So....
Nu mai zic nimic și vă las să citiți.
Sper că acest capitol compensează faptul că am întârziat.
Capitolul Paisprezece
- Tot nu-mi vine să cred că ai avut atâta tupeu, spuse Zach, schițând un zâmbet care se lungea până la urechi. Și cel mai rău este că eu abea acum aflu!
Am simțit cum întreaga mea față era în flăcări, iar pe moment am fost recunoscătoare pentru lumina slabă, emanată de candelele mici pe care le țineam în mână. Nu vroiam ca Zach să mă vadă.
- Nu i-aș spune tupeu...
- Tu glumești? A fost uluitor! Am așteptat atâta timp să întâlnesc pe cineva care are curajul să se pună cu Ryder! exclamă el.
Deși nu îl cunoșteam încă prea bine pe Zach, știam faptul că el nu zâmbea prea des, iar râsetele erau și mai puțin întâlnite pe chipul său. Motiv pentru care îl priveam plină de confuzie și uimire, ca și când avea să își schimbe comportamentul brusc și să devină serios, ca de obicei. Încercam să memorez aceste momente în care Zach se lăsa purtat de val.
- O spui ca și când l-ai cunoaște pe Ryder de o veșnicie.
- Ți-am spus că știu această academie mai bine decât oricine. Îl știu pe Ryder încă din prima zi în care a pășit în pragul clădirii. O, și ce mai zi! spuse Zach, râzând și mai tare.
- De ce? Ce s-a întâmplat? am întrebat eu curioasă.
- Știi... Ryder nu e așa din totdeauna. Nu m-ai crede dacă ți-aș povesti felul în care se comporta acum patru ani.
Dar ceea ce spunea mă făcea să ard de curiozitate. Deși încercam din răsputeri să uit de el și de ce se întâmplase acum câteva zile, exista ceva ce mereu mă ducea cu gândul înapoi la el.
- Încearcă-mă.
Zach se strădui să nu mai râdă apoi începu :
- Știi cum în fiecare școală există acel copil extrem de timid, care învață foarte bine și care este mereu victima bătăușilor?a intrebat, iar eu am dat din cap aprobator. Fie că vrei sau nu să mă crezi, Ryder era așa. Părea foarte speriat, ca și când era începutul liceului și îți era frică de cei mari. Avea și un păr foarte amuzant, de parcă un copil de trei ani l-ar fi tuns în timpul nopții.
Treptat, am început să râd la ce îmi povestea Zach. Bineînțeles că era greu să mi-l imaginez pe Ryder ca pe un băiat slab și timid, având în vedere că avea un corp perfect, de parcă ar fi fost sculptat să se asemene cu cel al unui zeu grec și nu dădea nici un semn de frică sau insecuritate vreodată.
- Profesorii ce predau la materiile cu mai multă teorie îl iubeau pentru că învăța foarte bine și se documenta mereu în plus, dar ceilalți își dădeau cu părerea cu privire la perioada lui de ședere la academie. Toți spuneau că nu avea să reziste mai mult de o lună sau două, explica el fără pauze. Eu aveam paisprezece ani când el a intrat aici, iar pentru un motiv anume, Ryder a ieșit în evidență și am început să-l urmăresc folosindu-mă de pasajele secrete. Îl vedeam cum, la sfârșitul fiecărei zi el se ducea în camera lui și plângea. Atunci am început să observ și faptul că pe corpul lui se găseau urme de lovituri și cicatrici.
Se opri pentru câteva secunde și își ridică privirea spre ochii mei.
- Aceste urme se reînnoiau la fiecare sfârșit de lună, când mergea în vizită la familia lui. Dar toate acestea s-au schimbat în cel de-al doilea an, când a venit total schimbat. Era mult mai sigur pe el însăși, era dur, rece și foarte rău cu cei care l-au batjocorit în trecut. A excelat la fiecare curs și treptat a ajuns mândria academiei.
Imaginea amuzantă a unui Ryder mai mic și mai slăbuț fusese de mult uitată, fiind înlocuită de una a unui băiat cu părul blond, ciufulit stând în colțul camerei, plângând în timp ce rănile de pe corpul său ardeau. Aproape că îmi venea să plâng în acel moment. Inima mi se rupea la gândul că Ryder mai mult ca sigur fusese abuzat. Dar, în același timp, mă inspira felul în care evoluase în atât de puțin timp și felul în care era el văzut acuma : ca o piatră. Dură și rece.
Un lucru era sigur : părerea mea în legătură cu Ryder se schimbase. Nu aveam să-l mai vad niciodată ca înainte.
- Dar asta să nu te facă să-l privești altfel. El rămâne crud și nemilos, oricât de întunecat este trecutul său, spuse Zach.
