Era ultima oră, geografia, şi Caleb se plictisea. Ştia lecţia asta pe dinafară. O mai învăţase de atâtea ori, atât la liceu, pe vremea lui, cât şi în particular. Ştia chiar mai multe decât spunea profesorul, dar nu avea chef să deschidă vreo discuţie. Tot ce voia să facă era să mediteze asupra venirii lor aici. Oare au procedat bine? Nu riscau să fie expuşi oamenilor? Mai ales dacă se vor împrieteni cu ei. Erau multe riscuri pe care şi le-au asumat când au venit în Nightfall. Dar oare merita?
El spera că da. Avea încredere în capacitatea prietenului său şi ştia că, dacă el a zis că acolo era ea, atunci aşa era.
Ea...
Oare cum arăta? Oare era blondă, ca fata care le-a aratat liceul? Angel... ăsta e numele ei, gândi puţin prea cu capul în nori. I se potriveşte ca o mănuşă, dăduse imperceptibil din cap, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva. Chiar arată ca un înger. Şi nu numai asta, dar radiază ca unul. Are o aură puternică. Şi ce e ciudat e că lumina ei e aurie, exact ca părul ei. Nu am mai văzut o astfel de aură nicăieri, se încruntase uşor. Parcă ar fi însuşi soarele, care a coborât pe Pământ doar ca să o lumineze pe ea. Nici unul din colegii ei nu are o aură atât de clară şi puternică, toate fiind mai mult întunecate sau prea slab luminate.
Asta înseamnă că e pură, constată el cu un zâmbet ascuns.
Aşa cred că ar trebui să fie şi fata noastră. Pură ca un înger. Oare cât va mai dura până o vom găsi? Ar fi trebuit să fie uşor. Silvio a zis că a văzut-o în vis, dar nu a recunoscut-o nicăieri. Poate nu a văzut bine, răsuflă cu greutate aerul ce-i apăsa pe plămâni. Era ostenit de atâta căutare; voia să mai ia şi o pauză.
Mai e puţin şi se termină ora. După aceea o voi vedea din nou. Şi, gândindu-se la Angel, începuse să simtă cum îi bătea inima moartă. Voia să se termine odată ora. Era nerăbdator să o revadă. Ştia că nu trebuia să fie atât de entuziasmat sau să prindă drag de vreun om, dar nu mai putea face nimic. Deja era prea târziu, o simţea.
Ţrr, ţrr. S-a sunat sfârşitul orei. Şi-a luat ghiozdanul şi cărtile şi-a ieşit val-vârtej pe uşă.
Pe drum şi-a întâlnit prietenii şi au ieşit cu toţii în faţa liceului. O aşteptau pe Angel.
"Cum a fost prima zi de şcoală?", întrebă măscăriciul de Georgi cu o faţă de tâmpit, care cerea bătută. După cum spuneam, Georgi era unul dintre puţinele persoane care îl scoteau din sărite pe Caleb.
"Cum crezi că a fost, deşteptule? Plictisitor! Cum ai vrea să fie, ca la circ? Dacă vrei acolo, atunci ai greşit direcţia.", îi spuse bajocoritor Caleb lui Georgi.
Acesta din urma se înroşise la faţă de parcă i-ar fi pus cineva gaz pe chip şi i-ar fi dat foc.
"Calmaţi-vă băieţi. Vine Angel cu alte două fete. Nu vreţi să vă faceţi de ruşine, nu?", îi mustră Nicole, încercând să liniştească apele puţin.
Când Caleb a văzut-o pe Angel, s-a topit ca un aisberg în faţa soarelui şi nu mai putea să-şi ia ochii de pe ea. Era sigur că se holba în nesimţire, dar nu putea să se abţină. Era cu mult diferită faţă de toate muritoarele de pe Pământ. Poate din cauză că avea pielea atât de translucidă şi ochii aceia ciudaţi, o combinaţie răvăşitoare între albastru rece şi flăcări de mov.
Se trezi cu un cot în coaste. Se uită la persoana care a îndrăznit să facă asta şi-l văzu pe Silvio, care abia se abţinea să nu râdă în hohote.
Îl ignoră şi continuă să admire fata din faţa lui.
"Bună.", saluta timidă Angel. "Ele sunt Meredith şi Bonnie.", le prezenta pe prietenele ei. El tot ce făcea era să îi urmărească fiecare mişcare, fascinat total. Se trezi deodată cu un alt cot în coaste. Însă de data asta nu s-a mai întors. Ştia cine a fost.
