— De ce mă privești așa? întrebă el puțin răstit.
— Așa cum? veni răspunsul meu.
— De parcă ți-s dator...
Acum realizasem că îl priveam pe Ryu de ceva vreme, ba chiar mă holbam.
— Unde-ți sunt lacrimile care-ți apar mereu în ochi când afli ceva ce nu-ți place? mă întrebă cu o față amuzată, de parcă-i convenea starea mea de spirit.
— Atât de dor îți este de lacrimile mele? îl ironizez eu.
— Deci chiar nu te-a afectat ceea ce ai aflat? Nu ești uimită deloc?! întrebă el, insistând.
— Știam... tu doar mi-ai confirmat.
— Știai? întrebă Ryu nedumerit.
— Mama... bunica... mă rog, mereu își descria fiecare zi în acest jurnal. Mi-a povestit despre el, cum l-a găsit și cum l-a abandonat în pod când avea 31 de ani...
— Plictisitor...
Am deschis gura să-i spun să tacă însă prea târziu. El deja se ridicase de pe cutie și ieșise afară. Am tras cu picioarele jurnalul mai lângă mine și tot cu ajutorul lor am început să-l răsfoiesc. Nu aveam nimic mai bun de făcut. Doar așa puteam să-mi înlătur unele gânduri.
23 mai 2000.
A venit ziua venirii tale pe lume. În sfârșit te-ai născut. Acei ochi...strălucesc. Par veseli. E minunat că mi-ai zâmbit din primele tale clipe pe lume. Arăți superb... dar cum te voi putea iubi?
Mika, te iubesc, te vreau, dar mi te vor lua. În ochii bunicilor tăi tu ești un blestem, o pacoste. Ei spun că ceva care a apărut dintr-un monstru nu poate fi om. Un viol, e viol.
Mi-aș fi dorit ca tu să fii încă o ființă care-mi poartă dragostea. Voi fi nevoită să fac cele mai grele alegeri. Ceea ce voi decide acum ne va schimba viața pentru totdeauna. Vei fi nevoită să crești cu o altă familie, vei crește în minciună.
Măcar vom fi aproape una de alta. A doua ta mama va fi chiar sora ta, eu te voi privi crescând ca bunică a ta. Doar așa te voi putea privi de aproape. Aceasta va fi ultima pagină din jurnal pe care o mai scriu, totul va fi aruncat și sper că acest adevăr să nu fie descoperit niciodată, sper să fie îngropat odată cu mine...
Te vreau aproape, de asta te dau surorii. Dacă nu ea, mi te vor lua... departe, unde nu te voi vedea niciodată. Nu a altă explicație...
ADIO, fiica mea !
Câteva lacrimi s-au scurs pe pagina jurnalului, udându-l un pic. Acum am mai aflat că, deși apărusem dintr-o greșeală mama totuși mă iubea. Timp de 16 ani a jucat foarte bine rolul de bunică. Mereu m-am bucurat că e alături de mine, vedea cum cresc, cum mă dezvolt, știa ce simt. Dacă acea zi nenorocită nu exista... cum aveau să fie toate celelalte? Avea să mă crească sora mea pretinzând că e mama?!
Trecuse deja jumate de oră de când citesc din jurnal. Începuse să ploaie de câteva minute și ploua din ce în ce mai tare. Prin câteva găuri din acoperiș cădeau stropi mari de apă direct pe mine. Eram udă aproape în întregime și deja simțeam o răceală.
Mi-a venit în minte Ryu. Oare unde e acum? A reușit să se adăpostească? Deși era anormal, îi purtam o grijă ascunsă, născută din milă.
Trecuseră câteva zile de când frecam sfoara care-mi lega mâinile de o scândură. Deși se tăia greu și trebuia să suport multe zgârieturi, măcar avea să fiu liberă, cândva. Mai mult mă pune pe gânduri faptul că Ryu nu a observat asta, de obicei observă chiar și cel mai mic detaliu.
Simțeam cum îmi curge sânge în palmă, oricum eram fericită, funia se rupsese în cele din urmă iar libertatea pe care o simțeam era ucigătoare. Am început să plâng de fericire.
Ceea ce mă neliniștea era dorința de-a rămâne. Eram confuză. Durerea pe care mi-o provoca era un motiv demn de plecarea mea, eu cred că nu mai era nevoie de argumente. Totuși mereu m-am lăsat condusă de minte, nu inimă. Dacă voi face și de data asta așa, atunci ce voi face cu iubirea? E absurd, și patetic... știu, însă nimeni nu alege de cine să se îndrăgostească... Nici o problemă de-a mea nu putea întrece faptul că iubeam pe cineva care mă rănea. Acest gând era ucigător.