Prea târziu. Deși judecata lui Zach era, momentan, la fel de dură ca cea a lui Ryder, nu aveam de gând să-i spun acest lucru. I-ar fi trezit suspiciuni, ceea ce era ultimul lucru pe care îl vroiam având în vedere că trecutul nostru nu era unul foarte luminos.
- Stai liniștit... Nu mi-am schimbat părerea, am mințit.
Zach mă privi cu atenție pentru câteva secunde, apoi deschise o carte de pe masa de lângă el. Și eu aveam o carte deschisă în fața mea. Am început de câteva zile să citesc o istorie mai puțin detaliată a familie mele. Voiam să cunosc, pentru început, evenimentele principale.
Deși evenimentele erau numeroase, deveneam din ce în ce mai plictisită pentru că nici una dintre ele nu îmi stârnea curiozitatea. Mă simțeam ca în liceu, pe când toceam la materiile care îmi displăceau numai pentru a lua note de trecere, deși gândul meu era undeva departe. În acel moment atenția mea nu era concentrată asupra lecturii, ci asupra informațiilor despre Ryder pe care le acumulasem. Ochii mei priveau mai mult în gol decât pe foile vechi ale cărții.
Asta până când privirea mea se opri asupra unui nume cunoscut. Acolo, negru pe alb, era scris numele 'Hoffman'. În încercarea de a vedea mai vine, mi-am frecat ochii folosindu-mă de mâneca de la cămașa pe care o purtam. Din păcate, nu aveam vedenii, iar numele de familie a lui Zach chiar se afla acolo.
Am recitit pagina, luând-o exact din locul în care numele a fost menționat pentru prima dată.
- Zach, vin-o puțin, i-am spus.
- Dar stau prea bine aici....
- Mișcă-ți fundul!
În sfârșit, el sări ca ars din scaunul pe care statea și se apropie de mine cu pași grăbiți.
- Ce am făcut?
- Nu ai făcut nimic. Tu știi cumva dacă familiile noastre s-au mai întâlnit în trecut? am spus, luându-l prin surprindere cu întrebarea.
- N-nu... Tot ce știu e că mamele noastre au fost foarte apropiate, răspunse el, cu o urmă de ezitare în voce.
- Bănuiam eu ceva, murmur eu printre dinți.
Deși nu-mi confirmase nimeni acest lucru, eu observasem din felul în care fusesem primită la academie și din faptul că doamna Hoffman părea să stea în umbra mea, urmărindu-mi fiecare mișcare.
- Cât de apropiate?
Stătuse puțin pe gânduri apoi îmi răspunse :
- Erau cele mai bune prietene. Se știau încă de la liceu.
Am pufnit.
- Se pare că istoria se repetă. Citește aici, i-am spus, făcând semn către cartea din mâinile mele.
"Maria Watson și Samantha Hoffman s-au cunoscut în anul 1965, în primul lor an de liceu, când amândouă aveau cincisprezece ani. Inițial, se putea spune despre ele că se displăceau reciproc, dar după o perioadă de timp, au învățat să se accepte una pe cealaltă și a luat naștere o prietenie deosebită care durează mai bine de șapte ani".
- Asta îmi sună a povestea unor adolescente care trăiesc fericite până la aduc bătrâneți și mor în brațele soților. Nu cred că vreau să mai citesc.
- Taci și citește!
"În 1967, Maria își începe relația cu Evan Karshkov, care devine tot mai serioasă pe parcursul următorilor 5 ani, în care ea, Samantha și Evan se înscriu la academie".
- Putem să sărim peste părțile siropoase? întrebă Zach.
- Da. Uite, aici este cel mai important lucru. "Prietenia lor începe sa se destrame încă din ziua în care Evan o înșală pe Maria cu Samantha, într-o noapte de dragoste încețoșată de beția celor doi. Însă, acea noapte are sa rămână secretul celor doi, Evan iubind-o prea mult pe Maria".
Mi-am ridicat privirea pentru a-l vedea mai bine pe Zach. El nu părea prea afectat de. Ceea ce tocmai citise, în schimb se încruntă, foind pagina ala care era deschisă cartea.
- Lipsește o pagină, spuse el, arătând spre marginea ruptă a unei file din acea carte.
- Am observat și eu acest lucru. Crezi că s-a întâmplat ceva rău? Și că cineva a vrut să ascundă acest lucru? am întrebat eu.
- Poate, spuse el, evitându-mi privirea.
Câteodată aveam impresia că Zach se află în posesia unor secrete mult mai importante decât această bibliotecă. Chiar și atunci când își lăsa garda jos era precaut și se asigura că nu spunea mai mult decât era nevoie.
- Ar trebui să plecăm. E deja ora 4 iar tu ai prima oră de luptă corp la corp, spuse el închizând cartea din fața mea.
A, bineînțeles. Mult așteptata oră... Cu Ryder.
