ÎN NUMELE IUBIRII
DOMINIC
- Ar trebui să încetezi să nu mai faci chiar nimic în privința ei!
Bărbatul bătrân s-a apropiat de mine silențios, sprijinindu-și umărul de peretele din partea opus unde stăteam. Eram pe unul dintre scaunele din sala imensă, undeva în apropierea încăperii ce ducea spre sosiri, urmărind-o pe ea cum schimba zâmbete cu pasagerii ce stăteau la rând. Am ignorat ceea ce tocmai Steven îmi suflase în ureche și am continuat să privesc prin geamul transparent către Deniz Grant.
Nu eram un laș, doar îmi apăram inima de posibilele dezamăgiri ce veneau odată cu femeia brunetă. Pentru că era exact ca o carte greu de citit, dar care odată ce descoperi prefața, realizezi câte urme îți putea lăsa citind-o.
- Este o fată foarte bună, în ciuda tuturor lucrurilor care i se întâmplă.
- Nu pricep unde bați!
M-am întors pe o parte și mi-am fixat ochii asupra chipului său brăzdat de riduri. I-am zărit grimasa dezamăgitoare și am revenit din nou la ceea ce făceam înainte, observând cum sala către sosiri începea să se elibereze.
- Comandante! Ceea ce vreau eu să spun este faptul că mai bine ajungi mai târziu decât niciodată. Acum pricepi unde bat?
I-am simțit ironia din tonalitatea gravă și am bufnit exasperat de bătrânul ce continua să mă mustreze. Voiam doar să cred că într-o zi aveam să trec pe lângă plecări fără măcar să o caut, fără măcar să-mi doresc să o reîntâlnesc accidental în fața oricărui lift din companie, să-mi doresc ca existența ei să se limiteze la prezența sa și atât, nu și la ceea ce însemnam eu.
Însă cu cât ea era mai departe cu atât mi-o doream și mai mult. Cu tot cu secrete, temeri și frici, cu tot ceea ce ea reprezenta. Chiar și cu gândul că iubind-o aveam să-i dau aripi să zboare, să plece departe de ceea ce încercam să-i ofer, liniște.
- Du-te la ea! Spune-i că ești îndrăgostit de ea și că...
- Doamne, Steven! De unde atât romantism? Și despre ce îndrăgostit spui?
Am izbucnit în urma celor spuse, lăsându-l să se așeze pe unul dintre scaunele din apropierea mea. L-am auzit expirând brusc, luând în considerarea oboseala la care tocmai îl supuneam.
- Bine, fii mândru și să nu cumva să recunoști că ești în limbă după ea!
- Nu am nimic de recunoscut. Suntem prieteni și atât!
Am negat și mi-am îndreptat postura, lăsându-mi ochii să călătorească la nivelul gulerului cămășii sale albe. Eram, însă îmi doream ca ea să nu-mi mai reprezinte un punct evident în tot ceea ce simțeam. Speram ca într-o zi ea să fie doar femeia care se lupta cu toată lumea, nu și cu inima mea.
- Am ajuns târziu la soția mea, iubirea vieții mele.
Steven a vorbit brusc, stârnindu-mi curiozitatea în urma afirmației sale.
- Am cunoscut-o acum mai bine de treizeci de ani. Am fost orb, pentru că nu mi-am putut da seamă că tot ceea ce aveam nevoie era chiar în fața mea, adică ea. În cele din urmă fiecare și-a făcut viața, ca apoi să ni se termine acele vieți la fel de repede. Acum puțin timp ne-am reîntâlnit. Târziu, foarte târziu, ce-i drept, deoarece eram prea în vârstă pentru a face copii, dar cel puțin ne-am reîntâlnit. Mai bine mai târziu decât niciodată, cu toate acele repercursiuni. Ceea ce voiam eu să-ți spun că, în viața aceasta ai șansa să ajungi la timp în locul potrivit, dar dacă îți pierzi șansa o să ajungi să înnebunești de gândul... oare ce s-ar fi întâmplat dacă...?
