CÂND NE-AM PIERDUT
DOMINIC
Am evitat zona ce ducea spre sosiri și îndreptându-mă către standul de cafea am continuat să ignor locul ce mă ducea și mai aproape de ea. Se simțea exact ca o absență, să nu o mai urmăresc în timp ce stătea la birou sau când discuta cu pasagerii, îmi aducea în piept un fel de frustrare și nemulțumire ce-mi făcea capul să se învârtă. Însă știam, doar așa puteam să mă lecuiesc de atracția ce creștea pe zi ce trece, în privința femeii brunete.
- Să știi că funcționează!
Steven a răspuns, ca și când știa exact ceea ce gândeam, lucru ce m-a determinat să mă încrunt și să bufnesc la vederea bătrânului îmbrăcat de data aceasta în civil.
- Te-aș întreba ce funcționează, dar probabil nu ne referim la același lucru.
- Punem pariu că suntem în același gând, a?
A râs atunci când a salutat-o pe Donna, femeia ce servea un cuplu cu câteva produse de patiserie, ca apoi să-mi taie fața și să-mi ocupe locul. Mi-am rostogolit ochii agasat de bărbatul din fața mea, simțindu-l exact ca un ghimpe în coastă. Lucru ce devenea destul de enervant, întrucât urmărea fiecare moment în care încerca să intre cu bocancii în viața mea.
- De mai bine de două săptămâni eviți zona sosiri... sau mai bine spui o eviți pe Deniz Grant.
El a râs, oferindu-i o bacnotă de cinci dolari femeii din fața noastră.
- Nu-i așa că ne gândim la același lucru?
- Ai devenit o mare durere în...
- Nu, nu spune!
A râs, oprindu-mă din a-mi revărsa frustrarea ce-mi gâdilea palmele, simțindu-mă jenat de ochii calzi ai doamnei ce mă priveau. Mi-am dus brațul drept la ceafă, puțin dat peste cap de situația din fața ochilor mei, înjurând în gând și blestemând fiecare moment în care îi permiteam bătrânului Steven să se joace cu mintea mea.
- Ce a mai făcut de data aceasta?
Mi-a întins o cafea mare, neagră fără mic de zahăr, conducându-mă leneș spre ieșire. L-am acompaniat liniștit până în cadrul ușilor din sticlă, lăsând grupul de femeii ce lucrau la check-in să traverseze încăperea. Am zărit-o pe Nina printre domnișoarele tinere și salutând-o scurt din cap am ieșit în fața aeroportului alături de Steven.
- Deci? Îmi spui ce a mai făcut de data aceasta, în așa hal încât te-ai hotărât să-ți ignori inima?
- Încep să cred că ești cu adevărat un om enervant.
- Iar tu eviți să vorbești.
A contraatacat, scotând din buzunarul jachetei sale pachetul de țigări.
- Nu o mai înțeleg, de fapt niciodată nu am făcut-o cu adevărat, dar acțiunile sale sunt contra a tot ceea ce este și cine este ea. Nici măcar nu știu cum este adevărata ea, când este dulce și prietenoasă, liberă, când pur și simplu totul se încețoșează în jurul ei, se luptă cu oamenii, îi provoacă, ca mai apoi să se reducă singură la tăcere. Nu am habar cine este și ce vrea și din cauza acestui lucru sunt destul de hotărât să-mi apăr inima.
- Tu ai impresia că este ușor? Atunci când vine omul potrivit totul este simplu? Vă întâlniți, vă placeți, vă îndrăgotiți, vă căsătoriți, faceți copii și gata? Poveste cu final sfârșit? Atunci când vine ea, iubirea aia mare, nimic nu este ușor, prietene! Nimic! Dacă ar fi atât de ușor cum fiecare om și-ar dori, nu ar mai fi iubire.
A aprins țigara dintre buze, adâncindu-și ochii în propriile mele grote. Nimic în viața aceasta nu era ușor, iar ea era exacat ca o ceață deasă ce-mi acoperea câmpul vizual. Mă limita și mă făcea să mă simt nesigur și neclar. Iar eu învățasem despre iubire altceva, că îți deschide mintea și inima, ca apoi să te lumineze și să-ți dea viață. Să trăiești, nu doar să exiști.