"Bună fetelor!", zâmbi Nicole, făcându-le cu mâna. Ea întotdeauna a fost cea mai blândă, cea mai prietenoasă dintre ei. "Unde mergem?", spuse ea, făcându-i cu ochiul lui Angel. Aceasta s-a fâstâcit puţin, ruşinându-se. Este simpatică când îi apare, aproape nesesizabilă, acea pată de roşu în obraji. O roşeaţă ce se ascunde sub albul transparent al pielii, îşi spuse Caleb cu ochii ţintă pe chipul lui Angel.
"Păi, am vorbit cu fetele şi ne-am hotărât să mergem la Mistic Cafe-bar. Acolo mergem noi deseori să luăm o gustare sau să bem cafea; este localul unde se face cea mai bună cafea din oraş.", răspunse ea uşor ametiţă la întrebare.
"Atunci hai să mergem, ce mai aşteptăm?", spuse nerăbdător Silvio.
"Cum vom merge şi cu ce? Că doar nu vom merge la pas, nu?", întrebă Georgi sub formă de glumă. Oricum nu l-ar fi deranjat puţin alergat, dar nu ştia cât vor putea fetele ţine pasul cu el.
"Nu mergem pe jos. Noi vom merge într-o maşină, iar voi ne veţi urma cu maşina voastră. Aşa învăţaţi şi voi locurile.", indică Angel soluţia cea mai potrivită.
Caleb nu spunea nimic, doar asculta. Şi chiar de ar fi vrut să vorbească, nu îşi găsea cuvintele. Nu mai putea funcţiona la cote normale, totul era în ceaţă, totul în afară de ea. Aşa ceva nu i se mai întâmplase!
"Ok, atunci ne vedem la Mistic Cafe.", spuse Vidya, trăgându-l pe Caleb după ea, observând că acesta nu reacţiona în niciun fel.
Drumul a fost scurt.
Odată ajunşi acolo au trebuit să unească două mese pentru că erau prea mulţi şi una nu le ajungea. Fiecare a comandat cafea şi au început să vorbească.
Ceea ce i se părea ciudat lui Caleb era faptul ca prietenii lui chiar beau din cafeaua lor. Vreau să spun... acest lucru era rar, ei de obicei respingeau băuturile şi mâncarea oamenilor, nu erau tocmai plăcute la gust. Asta înseamna că voiau cu adevărat să se integreze.
"Şi... de unde sunteţi?", întrebă Meredith pe un ton destul de serios. Era curioasă, în sinea ei, cum au ajuns ei în oraş, fiindcă bănuia că ceva nu era în regulă.
"Ahhh. Păi, eu sunt originară din Maroc, dar părinţii mei au căutat o viaţă mai bună şi au venit în America. Am călătorit mult, pentru că tatăl meu era medic şi trebuia să facă delegaţii. Însă acum am venit din Seattle, Washington, împreună cu prietenii mei.", spuse Vidya, arătând spre ceilalţi, părând un pic melancolică.
"Vezi tu, acolo ne-am cunoscut noi. Eram la aceeaşi şcoala. Fiind mai tot timpul singuri, părinţii fiind foarte ocupaţi cu munca, ne-am apropiat.", continuă Nicole, cu vocea ei blândă.
"Şi de ce aţi venit aici, în Nightfall?", se miră micuţa cu părul în flăcări, Bonnie.
"E o poveste nostimă chiar! Făcusem împreună un proiect la engleză despre fenomene supranaturale şi despre fiinţele întunericului, gen vampiri şi altele. Şi, documentându-ne, am citit despre Nightfall cum că ar fi fost, în timpul Războiului Civil, un loc foarte populat de fiinţe de genul ăsta. Iar noi, fiind curioşi, ne-am convins - mai bine zis ameninţat cu tot felul de chestii sentimentale, cel puţin eu -, părinţii să ne transferăm la liceul de aici.", zâmbise Silvio cu gura până la urechi. Se părea că toţi se simţeau în largul lor în preajma acestor fete.
"Wow, asta da poveste.", replică Bonnie. "Şi nu vă e dor de părinţii voştri?"
"Glumeşti, nu?" se miră Georgi, făcând o faţă şocată. "Ce poate fi mai frumos decât să fii de capul tău?!", făcuse acesta o faţă de prost.
"Şi care e numele vostru întreg?", schimbase subiectul Angel, simţind încordarea prietenei sale. Aceasta era strictă în ceea ce privea familia, întotdeauna şi-a îndrăgit-o, şi ar fi putut ieşi o ceartă din motivul ăsta stupid. Se uită ameninţătoarea către blondul idiot trasmiţându-i s-o lase baltă, apoi luase o poziţie mai confortabilă pe scaun, de parcă s-ar fi pregătit pentru poveşti la focul de tabără.
"Eu sunt Vidya Dyniah. Şi v-am spus cam totul despre mine."