Vocea lui s-a stins în clipa în care am văzut-o zâmbind, lăsând acele mici gropițe din colțurile gurii să se accentueze. Ea era târziul meu, era acel oare cum ar fi fost și toate acele repercursiuni. O voiam, mă atrăgea exact ca un magnet, ca un păcat capital, însă știam câte riscuri presupunea femeia cu ochi verzi și cruzi. Ea nu-mi vorbise niciodată despre mai mult, pentru că în obișnuința sa ea era răzvrătirea în persoană. Nimic din jurul său nu era real cu adevărat, erau construcții ridicate de ea însăși, de ambițiile ei care aveau să se prăbușească în clipa în care însăși ea avea să se întoarcă împotriva tuturor.
- Sper doar să nu întârzii!
Am răsuflat și în același timp m-am ridicat de pe scaun. Odată cu mine și bărbatul în vârstă s-a îndepărtat, lăsându-mă să mă holbez prin geamul transparent la femeia cu cei mai reci ochi întâlniți. Am ignorat valul de oameni ce a trecut pe lângă mine, salutându-mă gălăgios, continuând să o privesc pe ea.
Îmi făcea plăcere să vin pe hol și să stau să o privesc. Nu ne mai vorbisem din acea seară pe terasa clădirii. Ne mai întâlnisem accidental la intrare în aeroport sau la chioșcul de cafea, însă doar atât. Ne salutasem ca și cum am fi cei mai vechi colegi, ca apoi să ne vedem de drumurile noastre. Însă stând pe banchetă, urmărind-o pe ea la birou, știam cât bine îi făcea inimii. Mă înconjurasem între ziduri înalte mascate de mândrie și frică, orgolii și minciuni.
- Nu te mai poți abține, nu?
Întreaga liniște mi-a fost spulberată de vocea gravă din fundalul încăperii, realizând cu ușurință cine era persoana în cauză. Înalt, cu acea privire desconsiderată și greutățile murdare pe care le căra pretutindeni cu el, ofițerul Sprouse era de neconfundat. Doar privindu-l îmi simțeam întreaga răbdare luând-o razna și nervii întinși la maximum.
- Crede-mă, dacă te văd de mai multe ori, cu siguranță nu o voi mai face.
- Eu spun să te controlezi, dacă nu cumva vrei să ai vacanță permanentă.
A rânjit în momentul în care ușile de la sosiri s-au deschis, descoperind grupul mic de femei ce se deplasa spre ieșire. Ochii ei ne-au ațintit scurt atunci când s-a dezlipit de grupul de colege și a pășit undeva prin lateral. Mi-a zâmbit când ochii mei au coborât pe buzele sale, ignorându-l pe dobitocul ce se îndepărta spre birourile principale. Și-a ridicat brațul scurt, în clipa în care m-a depășit, lăsându-mă în continuare lângă banchetă. I-am urmărit trupul subțire îndepărtându-se spre singurul lift de la parter, aruncând-i o privire concentrată peste umăr, analizând-o în fața acelor uși. L-am pierdut preț de o secundă pe ofițer din priviri ca să aud în cele din urmă zgomotul în urma apariției cutiei metalice.
În cele din urmă mi-am întors întreg trupul spre sursa de energie ce radia prin toată sala, observând modul în care pașii săi mici o călăuzeau spre intrarea în lift. În clipa în care ușile au dat să se închidă și ca privirea ei să cadă din nou asupra mea, am încremenit atunci când brațul lung a oprit închiderea bucăților din metal. El a pătruns prin mica deschizătură, blocând-o pe Deniz în a păși afară din lift.
- Sprouse!
Am strigat atunci când vocea ei s-a auzit în sala imensă, simțind neputința din tonalitatea sa. Ușile s-au închis brusc, rămânând așa până când cuvântul blocat s-a afișat pe ecranul mic de deasupra ascensorului. Inima mea a rămas pe loc, ca brațele mele să împingă în ușile grele.