- Ea plătește păcate ce nu îi aparțin! Și dacă nu ești în stare să înfrunți toate aceste lucruri din viața ei, ținând-o de mână, elibereaz-o, dar în adevăratul sens al cuvântului.
Bărbatul bătrân a aruncat restul de țigară la coșul de gunoi, ca în cele din urmă să părăsească spațiul strâmt și rece. Am rămas opintit în fața ușii înalte, blocându-mi toate gândurile ce până atunci mă amețeau de cap. Să o eliberez! Era lucru ce părea atât de ușor de făcut, însă doar eu știam cât reprezenta ceea ce mă mai ținea legat de ea, iar eu nu realizam dacă eram pregătit să-i dau drumul.
Am urmărit pașii lui Steven până în clipa în care câmpul vizual mi s-a opus, aducând odată cu plecarea sa și multă nesiguranță. Adevărul era că ea în mintea mea era legată de mine, prin toate acele lupte și răfuieli ce marcaseră holurile aceste companii, fiecare înfruntare sau fiecare întâlnire ce ne aducea și mai aproape, deși totul era un haos și o nebunie.
- A fost nebunie în pauză astăzi la plecări.
Grupul de femeii ce au traversat pe lângă mine s-au oprit la câțiva metrii, în locul special pentru fumat, stârnindu-mi toate simțurile odată cu afirmarea acestui lucru. Nu am putut vedea chipurile tinerilor ce continuau să vorbeacă, determinându-mă să arunc paharul de cafea la coșul de alături.
- Ofițerul Sprouse a luat-o iar razna, însă ceea ce nu înțeleg eu este de ce s-a luat din nou de ea?
- Pentru că este în limbă după Deniz. Te-ai uitat vreodată cum o mănâncă din priviri? E aprins rău după Grant.
Am continuat să trag din țigară atunci când spatele meu s-a atins de zidul înalt, continuând să aud discuția purtată între cele câteva domnișoare de la sosiri.
- Dar Deniz nici...
- Normal. Azi l-a înjurat, ca apoi să o cheme în biroul lui. Cică a fost o adevărată luptă acolo, iar ea a ieșit urlând, spunându-i să se ducă în iad.
- Iar Sprouse profită de fiecare greșeală a ei să o aducă aproape de el.
- De parcă nu ai ști că ofițerul e nebun.
M-am rupt de sprijinul greoi, intrând pe holul imens, lăsând discuția femeilor în aer. I-am reîntâlnit chipul lui Steven atunci când bărbatul înalt a părăsit cadrul, ridicând mâna în semn de rămas bun. Iar ea era peste tot, la orice colț de aeroport, în vorbele fiecărei persoane prezente aici, în ochii mei și în propriile sale fapte. Răzvrătirea ei era prezentă peste tot, săpând adânc și aducând tristețe în ochii oamenilor pentru care ea chiar conta.
***
- Să se ducă naibii!
Cineva a înjurat în momentul în care ușile liftului s-au deschis, dându-mi voie să-i descopăr ochii cruzi și nemulțumiți ai prezenței din fața mea. Deniz Grant era chiar în fața liftului înjurând și blestemând ceva sau pe cineva cel mai probabil. M-a ațintit indiferentă atunci când domnul din fața mea a părăsit liftul, eu urmându-l atunci când la rândul său ea a pătruns în cutia metalică.
Cu toate acestea m-am opintit în cadrul ușilor, nedorind a lăsa ca acest lift să plece. Ea m-a scurtat simplu, pătrunzând în fiecare sentiment de nemulțumire din privirea sa rece, știind urmările ce au avut loc în clipa în care hotărâsem să nu o mai las să-mi pătrundă în piept. În acea seară, în fața ușii apartamentului meu.
- Este totul în regulă?
