Caitlin
Mă plimb de câteva ore bune pe holul bazei militare, de când, contrar voinței mele, am fost tărâtă aici la propriu de Army. Nici cu Maria nu vorbesc, fiind părtașă cu el, în a rămâne să așteptăm întoarcerea lor. De parcă nu știa că așteptarea avea doar menirea să ne înspăimânte sufletele greu încercate.De la mesajul scurt al lui Army pe stație, de acum câteva ore, după ce mă abandonase pe mine la bază, nu mai știam nimic. De parcă acel mesaj a lui Army, ți-ar putea oferi liniștea mult așteptată:
— Black, mai urcați anul acesta, sau survolez de nebun pe-aici?!
Deodată sirenele care altădată aveau menirea de a-mi face pielea de găină, acum realizez că le văd ca pe-o ușurare. Anunțau sosirea lor. Nu îmi pot stăpâni lacrimile să cadă, când îi văd pe Black, Drake și Army. Bucuria mi-e de scurtă durată; ceilalți opt nu erau și cei trei bărbați erau însângerați. Asta nu ar fi fost nimic, dacă nu l-aș fi auzit pe Army, amenințător.
— Drake, îți accept provocarea.
Această provocare de care vorbea nu îmi plăcea. Deloc.
— Dacă vine la pachet cu Black, răspunde Drake.
Black își aruncă privirea înspre Brad, dispecerul de serviciu al bazei militare:
— Găsește un alt căpitan pentru vreo două-trei zile.Cel de-acum urmează să fie căsăpit.
Icnesc șocată. Aveau de gând să..se bată?
— Brad, șoptesc printre dinți.
Răspunsul lui nu mi-a plăcut deloc, mai ales că lupta s-a ținut doi contra unul, la sugestia, de altfel dementă, a lui Drake. Iar previziunea lui Black s-a adeverit. Nu știu cine a devenit căpitan, ceea ce știu e că actualul nu s-a mai putut ridica de la podea și a și refuzat orice îngrijire medicală.
Ce mama naibii se întâmplase?
***
— Hei!
Încerc să îmi păstrez calmul.
— Cu tine vorbesc! Vrei să-mi spui ce naiba ţi s-a întâmplat?
— Fă o programare, îmi răspunde, deschizând ușa frigiderului.
— Nu dau doi bani pentru programările tale, Army. De ce te porți așa din nou? Şi ce mama naibii a fost bătaia aceea cu Drake?
— Cred că ar trebui să te limitezi strict la meseria ta. Ce a fost astăzi, e treaba noastră.
— Treaba voastră? Pe bune, au murit opt soldați și voi v-ați pierdut energia și timpul, luptându-vă ca în ringul de box?! am strigat.
— Ce vrei, Caitlin? întreabă apatic.
Ezit și privesc împrejurul bucătăriei și asta pentru că supărarea e la fel de palpabilă.
— Te descurci și singură să pleci.
— Stai, Army. Nu vreau să las lucrurile așa..
Se uită furios la mine, iar supărarea lui e la fel ca a mea, doar că mai evidentă?
— Așa cum?
— Ești rănit, o văd.
— Nu sunt rănit! spune printre dinți.
Îmi oferă un zâmbet batjocoritor.
— Am crezut că suntem prieteni, spun.
— Ce? Ai crezut, că îți pot fi prieten? pufneşte el ironic. Caitlin, tu pentru mine ești doar o altă femeie. Nu ești prietena mea. Eu nu am prieteni și chiar dacă aș fi avut, nu aș fi vrut ca tocmai tu să fii prietena mea.
— Poftim? spun, în timp ce vorbele mi se răsucesc ca un cuțit în inimă.
— M-am bâlbâit cumva? Nu ești prietena mea și nici nu vei fi vreodată.
Dezgustul meu e mai mult decât vizibil.
— Eu nu sunt astfel şi în niciun caz ce credeai tu, încheie el.
— Așa se pare, spun și mă depărtez, înainte ca lacrimile să-mi cadă pe obrajii fierbinți. Nu fac doi pași că tot ce îmi acapara gândul piere la vederea lui. A lui Hank.
— Caitlin, șoptește și mă trage în brațele lui.
Nu am absolut nicio reacție preț de câteva clipe.
— Caitlin, sper că e în regulă că l-am lăsat să intre? îmi spune Brad. Mi-a spus că e soțul tău.
Mă desprind din îmbrățișare.
— Fostul soț, adaug. E în regulă, Brad. Hank, ce cauți aici?
— Iubito, trebuie să vorbim. Am murit de îngrijorare şi cum la telefon nu răspunzi.
Oftez puternic și-i spun:
— Să mergem la sala de mese.
— Sala de mese? icnește el.
Army trece pe lângă noi, fără să adauge vreun cuvânt, ceea ce nu e un lucru rău. Aștept să iasă și îmi îndrept furia spre Hank.
— Ce mama naibii crezi că faci?
Mă privește descumpănit. Nebunul.
— În primul rând, nu te-ai gândit că nu vreau să îți vorbesc și că nu ai ce căuta aici? mârâi eu.
— Caitlin, au fost doi ani, nu îi poți șterge cu buretele.
— Câtă dreptate ai, spun sarcastică.
— Ascultă-mă..
— Nu, Hank, ascultă-mă tu. Nu știu ce joc încerci să faci de această dată, făcând pe iubitul grijuliu și afectuos, însă pe mine nu mă mai traduci. Deloc chiar.
— De ce? Pentru că altul o face?
— Poftim? mă încrunt eu.
— Da, să știi că depărtarea nu m-a împiedicat să aflu de această, cum ar trebui să-i spun, Caitlin, idilă?
— Despre ce dracu' vorbești? Nu că ai avea vreun drept să mă acuzi de ceva, m-am răţoit eu.
— Păi nu, nu am, dar când afirmi sus și tare că ești rănită, cred că la doar două luni de la despărțire, nu te poți afișa cu altul, nu? Te găsesc aproape implorându-l şi cu lacrimi în ochi. Pe bune, Caitlin, tocmai Army, la ce renume..
— Ieși afară!
— Caitlin, îşi coboară el vocea de această dată.
— Ieși afară! strig de această dată.
— Caitlin, eu încă te iubesc.
Din instinct îmi pun mâinile la urechi și fug. La propriu. Cum de mă agățam numai de nemernici, nu îmi puteam explica. Ajung fără să respir pe terasa bazei militare, unde încep să plâng. Tare. Rămân complet nemișcată, apoi dau drumul respirației, cu un sunet ce mi se pare frânt și răvășit pentru a fi scos de mine. Presiunea din piept și gât se ridică și încep să plâng din nou, disperată să elimin orice urmă a durerii. Emoțiile și senzațiile mă copleșesc atât de tare, încât durerea amorțește. Deschid ochii spre intrusul ce se află de ceva timp pe terasă. Nu spun nimic. Ce aș putea să spun? Nu îl cunoșteam pe Black, iar cât o făceam, era suficient să fiu deșteaptă și să tac.
— Drake e tulburat și încearcă să găsească vinovați pentru moartea camarazilor lui, iar Army e frustrat de spusele lui Drake, cum că fiul ploii merita mai degrabă să moară, decât acei bărbați cu familii. Prin urmare, ridică-te și nu mai plânge, sunt niște idioți amândoi.
— Și de tine ce a zis Drake? întreb.
— Cine mai știe?
Zâmbesc amar și mă ridic, fără alte urări de seară bună. Nu eram atât de ipocriţi. Nici măcar eu.