- Sprouse, deblochează ușile!
Am strigat cât am putut de tare, lovind cu pumnul suprafața dură.
- La naiba cu tine, jur că te omor! Deblochează odată!
Gălăgia produsă a atras atenția tuturor din sală, auzind în fundal pașii grăbiți ale unor persoane.
- Ce s-a întâmplat?
Steven a vorbit în momentul în care s-a apropiat de mine, descoprindu-i ochii curioși.
- Sprouse este cu Deniz în lift. L-a blocat.
Am vorbit greoi, simțindu-mi pieptul prăbușindu-se sub greutatea situației intense. Și-a dat capul pe spate, ștergându-și în treacăt tensiunea de pe chip ca să sustragă din buzunar telefonul de serviciu.
- Sună jos la panou! Să deschidă naibii odată ușile!
Am strigat cât de tare am putut sprijinindu-mi capul de mâinile ce împingeau în ușile acelui lift. Ea era acolo, știind tot ceea ce presupunea acel om, iar eu nu aveam cum să o apăr de tot ce el era pentru ea.
Știi sentimentul acela de neputință pe care îi ai pentru o persoană? Când ți-ai dat și ultima respirație pentru ea? Însă sunt atât de mulți factori care te opresc să-i găsești inima prin ruinele proprii inimi? Cum ar fi mândria ta? Orgoliul care oricum nu-ți va ține de cald? Teama de singurătate în ciuda faptului că știi tot ceea ce înseamnă acest lucru? Ea îmi era cea mai mare neputință, deoarece în ciuda a tot ceea ce aducea în mine, era ceva ce mă ținea departe de ea.
- Dominic! Dominic! Ce se întâmplă aici?
Vocea tatălui meu s-a auzit în fundal, descoperindu-l alături de comandantul Morin.
- Nemernicul acela de Sprouse s-a blocat în lift cu Deniz.
Steven a vorbit în timp ce apela în continuu spre centrul de la parter. I-am întâlnit ochii șterși ai lui Morin, știind cu siguranță ceea ce voiam să-i urlu. Însă totul avea să vină de la sine după ce aveam să-l agăț pe dobitocul de Sprouse de bara de metal de deasupra.
- Steven sună jos!
- Am sunat, comandante! Cel mai probabil acum fac schimbul, deoarece nu răspunde nimic.
Bărbatul bătrân a vorbit către comandantul Browns, determinându-mă să lovesc cu piciorul suprafața ce mă ținea de parte de ea.
- Sprouse, îți promit că te omor cu mâna mea!
Am răbufnind lovind din nou cu palma materialul dur, ca brațul tatălui meu să-mi cuprindă la rândul său brațul. L-am văzut pe Steven îndepărtându-se de noi, știind cu siguranță ce drum lua. Însă tot ceea ce voiam era ca acele uși să se deschidă, să pierd numărătoare secundelor în care ea era acolo ascunsă de toată lumea.
- Atât îți spun! Dacă cumva ea pățește ceva, îți jur Morin, niciun fost comandant nu mă va opri în a șterge cu el pe jos, ca apoi să zboare de aici! Pricepi?
M-am întors agresiv către celălalt bărbat ce tot apela pe cineva la telefon, ascunzându-mi calmitatea în spatele acelor uși. În momentul în care zgomotul produs de ușile liftului s-a auzit în fundalul minții mele, trupul meu s-a întors rupt dintr-o bucată către cutia din metal. Eram exact ca într-un film prost, unde totul era în reluare, unde punctul culminant era reprezentat de niște actori proști.
Când i-am descoperit chipul satisfăcut și calm în cadrul acelor pereți reci, am știut că ea era undeva în spatele lui plină de vinovăție, plină de răni în urma luptei purtate cu bărbatul înalt.
- Dom, nu!
Tatăl meu mi-a prins umărul în strânsoarea sa, ca și Morin să se opintească în fața mea, împiedicându-mă să mă apropii de el. M-am smuls puternic din mâinile celor doi bărbați, dorindu-mi doar un singur lucru, să-l fac cu adevărat să vadă ce înseamnă durerea.