Am întrebat-o sprijinându-mi mâna de marginea ușilor ce nu puteau să se închidă, ca să o văd pășind mai aproape de mine. Nu a schițat nimic, nici atunci când s-a uitat sigură în ochii mei, nici atunci când a zâmbit strâmb, împingându-și toată forța în pieptul meu. Dezechilibrându-mă și fiind luat pe nepregătite picioarele mele au făcut doi pași în spate, astfel ușile liftului închizându-se în fața mea. Ea nu a mai zâmbind, însă înainte ca să nu-i mai zăresc chipul prin crăpătura liftului, femeia brunetă a adăugat:
- Nu este treaba ta!
- Să înțeleg că sunteți din nou în război?
Comandantul Browns a apărut pe nepus pe masă de undeva din lateral, de pe casa scărilor, aducând cu un el un val de amuzament în ochii săi. Mi-am rostologit ochii în clipa în care s-a oprit undeva în apropierea mea, așezându-și brațul pe umerii mei.
- Prefer să nu comentez. Deloc.
M-am uitat peste umărul meu la acel nenorocit de lift și am continuat să merg alături de el spre ieșirea din aeroport. Tocmai venise dintr-un zbor de trei zile, iar eu aveam să am următorul zbor în două zile. Nu călătoream niciodată împreună, deoarece eram amândoi comandanți de aeronavă și nu aveam cum să zburăm împreună, însă prima experiență deasupra cerului a fost cu tata la cârma avionului. Lucru ce a fost memorabil.
- A chemat-o Morin sus. Am auzit că s-a certat din nou cu Sprouse și că a făcut ditamai scandalul la sosiri în pauza de la prânz.
- Oare mă puteam aștepta la altceva?
Tatăl meu a râs și împreună am ieșit din aeroport.
- Și cu toate acestea fata asta încă îți place. Și nu pricep de ce!
Am ridicat din umeri și am mers spre mașina mea parcată undeva în apropiere. El a zâmbit ca și cum eu știam motivul pentru care lui îi era atât de dragă, însă adevăraul era că nu aveam habar de ce Deniz reprezenta o slăbiciune pentru tatăl meu.
- Tot timpul am apreciat oamenii care știu ce vor de la viață, oamenii puternici și bătăioși. Exact ca ea.
El mi-a sugerat, ca eu să deschid portiera șoferului. L-am aprobat din cap atunci când a închis portiera în urma sa și așezându-și centura am plecat de pe loc.
- Dar și ție îți place puțin!
Bărbatul brunet a afirmat, aducând surprindere în ochii mei albaștri. Cu siguranță la acest lucru nu mă așteptam. Am rămas șocat în urma celor afirmate de propriul tată și continuând să accelerez spre casă, am evitat să-i răspund direct la provocarea sa.
- Puțin, puțin?
El mi-a făcut din ochi și eu aproape am izbucnit în râs. Nu era genul de om cu care să stai la o băuta și să vorbești despre provocările inimii. Era omul în care îmi puneam toată încrederea, căruia mă confesam în cele mai apăsătoare probleme, dar niciodată în conflictele în ceea ce-mi privesc inima.
- Termină!
Am răspuns sec și mi-am luat privirea de pe chipul său.
- Eu unul înțeleg, ești bărbat și te atrage exact femeia care...
- Serios, bătrâne, termină! Nu am vorbit cu tine despre fete și femei în floarea tinereții, acum cu siguranță nu o voi face!
Am răspuns răutăcios, evidențiând nemulțumirea de pe chipul său.
- Stai linișit, a compensat Alexander pentru amândoi!
A glumit, știind la ceea ce făcea tatăl meu referire. Fratele meu era o fântână infinită de povești cu cele mai nebune acțiuni, lucru pe care noi nu îl aveam în comun.
- Iar ea nu este genul meu și punct!
- Sigur!
Mi-a ironizat afirmația, holbându-se în continuare către chipul meu, ca și când eram un copil prost prins cu o minciună gogonată. Mă citea, știam acest lucru, dar nu aveam să-l las să creadă că avea dreptate. Nu acum când avea impresia că-mi poate influența deciziile.
- Niciodată nu mi-au plăcut femeile care în loc de iubire și feminitate să împărtășească pumni și țipete.
- Dar Deniz este feminină și dulce, asta atunci când nu se ceartă cu jumătate din companie.