§
Patricia, Emily și Adam aveau ora de luptă în același timp cu mine, lucru care îmi stârni o oarecare liniște corp, știind că nu eram singură. Mulți dintre studenți au fost nemulțumiți de introducerea noii regule, dar eu eram fericită că aveam să am câțiva prieteni alături de mine, chiar dacă ei erau mai mari.
Ne aflam în vestiarul fetelor, unde ne schimbam încercând să ignorăm bârfele divelor. Emily se chinuia să se ascundă în spatele meu, fiind mult prea timidă când venea vorba de corpul ei, deși era perfectă. Încerca să-și ascundă sânii acoperiți sub perdeaua de ei de păr cârlionțat și negru ca pana corbului și să-și pună pantalonii de training pe sub fusta în carouri. De fiecare dată când mă întorceam, ea îmi arunca o privire ucigătoare și îmi spunea să nu trag cu ochiul, făcându-mă să chicotesc.
După ce toate ne-am îmbrăcat în uniforma de sport - care era cam sumară dacă mă întrebați pe mine- ne-am îndreptat spre sala de sport. Am fost plăcut surprinsă să văd că era dotata cu toate echipamentele de fitness pe care ți le puteai imagina, saltele, sac de box, ba chiar și un ring.
- Îți place ce vezi? mă întrebă Patricia.
- Tu glumești? E uluitor!
Ea își aruncă un zâmbet obraznic și își ridică o sprânceană.
- Mai așteaptă puțin. După ora aceasta o să urăști acest loc, murmură ea.
M-am încruntat, privind-o cu atenție.
- Despre ce....
- Alinierea pe două coloane! strigă o voce bărbătească din celalalt capăt al sălii.
Toate fetele și băieții s-au grăbit să se alinieze în spatele unei linii albe de pe podeaua lucioasă. Eu m-am așezat aproape ultima, între Emily și un băiat care îmi părea cunoscut, dar nu îmi puteam da seama de ce. În schimb, el îmi zâmbi obraznic și își încordă mușchii brațelor și ai pieptului. Aveam o presimțire proastă în legătură cu acea oră.
Bărbatul care strigase mai devreme se plimba cu mâinile la spate în fața noastră, disecandu-ne cu privirile sale ascuțite. Era înalt, puternic și foarte dur, amintindu-mi de Ryder.
- O să sar repede peste formalități, deoarece majoritatea dintre voi mă cunoașteți deja și am să mă prezint. Numele meu este Andrew Hopkins, dar voi o să vă adresați numai cu 'domnule' sau 'domnule peofesor'. Sala de sport este deschisă în orice moment al zilei, până în ora stingerii, deci puteți veni la orice oră pentru a vă antrena. Fără țigări, fără droguri, fără gumă și fără sex, spuse, stârnind câteva râsete. Sunt camere de filmat, asa că dacă vă prind postez înregistrarea pe internet. M-ai înțeles, Drew? întrebă el.
Mi s-a făcut rău când l-am simțit pe băiatul de lângă mine dând din cap aprobator. Stăteam lângă un playboy.
- Bun. O să denumesc acum partenerii pentru următoarea săptămână, apoi va voi schimba în funcție de rezultate.
Nu mai eram atentă la ceea ce spunea, fiindcă privirea mea căzu asupra lui Ryder, care se afla în coloana a doua, în spatele meu. Spre surprinderea mea, el își roti ochii și dădu peste mine, dar nu a rupt legătură imediat. Îmi țineam respirația, neștiind dacă aveam să explodez într-un amalgam de nervi și emoții necontrolate, sau să mă arunc în brațele lui și să îl sărut. Și el parea la fel de indecis.
- Maze și Ryder! strigă profesorul.
Am simțit cum aerul mi-a înghețat în plămâni. Am sărit ca arsa în direcția bărbatului, arătând, probabil, ca o nebună.
- Stați ce?! am spus eu.
- Mă vezi cumva că glumesc, domnișoară Karshkov? Nu mai pierdeți timpul și plecați!
Mă uitam speriată la cei din jurul meu. Nu știam unde trebuia să mă duc, nefiind atentă la ce a spus profesorul mai devreme. Am mai stat câteva secunde confuză, simțindu-mă ca o oaie pierdută, până când o mână caldă m-a apucat de braț, trezindu-mă din transă.
- Mișcă, mormăi Ryder în timp ce mă trăgea cât mai departe de restul studenților.
- Dă-mi drumul! am zis încercând să-i desprind mâna de brațul meu. Era imposibil, mă ținea atât de strâns încât simțeam cu zona aceea începea să mă doară.
- Nu până nu te calmezi.
- Sunt calmă! Ryder, dă-mi drumul. Doare!