"Eu sunt Silvio Santos. Părinţii mei sunt din Mexic. Eu, însă, am vrut să fac liceul în America. Având rude în Seattle, m-am mutat acolo. Iar ulterior am venit aici.", terminase propozitia cu zâmbetul pe buze, ca întotdeauna. Silvio, ca şi Georgi, era mereu zâmbăreţ şi pus pe glume. Foarte rar l-a vazut Caleb pe Silvio serios sau supărat.
"Eu sunt Georgi Gardy. Poate nu am accent, dar bunicii mei au fost germani. Ei s-au mutat în Seattle în timpul celui de-al doilea război mondial şi părinţii mei au fost născuţi aici, în America."
"Pe mine mă cheamă Nicole Monique Clepman şi sunt originară din America. Cred că am avut şi eu rude din Europa, francezi parcă, dar asta a fost demult.", grăise gânditoare. Nicole întotdeauna a fost genul de fată dulce, blândă şi simpatică. Ea era întotdeauna cea care îi împăca pe toţi după ce avusese loc vreo ceartă. Era un fel de sol al păcii, însă avea şi părţi care-i umbrea puţin bunătatea. Dar Caleb se considera norocos că o avea ca prietenă, fiindcă ştia cum să se poarte cu toţi.
"Iar eu sunt Caleb Bennilli. Părinţii mei au fost amândoi italieni - mama avea o obsesie pentru arabi şi astfel am căpătat numele ăsta, Caleb -, însă au murit când eram eu mic, într-o expediţie, amândoi fiind arheologi. În America am ajuns cu o bursă pentru studiu. Cam astea sunt poveştile noastre. Dar voi?", întrebă el uitându-se mai întâi la Angel, apoi la Meredith şi Bonnie.
"Noi ne-am născut aici şi cred că vom muri tot aici.", răspunse sincer Angel. "Eu sunt Angel White, cu părinţi născuţi aici, la fel bunici şi străbunici şi tot neamul nostru. Se spune că familia mea a fost printre primele familii din oraş, primii fondatori. Părinţii mei sunt... morţi.", spuse ea înghiţind în sec şi apărându-i o lacrimă în colţul ochiului.
"Îmi pare rău.", murmură toţi cinci deodată.
"... am o surioară mai mică, Marie, şi locuiesc cu mătuşa Ella, sora mai mică a mamei.", termină cu o voce tremurândă. O lacrimă i se prelungise pe obraz.
"Îmi păre foarte rău.", murmură iarăşi Caleb, ştergându-i lacrima. În momentul în care i-a atins obrazul, Angel a simţit un fior rece şi plăcut trecându-i prin corp. Era reconfortant şi calmant.
"Mulţumesc.", îngână cu aceeaşi voce tremurată.
"Şi voi fetelor?", încerca să schimbe direcţia discuţiei Georgi. Caleb s-a uitat la el, mulţumindu-i din priviri. Nu îi plăcea s-o vadă tristă sau plângând. Cel mai bine îi stătea când surâdea, atunci se lumina toată lumea lui.
"Eu sunt Meredith Brent, locuiesc cu părinţii şi, la fel ca şi Angel, sunt aici de când mă ştiu."
"Iar eu sunt Bonnie Tillwood. Tot aici de-o viaţă-ntreagă.", glumi ea.
Lumea începu să râdă. "Te pricepi la glume.", o complementă Georgi. "Poate ar trebui să încerci să faci un show sau ceva între prieteni."
"Nu cred că am stofă.", se înroşi Bonnie la spusele lui.
"Dar îţi spun... eşti bună la asta.", insistă el.
"Georgi, nu mai încerca să vrăjeşti fata, că nu te las.", îi comunică Nicole pe un ton jucăuş. La acest comentariu, Bonnie prinse o culoare atât de roşie, de parcă ar fi fost o tomată lăsată la soare prea mult.
"Hei, nu mai necăjiţi fata.", îi certa Silvio. Bonnie i-a murmurat un mulţumesc scurt şi s-a înroşit şi mai tare. Doamne, cât se mai poate înroşi fata asta? Deja arată ca vopsită cu lac roşu pe faţă, se minuna Caleb de culoarea atât de aprinsă din obrajii lui Bonnie.
"Haideţi la o plimbare ca să mai ia şi Bonnie puţin aer. Cred că mori de cald, nu?", o întrebă Vidya, compătimind-o. Nu ar fi vrut să fie în locul ei.
"Da... mi-e foarte cald.", îşi făcuse ea vânt cu mâna dreaptă. "Sincer, nu ştiu de ce.", se uită sceptică la Georgi şi toată lumea a început să râdă de privirea pe care i-o aruncase.