Comandantul Browns a continuat să vorbească, stârnind intenționat amuzament în ochii mei. Astăzi el era pus pe fapte mari, era relaxat și foarte carismatic, exact cum îl știam pe tatăl meu când nu era acaparat de vreo problemă. Exact cum era prin preajma mamei.
- Dar știu că te atrage, în ciuda a tot ceea ce spui tu. Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru, nu ai fi fost lângă ea ori de câte ori Sprouse ar fi încercat să facă ceva. Ai fost acolo când a avut cea mai mare nevoie de tine. Și știu că ești supărat pe ea de cele întâmplate acum ceva timp, cu Sprouse și pana aia de curent inexistentă. Însă probabil a avut motivele ei pentru care a mințit...
- Nu, nu a avut niciun motiv, acela era momentul în care îl putea îngropa pe dobitocul acela, pricepi? Și nu a făcut-o.
- Deci nu negi că îți place!
El a afirmat râzând atunci când am parcat mașina în fața casei părinților mei și lovindu-l cu pumnul în braț bărbatul brunet a râs și mai tare, coborând în cele din urmă.
- Și Dominic...
El a strigat de pe partea opusă a mașinii când la rândul meu am coborât, blocând portierele în urma noastră.
- O femeie cum este Deniz Grant niciodată nu va lăsa pe cineva să o ajute cu adevărat. Ea este hotărâtă să-l îngroape singură pe Sprouse, ca apoi să se bucure cu adevărat de realizarea acestui lucru. Ea știe cine o așteaptă cu adevărat după luptă...
Comandantul Browns a vorbit, ca în cele din urmă să se piardă pe ușa locuinței.
***
DENIZ
M-am lăsat înapoi pe bordura joasă, așteptând în continuare să-și facă apariția femeia cu părul roșcat. Era întuneric, iar bordura unde stăteam era luminată doar de neonul de deasupra mea. Am strâns la piept și mai tare rucsacul la piept, sprijinindu-mi capul de antebrațe. Eram obosită, nu fizic, ci mai mult psihic, pentru că rutina de a avea conflicte continue cu Sprouse nu devenise o plăcere.
Și mai presus de acest lucru, îmi suportam singurătatea și lipsa interacțiunii cu cineva în afară de Kaylin destul de greu. Îl evitam pe domnul Browns mai ceva ca o boală gravă, deoarece știam interesul său de a mă descoase. Cu Steven nu prea mai discutam, nu din momentul în care îl surprindeam stând mai mult în compania comandantului tânăr. Și cu cel din urmă, era o adevărată catastrofă. Ajunsesem ca noi să nu mai fim noi.
- Bună seara, domnișoară Grant!
M-am tras brusc de pe suprafața rece a bordurei și înălțându-mă la mică distanță de sursa zgomotoasă, mi-am așezat rucsacul și mai bine pe umăr.
- Vezi cum este viața aceasta, dai față în față cu omul de care nu îți este drag. Și aici mă refer la tine. Nu că tu nu mi-ai fi dragă!
Sprouse mi-a făcut semn din ochi, stârnind în stomacul meu un val de greață pe care de abia îl mai puteam stăpâni. Îl uram. Îl uram cu toată ființa mea. Nu voiam să mai am ghinionul să-i mai văd chipul în fiecare oră a zilei, cinzi zile pe săptămână, întrucât aproape că nu mă mai puteam abține. Exact ca astăzi.
- Mă rog să te izbească vreo mașină în drum spre casă.
Am răspuns, ca el la rândul său să izbucnescă într-un râs marcat de note stranii. Omul din fața mea cu siguranță nu avea toată construcția pe casă. Îi lipseau multe lucruri. În special umanitatea.
- Vezi tu, dintre noi doi, știm foarte bine cine obține ce își dorește.
A continuat jocul din mintea sa, determinându-mă să mă mut pe un picior pe altul, evitând continuarea conflictului din pauza de la prânz. În acel moment îmi doream doar să-i rup capul de pe umeri. Și în actualmente, voiam același lucru, deoarece știam la ceea ce făcea el referire sau la cine, de fapt.