Slăbi din strânsoare însă nu îmi dădu complet drumul. Mă trăgea după el ca pe un copil. În sfârșit, se opri într-un colt al acelei săli de antrenament uriașe și mă lasă. Abea atunci am observat că erau mai multi ca noi care și-au început deja antrenamentul în colturi diferite ale sălii în formă de hexagon.
- De ce te-a pus în grupă cu mine?l-am întrebat. Nu ești prea mare?
- Dacă ai fi fost atentă la ceea ce spunea profesorul ai fi înțeles că fiecare student din primii doi ani face grupă cu unul din ultimii doi.
- Dar de ce tocmai pe tine?
El așteaptă câteva secunde până să îmi răspundă :
- Eu te-am ales.
- Poftim? De ce? Credeam că mă urăști, am spus.
El își dădu ochii peste cap și își trecu o mână prin parul lui blond.
- Nu te urăsc. Acum începe să lovești sacul de box, spuse el.
- Tu nu faci nimic?
Ryder fu pe punctul de a-și da din nou ochii peste cap, dar se abținu.
- Din nou. Dacă ai fi fost atentă ai fi înțeles că mai întâi trebuie să îți testez aptitudinile pentru a vedea ce pot lucra cu tine.
- Și atunci care mai e rolul profesorului?
- Să ne evalueze și sa ne testeze la sfârșitul săptămânii. Acum lovește, ordonă el.
Mă uitam la sacul de box de două ori mai mare decât mine și îmi încordam mușchii brațelor. Mi-am luat poziția, apoi am trimis primii pumni. Materialul lucios ce acoperea sacul îmi rodea pielea de pe mâini, creând julituri și suprafețe roșii la suprafață ce usturau îngrozitor de mult.
Loveam sacul cât de tare puteam.
Iar el abea dacă se clintea.
- Ești prea slabă. Nu ai nici un pic de mușchi în brațele tale, spuse Ryder apropiindu-se cu mâinile încrucișate la piept.
- Ei bine... Nu e ca și când aș fi avut bani să merg la toate sălile de sport, am spus printre lovituri, gâfâind.
- Ce ai făcut în toți acești ani? Măcar ți-ai carat ghiozdanul în spate?
- Nu e nevoie să mă critici. Știu că nu am putere în brațe.
- Ești varză.
Următorii pumni au lovit sacul cu viteza luminii. Simțeam cum sângele mi se urca la cap, făcându-mă să mă înroșesc precum un rac. Am început să-mi folosesc și picioarele pentru a lovi sacul de box, scoțând câte un sunet de oboseală din când în când. Însă faptul că sacul se clintea, fiind la mila pumni lor mei, mă făcea să continui și să dau tot ce aveam eu mai bun. Adunase toată furia din corpul meu, de le vorbele lui Ryder și de la faptul că el nu îmi cunoștea trecutul, dar tot avea curajul să mă critice. Faptul că nici el nu a avut un trecut normal nu era o scuză îndeajuns de bună pentru comportamentul lui.
- Oprește-te.
- De ce? am spus, fără să mă opresc din lovit.
- Pentru că o să te rănesti. Nu ești destul de puternică pentru a începe din forță.
L-am ignorat, că și când nu ar fi spus absolut nimic. Sinceră să fiu, nici măcar nu mai auzeam, simțind cum o nouă durere de cap punea stăpânire pe mine.
- Maze...Maze, Oprește-te! Rămâi fără aer.
- Aha, deci numai tu ai voie să-mi iei aerul? am întrebat, aruncându-i un zâmbet obraznic.
El nu a reacționat în nici un fel.
- Deci despre asta este vorba? De aia ești supărată?
- De ce aș fi supărată? Nu e ca și când i-ai fi întors pe toți bobocii împotriva mea în aceeași zi în care m-ai sărutat.
El pufni.
- Maze... Oprește-te! Îți sângerează mâinile! se răsti el. Puteam să județul că am simțit o urmă de îngrijorare în glasul lui, însă nervii mei erau prea aprinși pentru a ține cont de asta.
- Nu contează! De ce te interesează pe tine? Tot ce ai reușit până acum să faci este să mă superi, să mă pedepsești, să mă enervezi și să-mi dai o durere de cap de care o să scap la Paști! Pentru un moment, te rog, mai gândește și tu înainte să iei decizii care s-ar putea să-i afecteze pe cei din jur! Doar pentru că ai avut un trecut de doi lei, nu înseamnă că restul au trăit în paradis până acum!
Ryde se uită la mine cu ochii mari, plini de uimire. Știam că aveam să regret mai târziu ceea ce am spus, șarpe moment eram mulțumită pentru faptul că am reușit să-l las fără cuvinte.
El își coborî privirea în pământ pentru o secunda, iar pentru un moment am crezut că am văzut lacrimi în ochii lui. În secunda următoare, își ridică din nou privirea și îmi spuse cu vocea tremurândă :
- Bine... Te las în pace.