Trecuse deja o lună de când nu-mi mai folosisem picioarele, parcă erau amorțite. Până la ușa podului am mers mai mult în genunchi,ignorând durerea din brațul rănit. Am deschis ușa și am coborât din pod. Trecusem prin living și am înmărmurit. Pe canapea l-am surprins pe Ryu cu o femeie și cinci bărbați care jucau cărți. Toți erau aproape dezbrăcați și luând în considerare machiajul și unele aspecte ale femeii nu părea prea demnă...mai degrabă o jucărie sexuală, dacă nu e prea direct... o prostituată.
Stăteam în prag sub privirile curioase ale acelor oaspeți. Privirea mea se aținti spre Ryu care mă privea speriat. Deschise gura să spună ceva dar se răzgândise. Se ridică de pe canapea și se îndreptă spre mine. Ferit de celelalte privi, îmi aruncă o expresie bolnavă. Prezența mea acolo părea să-l tulbure. Turba.
Speriată, am luat-o la fugă. După puțin timp ajunsesem afară. Ploua foarte tare iar stropii erau reci. În câteva secunde eram udă și tremuram. Am început să alerg prin ploaie fără să țin cont de ceea ce va urma. Mă gândeam la Ryu și dacă avea să-l mai văd după ziua de azi. Nu-mi mai păsa, m-am îndrăgostit de cine nu trebuia iar plecarea mea va însemna libertate și o altă viață.
Aveam emoții și eram frustrată. De acum va trebui să-mi construiesc o viață, doar a mea, fără prieteni, fără familie, doar eu singură.
Fugeam pe strada slab luminată. Era aproape noapte, dar norii de pe cer dădeau impresia că e mult mai târziu. Aveam o durere uriașă de cap și de braț. M-am oprit lângă un copac să-mi trag aer. Eram udă și tremuram foarte tare.
Dintr-o dată îl observ pe Ryu din depărtare. Era furios și alerga repede. Aveam senzația că plutește iar un val pătrunzător de groază mă lovi. Am vrut să fug în continuare însă simțeam că respirația mea încetinea iar totul în jur își pierdea conturul. Leșinasem pe asfaltul ud și rece.
20 de minute după...
M-am trezit din nou în pod. Eram uscată și la cald, dar din nou legată. Era o liniște apăsătoare, puteam să-mi aud inima care bătea speriată.
— Te-ai trezit? se auzi vocea lui, ciudat de mieroasă.
— Lasă-mă să plec. Nu sunt o proprietate, nu mă poți ține aici. încep eu să strig.
— După ce ai fugit mai ai și tupeul să vorbești?!
— E ceva greșit? continui eu, mascându-mi frica.
Am vrut să mai spun ceva dar n-am apucat. Ryu îmi dădu de înțeles că e timpul să tac. Dar modul lui era prea brutal. Nu reuși să mi se vindece rana de la braț că mă făcusem cu alta în pulpa piciorului, înfigând lama unui cuțit în el. Zbieram ca o nebună de durere, zbătându-mă. Am vrut să pun mânile să opresc sângerarea însă legătura era strânsă. Mă durea atât e tare încât nu mai puteam reacționa. Eram speriată să văd atâta sânge care curgea din piciorul meu. Durerea îmi provocase o stare de greață iar lacrimile curgeau șiroaie.
— Eu ți-am spus că fiecare trebuie să-și știe limitele. Tu nu le-ai știut, eu ți le-am arătat.
Suspinam din ce în ce mai tare. Acea durere parcă se răspândea prin tot corpul. Mintea mea, inima și corpul erau scăldate în durere, incapabile să reacționeze.
— Deasemenea eu te-am rugat să nu insiști. Dar tu m-ai provocat. Acum plătești și pentru asta.
Iar cu o mișcare rapidă, lama unui cuțit îmi sfâșie carnea celuilalt picior. Tremuram din tot corpul. Pentru prima dată în viață am simțit ce e cu adevărat durerea. Atât fizică cât și morală. Strigătele mele se pierdeau în van, sleită de puteri. Puterea îmi părăsise membrele, lăsându-mă incapabilă să mă mișc. Am închis ochii și mi-am lăsat capul în jos, dominată de durere și oboseală.