- Dacă eu am vrut ca domnul comandant Browns să stea departe de tine, acest lucru s-a și întâmplat. Vezi tu... și nici nu a trebuit să fac cine știe ce...
A vorbit, stârnind agitație în pieptul meu. Pronunțarea numelui său sau orice referire la persoana comandantului mă agita atât de tare, încât coerența mea se limita iremediabil.
- Și când stau și mă gândesc... Cum stătea el în sala de așteptări pe acea banchetă, uitându-se tot timpul la tine, zâmbindu-ți, dându-ți aripi, nu? Și uită-te acum! Tânărul comandant evită de ceva timp sala de așteptări... trist, nu? Ai rămas cam singurică.
Zâmbetul șiret de pe chip nu a părăsit nici măcar o clipă colțurile buzelor sale. Și totodată, aducând cu el furtuna ce-mi umbra claritatea, ce mă determina să-mi pierd capul și să-mi doresc să-l lovesc direct unde îl durea cel mai tare.
- Dar ție cât de greu îți este să o ai pe femeie de care ești îndrăgostit peste cap tot timpul în fața ta? Să fie la doar doi metri distanță, să-i simți respirațiile, să nu-i întâlnești ochii, pentru că știi că ea urmărește ochii altcuiva? Să întorci pe toată lumea împotriva ei și pe ea împotriva ta, dar să știi că nu va renunța niciodată la ochii lui? Cum este?
Am zâmbit dulce la vederea chipului său serios, știind că tocmai îi plasasem o lovitură acolo unde nimeni nu era capabil să ajungă.
- Ești doar...
A dat să vină spre mine, întinzându-și ghearele blestemate, lucru ce m-a făcut să fac doi pași în spate, să mă urc din nou pe bordură.
- Stai departe!
Am strigat agitată, ca el să se oprească la o distanță de un pas de mine.
- Dreptul tău este doar să privești, în timp ce eu îl aștept pe el.
Am ridicat bărbia mândră, auzind în fundal ușile glisate. Prezența femeii cu părul roșcat a adus odată cu ea și liniște, întrucât în cele din urmă îi pierdusem pașii bărbatului cu ochi căprui.
***
- O cafea cu lapte, vă rog!
Am ridicat capul din ecranul telefonului, comandând o cafea către doamna cu păr scurt din spatele barului înalt.
- Fără aromă de vanilie?
A întrebat zâmbind, determinându-mă să bufnesc silențios.
- Încă o cafea, vă rog!
Trupul înalt și solid s-a proptit undeva în spatele meu, evitând persoanele din apropierea mea, ca și cum eu doar îi țineam rândul la coadă. Cu atitudinea degajată la purtător și plin de încredere, comandantul tânăr a trecut în același rând cu mine, evitând să-mi arunce cel puțin o privire cu subînțeles. Nu puteam să nu aud chicotelile și bârfele din spatele meu.
Nu era suficientă prezența sa absolut ignorantă, dar nici faptul că se auzeau tot felul de apropouri și acțiuni inexistente între noi doi, ce nu reușeau să mă facă să mă calmez, chiar mai mult, puneau paie pe foc.
- Am auzit că s-au despărțit...
Cineva a șoptit atât de încet încât de abia am sesizat urma de răutatea din vocea sa.
- Și cică înainte cu câteva zile au fost surprinși pe terasa primăriei în ipostaze nu prea decente chiar de mama ei, care este tur...
Altcineva a adăugat, ca la rândul meu să-mi rostogolesc ochii agasată de afirmațiile persoanelor aflate la câțiva metri. Nu era pentru prima oară când auzeam ceva legat de mine și Dominic în aceeași frază, dar de data aceasta pur și simplu nu mai suportam ideea. Nu de când încercam să-l alung din capul meu.
- Am mai auzit că...
- Oh, la naiba!
M-am întors enervată până peste putință, determinându-l și pe bărbatul din stânga mea să facă același lucru.
- Țineți-vă gura!
Am urlat, atrăgând atenția câtorva persoane din jur.
- Nu am nimic de-a face cu el.
Mi-am împins degetul arătător în pieptul său, simțindu-mi fața cum căpăta cele mai inexplicabile culori.
