale lunii se răspândeau pe tavan. M-am tot sucit și răsucit, incapabilă să-mi decuplez creierul.
De fiecare dată când mă foiam, se mișca și patul și mie mi se părea că se aude asurzitor de tare, dar la fel de tare era și inima mea care-mi pompa sângele în timpane. Drake era la doar câțiva metri de mine, întins pe canapea. Mă simțeam claustrofobă numai la acest gând. Întorcându-mă pe burtă, am gemut în pernă.
M-am sucit pe o parte, hotărându-mă să nu mă mai gândesc la el, la primul meu sărut, pentru că era absolut inutil. Așa că, următoarea temă de gândire a fost cele petrecute cu puțin timp în urmă. Bărbatul intrus mă cunoștea? Ceva din timbrul lui părea totuși familiar, dar nu îndeajuns să–mi dau seama.
Am strâns din pleoape și o senzație de neliniște mi-a încolăcit stomacul. Ok, nici acesta nu era un subiect la care să mă gândesc. Mintea mi s-a dus pe iminenta mea expoziție de pictură și emoțiile m-au năpădit din nou. Dumnezeule.
M-am rostogolit pe spate, poziție care nu a rezistat mai mult de câteva secunde. Mi-am ținut respirația când ușa a scârțâit deschizându-se; știam că era el, deși eram cu spatele spre ușă. Prezența lui absorbea practic tot oxigenul din cameră. Ce căuta aici?
Îl trezisem? I-am simţit paşii. Măiculiţă!
— Ingrid?
Să mă prefac că dorm? O idee bună. Am ținut ochii strâns închiși.
— Știu că nu dormi.
Totuși, n-am zis nimic, fiind destul de convinsă că vorbitul era ceva mai presus de puterile mele.
Un val de mici furnicături mi s-a revărsat pe piele, în timp ce mă holbam când patul s-a lăsat uşor sub greutatea lui, de parcă era familiarizat cu mişcarea aceasta. Nu știu cum de n-am leșinat. M-am ridicat într-un cot, am întors capul și mi-am căscat ochii.
În lumina lunii, puteam să-i zăresc puțin contururile feței perfecte. Ceea ce era mai mult decât suficient.
— C-ce faci? am întrebat bâlbâindu-mă.
— Nu poţi să adormi.
— Ba da, aproape adormeam, am zis, groaznic de nepotrivită la minciuni.
— De obicei ai atâtea probleme la culcare? m-a ignorat el.
— Poftim?
— Cu adormitul, a repetat el și i-am simțit nota de amuzament în voce.
Ce naiba, cum voia să mă concentrez cu el proțăpit lângă mine?
— N-am avut, până nu m-am întors aici.
— Te înțeleg.
— Nu văd cum, am murmurat.
— Când m-am întors acasă, mi-a fost al naibii de greu să adorm și să nu mă trezesc toată noaptea.
— Te-ai întors de unde?
A urmat încă un moment de tăcere, după care s-a mișcat, întorcându-se pe spate, cu capul pe perna de lângă mine. Limba mi-a înțepenit, inima îmi țopăia de zor, iar fluturii din stomac au început să fie agitați de-a dreptul.
— Am fost în Afganistan opt ani. M-am înrolat la douăzeci de ani și am plecat în misiune.
— De ce?
Patul s-a lăsat din nou, dându-mi de înțeles că el s-a întors pe o parte, cu fața spre mine.
— Pentru a avea o provocare în viață. În lipsa uneia.
Uau, destul de incitant. Imaginea lui Drake într-o uniformă mi s-a alcătuit în minte.
— Iar când m-am întors acasă, n-am mai putut să dorm. Acolo, am fost martorul pierderilor de vieţi omeneşti. Creierul nu voia să se potolească, gândindu-se la asta, așa că am petrecut multe nopți agitate.
Am vrut să mă întorc spre el, dar nu m-am putut mișca.
— Și ce ai făcut?
— M-am pierdut în alcool, cluburi, baruri. Nu am fost dependent și după aproape două luni, mi-am dat seama că nu fusese vina mea pentru ce se întâmplase cu acei bărbați, căzuți la datorie.
— Regreți că te-ai înrolat?
— Nu! a spus, pe un ton ferm. M-am simțit bine făcând ceva pentru țara asta și toate clișeele posibile.
O senzație de căldură mi-a invadat pieptul.
— Mi se pare incredibil.
— Ce?
— Că te-ai înrolat, că ai luptat..
El nu mi-a răspuns, așa că tăcerea s-a prelungit.
— De cât timp te-ai întors?
— Șase ani, mi-a răspuns și vocea i-a sunat mai aproape.
Pe măsură ce mă acomodam cu apropierea lui, corpul mi se destindea.
— Sunt într-o mare belea cu toată treaba asta a lui Bergan, nu?
A tras aer în piept.
— Da, așa e.
— Nu e genul de probleme în care să te amesteci tu, a adăugat el încet, dar ferm.
— Și de data asta e vorba de probleme pe care tu n-ai putea să le rezolvi.
— De ce ești aici?
A trecut un minut și el nu mi-a răspuns, apoi a început să se miște. S-a lipit de spatele meu, așa că următoarea respirație mi-a rămas înțepenită în gât. Am deschis brusc ochii. Între noi era cearșaful, dar părea că nu există nimic.
— Ce faci?
Și-a lăsat un braț peste mijlocul meu și m-am zguduit din tot corpul.
— Cred că e momentul să dormim, mi-a răspuns.
— Dar.. pentru asta trebuie să..
— Să?
— Să te urci pe mine?
— Scumpo, nu m-am urcat pe tine.
Am dat să mă îndepărtez, însă brațul care-mi încolăcise mijlocul și-a întețit strânsoarea, ținându-mă pe loc.
— Să dormim, Ingrid, m-a anunțat nonșalant și, oh, Doamne, asta era era o îmbrățișare! De-a dreptul.
— Adormi, Ingrid, a repetat de data asta cu o voce mai caldă, mai înceată.
De parcă, vorbele ar avea efect. Numai că, cu pieptul lipit de spatele meu, cu picioarele lungi petrecute printr-ale mele și cu brațul încolăcindu-mi mijlocul, mă făcea să mă simt de-a dreptul în siguranță.
Mai mult decât atât, mai simțeam ceva, un lucru pe care nu l-am mai simțit de atâția ani.
Mă simțeam ocrotită. Ceea ce însemna esența inconștienței, pentru că de-abia dacă-l cunoșteam, și totuși, simțindu-mă astfel, recunoscând senzația de căldură, am adormit imediat.