- Te rog, calmează-te!
Comandantul Browns a vorbit răstit, trăgându-mă de brațe.
***
DENIZ
Iar acele uși parcă nu se mai deschideau. Îi vedeam spatele lat prin ceața ce-mi îneca agresiv ochii, blocându-mă în colțul micuț din ascensor. Eram exact ca într-un film de groază, unde te întâlnești cu cele mai mari frici ale tale. Însă tot ceea ce simțeam să fac era să mă agăț de zgomotul produs în fața liftului, unde pumnii gălăgioși și strigătele înăbușite mă mai țineau pe linia de plutire. Aș fi putut să-mi dezleg șiretul de la bocanci și să îl strâng în jurul gâtului atunci când el nu avea să fie atent sau pur și simplu să accept că pierdusem acea luptă.
- Nu s-a întâmplat nimic, Deniz! O să deschidem aceste uși, iar noi ne vom comporta normal, bine?
El a vorbit, continuând să privească prin acele două uși, ca în cele din urmă să apeze butonul. Atunci zgomotele se auzeau și mai clar, îi distingeam vocea sa agresivă și tonalitatea gravă a comandantului Browns. Aveam să ies de aici ca și când nimic nu se întâmplase, ca și cum inima mea nu rămăsese pe suprafața murdară a acelei cutii de ascensor. Acel lift care mă legase de un străin.
Mi-am înălțat capul, forțându-mă să nu exprim nicio jenă în urma celor întâmplate, văzându-l pe Sprouse cum pășise afară din închisoarea ce mă chinuise în ultimele câteva minute.
- Dominic, nu!
Tatăl său a strigat, fiind ajutat de Morin și Steven să-l blocheze în a ajunge la bărbatul înalt din fața mea.
- Ce este cu acest circ?
În cele din urmă psihopatul a dat să vorbească, înălțându-și capul mândru în ochii demonici ai bărbatului masiv. Dacă avea să scape din brațele acelor trei bărbați, probabil nimic nu avea să-l oprească din a-l omorî pe el. Iar eu nu aveam să risc ca cineva să sufere din cauza mea.
- Ce ți-am spus de atâtea ori, Sprouse?
Dominic a strigat către el, continuând să se smulgă din strânsoarea chinuită a celor trei bărbați puternici.
- Să vină careva aici! Acum!
Morin a strigat tare când Dominic a reușit să se elibereze din strânsoarea sa, fiind blocat de alți doi agenți de pază.
- Dar nu s-a întâmplat nimic, comandante! Pur și simplu eram în lift, iar acesta s-a blocat! A fost o mică pană de curent. Calmează-te!
Vocea calmă a ofițerului nebun s-a auzit, știind că tot ceea ce făcea el era să-l enerveze și mai tare pe Dominic. Știa că nimic nu avea să-l mai salveze dacă bărbatul cu ochii de cobalt avea să-l mai rănească vreodată.
- O poți întreba!
El s-a întors către mine, forțându-mă să părăsesc cadrul din metal. Inima mea era încă pe jos, de abia abținându-mă să nu urlu de durere în urma rănii imense din pieptul meu. Am înghițit în sec, privindu-i ochii demonici ce transmiteau doar furie și nebunie. El era aici, gata să-i ia capul nebunului din fața noastră, dacă nu ar fi fost, probabil el nu bătea nebunește în pieptul meu.
- Deniz? Ești bine?
Morin a vorbit, dezlipindu-se de lângă restul bărbaților, pășind către mine. Îmi era frică, pentru prima dată în tot acest timp în care eram prezentă permanent în cadrul acestei companii, simțeam o frică ce nu avea să treacă prea curând. Am aprobat dând din cap și am pășit în fața lor.
- Da, comandante, sunt bine!
Am răspuns, ca ochii albaștri ai comandantului tânăr să se închidă sub o presiune mare numită minciună. Mi-am abținut lacrimile ce jucau periculos de vizibil în propriile grote și am continuat să dau din cap.