- Și nu ne-am despărțit, pentru că doi oameni care nu au fost împreună nu se pot despărți, ce oameni!
Am blestemat fiecare secundă în care pieptul meu cădea din nou sub o presiune a prezenței sale. Am părăsit nervoasă locul de conflict, lăsând mirosul de cafea în urma mea, simțind prezența unor pași în urma mea. Mi-am aruncat grăbită o privire asupra ceasului de la încheietură, știind că pauza mea de prânz mai dura până de sfârșea. Mi-am dus pașii spre locul unde știam că aveam să găsesc o ieșire, adică spre liftul principal, unde aveam să-l blochez pe la etajul trei ca apoi să aștept să se termine pauza și toată agitația din jurul meu.
- Trebuie să încetezi să te mai comporți ca un copil!
Apariția lui în spatele meu a fost aproape neașteptată, ca brațul său pe mâna mea sau bruschețea sa de a mă întoarce cu fața către el.
Mult mai înalt ca mine, cu apariția sa elegantă și copleșitoare, bărbatul din fața mea mă făcea să să simt ca naiba. Nu doar prezența sa, ci și ochii săi de cobalt ce lăsau urme adânci, șerpuitoare pe obrajii mei îmbujorați.
- Ți-am mai spus de atâtea ori, nu băga în seamă ce vorbesc oamenii, nu le da satisfacție!
Mi-a cerut, continuând să mă țină cu o mână de antebraț, încercând cu cealaltă să apese continuu butonul de la lift.
- Așa cum faci tu!
Am șoptit printre dinți, stârnindu-i toate simțurile odată cu afirmația mea.
- Ce naiba spui?
A ridicat o sprânceană curios, simțindu-mă brusc ca un Chihuahua ce se dădea la un Pittbul mare și rău. Iar Dominic putea deveni rău atunci când își propunea. Însă nu voiam ca să pic victimă în toată ecuația.
- Ce vrei să spui?
Și-a împins trupul în trupul meu în clipa în care ușile liftului s-au deschis de la sine, blocând ieșirea celor două persoane din cutia metalică. M-am făcut mică în unul din colțurile liftului, timp în care Dominic s-a proptit cu spatele către mine, nelăsând pe nimeni să pătrundă în lift. A apăsat la nimereală un etaj, ca în cele din urmă să facă același lucru care îmi crea de fiecare dată un deja-vu. Inima mea a ratat o bătaie atunci când el a blocat liftul, încercând să șterg din minte prezența lui Sprouse.
El era chiar aici, în colțul opus al liftului râzând și vorbindu-mi despre cât de important era ca lucrurile să se întâmple așa cum își dorea el. Cum știa că Dominic era dincolo de ușile înalte și cum avea să-i frângă capul dacă nu aveam să-l opresc, iar dacă eu nu-l opream, cariera comandantului Browns avea să fie terminată.
- Deniz, vorbesc cu tine!
Trupul înalt al lui Dominic s-a ridicat în fața mea, copleșindu-mă cu mirosul puternic și vocea autoritară.
- Am nevoie de aer!
Am vorbit cu greutate, simțind căldura urcând în obraji, sprijinindu-mi palmele de pieptul său.
- Încearcă să te liniștești!
El mi-a vorbit, împingându-mi capul spre pieptul său. I-am inspirat parfumul puternic și răscolitor, aducându-mi aminte de fiecare moment în care el era atât de aproape de mine. Mi-am sprijinit fruntea de umărul său stâng, ca brațul său lung să călătorească în spatele meu, ținându-mă strâns. Vocea sa gravă era în urechea mea de data aceasta, vorbindu-mi calmă și încercând să mă liniștească. Dar eu, de după umărul său îl vedeam doar pe Sprouse.
- Ai avut dreptate. Am mințit.
Am recunoscut, continuând să stau sprijinită de el, încercând să-mi reglez respirația și să-l alung pe ofițer din capul meu. Degetele sale lungi erau în ceafa mea, ținându-mi capul în continuu aproape de pieptul său.