Georgi a roşit?! Da! Chiar a roşit. Wow, altă premieră. Ce se întâmplă cu noi azi? Cu toţii suntem puţin schimbaţi. Ba nu, puţin mai mult. Georgi roşeşte, eu mă îndrăgostesc, iar lui Silvio îi pasă de şcoală. Ce naiba!, se miră Caleb în timp ce nu îşi mai lua ochii din violetul aprins al lui Angel.
'
'
Wow. E mult mai frumos de aproape, mult prea perfect. Ce se întâmplă cu mine? Numai la el mă uit, numai la el mă gândesc. Numai el mai e pe lume. Oare asta înseamnă ce cred eu că înseamnă?, medita Angel în timp ce privea cele două smaralde din faţa ei. Că mă îndrăgostesc?, gândi puţin îngrozită, în timp ce se ridica. Auzise pe cineva zicând ceva de o plimbare, dar ea nu era atentă.
"Hei sunshine, trezirea.", se auzi o voce.
"Da, da... sunt trează.", reveni la realitate Angel.
"Nu, nu eşti. Tot timpul în cafenea te holbai şi salivai, iar acum pe drum nu ai făcut altceva decât să te uiţi în gol.", îi reproşase aceeaşi voce, Meredith gândi ea.
"Ce? Nu am făcut asta. Meditam.", răspunse ea buimacă.
"Cum să nu. Şi eu m-am născut ieri.", o luă peste picior Meredith.
"Unde mergem?", încerca ea să schimbe subiectul.
"Vezi ce spun? Dacă ai fi fost atentă, ai fi ştiut că mergem să ne plimbăm. Şi dacă ai fi fost şi mai atentă, ai fi ştiut că mergem la cimitir.", o certa prietena ei.
"La cimitir? Dar ce loc de plimbare mai e şi ăsta?", o întrebă Angel.
"Este un punct turistic, cu biserica veche de sute de ani şi morminte de aceeaşi vârstă cu biserica.", răspunse Bonnie pentru Meredith. "Cam creepy, ce-i drept, dar serios, ce se poate întâmpla?", dăduse ea nonşalant din umeri.
La întrebarea asta nu a răspuns nimeni. Angel nu era în regulă cu asta, dar era prea târziu acum ca să mai comenteze.
Au parcat maşina langa cea a noilor prieteni şi s-au dus la ei.
Afară începea să apună soarele, iar cerul se întuneca puţin câte puţin. Asta îi dădea fiori lui Angel, al şaselea ei simţ lovind din nou cu o multitudine de avertizări care, într-un final, îi provocase un tremur.
"Ţi-e frig?", o întrebă galant Caleb. Acesta venise lângă ea de cum a văzut-o coborând din maşină.
"Da şi nu.", zâmbi la grija lui. "Doar că am un sentiment ciudat... nu contează.", lăsă ideea în aer. Caleb i-a zâmbit, la rândul lui, şi, în tăcerea ce se lăsase, hotărâse s-o lase singură.
Prietenii ei au început să se plimbe prin cimitir, fiecare împrăştiindu-se pe unde apuca. Nicole şi Bonnie începuse să adune flori dintr-o poieniţă, Vidya era cu Meredith discutând ceva... hmm... serios, dacă te luai după feţele lor. Sau poate nu. Meredith chiar şi când glumea era mai serioasă. Angel stătea pe botul maşinii prietenei ei, un Jeep de toată frumuseţea, şi îi privea pe ceilalţi. Observa cum Caleb vorbea ceva cu băieţii şi cum, câteodată, îi arunca câte o privire care se voia a fi neobservată, dar ea reuşea să o prindă.
După un timp, începuse să se stârnească un vânt puternic. Începe vreo furtună sau ce?, se uită ea spre cer pentru a depista vreun semn de turbulenţă atmosferică. Dar cum, că nu văd niciun nor?, era contrariată. Avea iar sentimentul acela că ar trebui să fugă.
"Cred că ar trebui să plecăm.", striga către ceilalţi. "E ceva în neregulă cu vântul ăsta, nu-mi place.", continua puţin speriată.
"Da, şi eu simt asta.", ţipa Bonnie de pe câmp. "Haideţi să mergem acasăăă.", urla speriată, un ţipăt ascuţit auzindu-se la ultima vocală. "Ajutorrr.", se auzi vocea ei din depărtare. "Ajutaţi-măăă.", se pierdea în codru vocea ei din ce în ce mai mult.
"Bonnieee... unde eşti?"
Niciun răspuns.
"Bonnieee!!!"
Linişte totală.
"Ce se întâmplă aici?", se auzea disperarea din vocea lui Angel. "Bonnie..."
Doar vântul se auzea şuierând sălbatic.
Ce parere aveti despre aceste prime capitole? M-ar ajuta mult daca ati vota sau ati comenta sau stiu eu... poate chiar ati deveni fani. Voi face un update cat de curand, dupa cum imi va da voie timpul. Kisses :*