- S-a blocat liftul, dar sunt în regulă.
Am continuat să mint și am părăsit silențios cadrul strâmt. Am văzut momentul în care brațele sau au fost descătușate din strânsoarea acelor bărbați care îl înconjurau, lăsându-l liber în fața bărbatului cu ochi căprui. I-am simțit zâmbetul ironic din colțul gurii, ca plecarea sa bruscă să-mi confirme întreg adevărul pe care îl știam. El nu mă credea, însă nu era dispus să-și riște inima pentru o mincinoasă.
Nu mi-am putut șterge din cap privirea sa dezamăgitoare nici atunci când m-am pierdut pe holurile parterului. Nu-mi puteam ignora presiunea ce nu mă lăsa să vizualizez coridorul lung și rece. Îl pierdusem. Definitiv, întrucât alesesem să-l protejez de tot ceea ce eram în stare, adică să pierd oameni.
***
Am hohotit de plâns în momentul în care m-am închis în cabina de schimb, înăbușindu-mi plânsul zgomotos ce-mi apăsa pieptul. Nu puteam să uit privirea lui în momentul în care ușile ascensorului s-au deschis sau strigătele sale înăbușite de grosimea pereților.
- Deniz! Deniz unde ești?
Ușa vestiarului s-a auzit în cele din urmă, descoperind a cui era vocea îngrijorată. Am continuat să suspin, sprijinindu-mi capul de suprafața din lemn a vestiarului.
- Deniz? Te rog, deschide!
Prietena mea a continuat să bată în bucata din lemn, forțându-mă să mă mișc de pe gresia rece pe care stăteam.
- Hai, vino încoace!
A împins ușa din lemn, îngropându-mă în brațele sale calde și sigure. Am izbucnit în plâns atunci când mi-am sprijinit capul de umărul său, dându-mi voie să-mi revărs lacrimile și durerea pe care o simțeam în rana din piept.
- O să fie bine!
- Nu, nu o să fie!
Am suspinat în umărul său, strângând-o și mai tare aproape de mine.
- L-am pierdut, Kaylin! L-am pierdut definitiv.
Ea și-a așezat bărbia pe creștetul meu și a oftat depășită. Cel mai probabil nici măcar nu știa despre ce tot bolboroseam, însă era important pentru mine, deoarece puteam conta pe ea cu adevărat. Kaylin Saxton era o prietenă adevărată, singurul om care era acolo indiferent de motive și acțiuni.
- Singurul lucru pe care l-ai pierdut a fost o țigară bună, în timp ce tu ai preferat să te holbezi la Browns.
Eu am râs în brațele sale, ca să mă ajute să mă ridic în picioare. M-a ajutat să mă scutur de praful ce-mi îmbrăca uniforma neagră, ca femeia roșcată să-mi așeze șuvițele rebele ce se desprinseseră din coafura clasică.
- Deniz?
- Hm?
- Eu ție nu trebuie să-ți dau lecții despre cum se pierd oamenii, deoarece ești singură în măsură care să spună ceva. Dar nu poți pierde pe cineva care se încăpățânează să aparțină cuiva, pricepi? Sunt oameni pe care oricât te-ai chinui să-i ții aproape, niciodată nu o vor face, nu-ți vor aparține, pentru că ei își iubesc libertatea și liniștea.
Kaylin mi-a prins umerii în strânsoarea sensibilă a degetelor sale și împreună am mers spre ieșirea din vestiarul personalului. Iar acea discuție așa s-a terminat, ea fiindu-mi sprijin moral, lăsându-se pe sine în ceață, nedescoperind de ce era nevoită să-mi fie sprijin în cele momente. Probabil bănuia că îmi pierdusem inima pe undeva, însă nu îndrăznea să întrebe unde.