- Nu a fost nici o pană de curent, nu a fost nimic. Sprouse a blocat liftul și a făcut ce știa el mai bine.
Am vorbit în umărul său, el ținându-mă încă aproape de trupul său. Voiam doar să-mi strâng mâinile de după gâtul său, să-l strâng mai tare la piept și să mă îmbăt cu parfumul său copleșitor.
- Știu!
Bărbatul superb din fața mea a vorbit, cuprinzându-mi obrazul drept în căușul palmei sale. Și-a adâncit ochii albaștrii în grotele mele, stând la doar câțiva centimetrii de mine. Îi simțeam respirața caldă pe pielea obrazului meu și arsura din palma sa.
- Voiam ca să stai în fața mea și să-mi spui toate aceste lucruri atunci.
El a continuat menținându-ne privirea. În cele din urmă am auzit zgomotul produs de deblocarea liftului, fiind conștientă că cineva apelase la cei de la panou.
- Nu aș fi riscat ca tu...
- Ca eu să ce, Deniz?
- Este lupta mea și a lui Sprouse, nu voi mai permite ca cineva să cadă victimă colaterală.
- Iar eu nu te las să te lupți singură cu nebunul acela.
- Va trebui.
I-am răspuns, ca să-mi las ochii acoperiți de valul melancolic să se închidă în fața sa. Nasul său mi-a atins obrazul în treacăt, auzindu-l inspirându-mi parfumul. Era atât de aproape de mine, însă în același timp atât de departe. Capul meu nu mai era pe umeri, deși îmi promisesem cât de cerebrală aveam să devin în prezența sa, însă nu reușeam. Dacă el în momentul de față îmi cerea imposibilul... aveam să îl ofer.
Atunci când distanța dintre noi doi s-a pierdut în urma apropierii sale de mine, am știu că îi puteam fi oricum lui, un impediment, o nebunie, dar cu siguranță nu indiferentă. Când buzele sale a făcut contact cu pielea mea, exact în colțul drept al buzelor, inima mea s-a oprit în brațele sale.
Palmele sale încă erau pe spatele mele, iar mâinile mele pe brațele sale. El în fața mea, cu aceeași privire măreață ce cerea de fiecare dată și mai mult, cu aceeași siguranță ce mă făcea să par atât de slabă în fața lui. Îl aveam chiar aici, el oferindu-mi contextul potrivit de a-i spune cum mă făcea să mă simt, însă ceea ce el nu știa... era faptul că acea ușă nu s-a deschis, iar eu îmi promisesem cât bravă și mândră aveam să fiu în ochii lui de cobalt.
I-am citit zâmbetul din colțurile gurii atunci când s-a fixat din nou în fața mea, auzind brusc zgomotosul ușilor. El s-a smuls de lângă mine, lăsându-mă acolo vulnerabilă, purtând o tăietură de-a lungul pieptului. Părea debusolat și copleșit el însuși de tocmai ceea ce se întâmplase.
- Deniz!
El a strigat către mine ca ușile liftului să se deblocheze brusc, forțându-mă să mă împing și mai tare în peretele greu.
- Chiar nu vă înțeleg pe voi tinerii, ce este cu nebunia asta de a bloca liftul, de parcă în cinci minute se poate întâmpla ceva.
Steven a vorbit în momentul în care s-a așezat în cadrul ușilor, dându-ne voie să părăsim în siguranță ceea ce ne aducea de fiecare dată împreună. Cutia de metal.
- Nici nu ai idee.
Am mormăit, aruncându-i bărbatului din spatele meu o privire complice. Dominic și-a înălțat capul mândru și fără să mai adauge vreun cuvând a părăsit spațiul.
- Fugi după el!
Steven mi-a cerut atunci când împreună l-am urmărit pe tânărul comandant luând drumul spre ieșire.
- Nu, Steven! Îl aștept pe el să vină la mine.
Am zâmbit.
- Și dacă nu o va face?
- Atunci ne-am pierdut.
Am concluzionat, lăsându-l pe vechiul meu prieten în sala de așteptări.
P.S.: Mult a trecut, dar noi ne apropiem. Mulțumesc pentru feedback, sunteți faini rău!