Și cedasem, preferam o întâlnire cu Lucifer decât să-mi înec amarul într-un colț. Însă știam, acest lucru nu avea să șteargă cu buretele întregile experiențe care se finalizaseră cu inima mea pe podeaua acelui lift. Și nimic nu avea cum să șteargă dezamăgirea din privirea lui.
Am aruncat restul de țigară atunci când mi-am aruncat privirea asupra ceasului de la încheietură și distrasă de stările din pieptul meu am vorbit către colega ce mă însoțea.
- Mă voi duce să-mi iau rucsacul din vestiar și ne vedem la mașină, bine?
Am întrebat-o, ca îndepărtându-mă de femeia cu păr roșcat să intru în aeroport. Am evidat grupulețe de oameni situați în sala de așteptare și grăbindu-mă am trecut de chioșcul de cafea, salutând-o pe doamna mai în vârstă. Cel mai probabil aveam să mă opresc la un supermarket să mă servesc cu o sticlă de vin, ca în cele din urmă să-mi înec cu adevărat amarul în singurătatea din propriul meu apartament.
Nu am putut ignora statura înaltă ce a traversat sala în clipa în care am ieșit cu rucsacul agățat de umăr, descoperindu-l pe el la ieșirea din compania de zbor. Purtând haine civile, un sacou negru casual ce-i îmbrăca spatele lat și purtând o pereche de jeansi și niște adidași sport, bărbatul brunet a scanat scurt încăperea, lăsându-mă în urma sa. I-am acceptat ignorața și dezamăgirea din privirea sa, aprobându-i hotărârea de a mă lăsa să zac în continuare pe suprafața rece a liftului.
***
- Kaylin?
- Hm?
- Care a fost cel mai nebunesc lucru pe care l-ai făcut în numele iubirii?
Am întrebat-o în timp ce clătinam paharul de vin din mâna stângă. Stăteam pe terasa blocului, pe marginea din beton ce ne sprijinea trupurile, lăsându-ne picioarele să atârne deasupra străzii luminate superificial.
- Nu știu, probabil a fost să nu ascult de ce spuneau părinții mei. Pentru mine acel lucru a însemnat nebunesc, deoarece până atunci am fost fiica perfectă. Te-aș întreba ce ai făcut nebunesc în numele iubirii, dar probabil...?
S-a strâmbat caraghios, determinându-mă să zâmbesc vinovată. Până în acel moment al vieții nu știm ceaa ce presupunea iubirea, ci doar eram învățată să ascund tot ceea ce simt, din teama de a nu fi rănită.
- ... dar probabil nu am întâlnit până acum pe nimeni care să-mi merite nebunia.
- Dar comandantul Browns îți merită nebunia?
A înclinat paharul de vin spre mine, aducând jenă în obrajii mei.
- Am făcut multe lucruri nebunești pentru absolut orice altceva, dar mai puțin pentru inima mea. Îmi place, comandantul Browns, chiar îmi place.
- Ești puțin îndrăgostită de el?
Ea a râs, lăsându-și greutatea pe mine. Eram? În acel moment chiar eram?
- Și ar fi o întreagă nebunie să mergi acum la el și să-i spui că ai vrea să te giugiulești puțin cu el?
- Kay! Doamne, cum aș putea să-i spun asta?
- Nu, prostuțo! Nu să-i spui că vrei să te giugiulești cu el, ci să-i spui că ești îndrăgostită de el și că vrei să te eliberezi de acest sentiment ce-ți apasă pieptul.
Prietena mea mai puțin rațională și-a rostogolit ochii, lăsându-și paharul de vin pe bordură alături de sticla de abia începută.
- Și dacă el nu simte la fel?
- Mergi mai departe! Înseamnă că el nu este bărbatul care ar putea să-ți îmblânzească inima. Nu vei fi nici prima, nici ultima femei care va suferi după un bărbat, ce-i drept nu toți sunt ca Browns, dar să fim serioși, întotdeauna este loc de mai bine.
A râs gălăgios, continuând să pună presiuni asupra mea. Oare mă puteam elibera de sentimentele ce nu-mi dădeau pace, dacă aveam să-i vorbesc vreodată de ce-mi făcea prezența sa? Sau cum aveam obiceiul de a-l căuta peste tot sau să mă prefac că-i ignor balivernele, în timp ce stăteam la cafea în sala de așteptări? Sau când mă prefăceam că nu văd acele priviri ale femeilor ce treceau pe lângă noi când stăteam la țigară?
- Dar Deniz, să-i spui lui tot ceea ce te apasă în privința sa, crede-mă, te va ajuta să ieși la suprafață, să te liniștești, chiar dacă poate el nu simte la fel. Dar merită să încerci, vorba cuiva foarte mișto din companie, de ce să trăiești cu întrebarea: ce ar fi fost dacă tu i-ai fi spus lui tot ceea ce simți?
Și acea discuție îmi oferise destul curaj să o las pe Kaylin pe terasa blocului și să plec de nebună în singurul loc unde îmi era inima. Nu, nu în acel lift, ci la el. Deoarece inima mea cu siguranță era la el. Aveam să-i vorbesc despre cele mai mari frici ale mele, despre faptul că mă pierdeam de fiecare dată când râdea către mine sau când îmi făcea cu ochiul de pe bancheta din sala de așteptări, în timp ce eu eram de tură. Și i-aș mulțumi pentru fiecare moment în care a încercat să-ți țină pe Sprouse departe de mine. Pentru încredere și pentru că mă făcea să mă simt mai vie decât până să-l întâlnesc pe el.
În momentul în care am oprit în fața complexului unde stătea, pieptul meu se prăbușise undeva sub greutatea unor emoții copleșitoare. Am înghițit în sec, continuând să merg spre intrarea din impresionanta construcție. Oare de ce îmi imaginam altceva în privința lui?
- Bună seara! Mă puteți ajuta?
Bărbatul înalt și palid la față s-a ridicat de pe scaun, deschizând ușa în clipa în care lumina s-a aprins brusc în fața clădirii.
- Cu ce vă pot ajuta?
- Dominic Browns? Mă puteți ajuta să-mi spuneți la ce etaj stă?
- Îmi cer scuze, dar nu am voie să informez străini în privința detaliilor locatarilor noștri. Iar tânărul Dominic primește musafiri doar anunțați chiar de către el.
Am bufnit și am încercat să zâmbesc amabilă. Îmi pierdeam avântul stând aici, neprocesând ceva, deoarece nu eram curajul în persoană. Iar omul pentru care eu mă străduiam eu aici, se credea mare director general, primind persoane în vizită doar pe bază de programare.
- Ce spuneți dacă inventăm împreună o programare și mă treceți pe caiet?
- Sunteți drăguță, domnișoară, dar nu se poate.
El a zâmbit, determinându-mă să-mi rostogolesc ochii.
- Uitați domnule, eu am venit aici să-mi declar iubirea acestui bărbat... și nu vă uitați la mine ca la o nebună, dar altă șansă nu o să mai am, deja simt cum îmi scade curajul stând aici de vorbă cu dumneavoastră.
Am recunoscut, iar ochii bărbatului bătrân și crispat s-au luminat într-un fel de amuzament. Își bătea joc de mine.
- Vă rog, nu-mi frângeți curajul definitiv!
Am zâmbit vinovată, ca la rândul său domnul portar să bufnească și să apese un buton.
- Apartamentul 8. Eram la toaletă, da? Dumneavoastră ați intrat în urma unui vecin, bine?
Am zâmbit satisfăcută, pierdându-mă prin deschizătura ușii imense. Am răsuflat brusc în clipa în care am privit debusolată holul imens și făcându-mi curaj am început să urc scările încet. Parcă mă duceam l-a spânzurare și nu unde inima mea voia să ajungă. Am continuat să pășesc pe treptele late ale scărilor, ținând strâns bara din metal, concentrându-mă pe tot ceea ce aveam să-i spun. Holul mirosea a prospețime, iar în fundal se auzea doar o liniște deplină, lucru ce nu mă ajuta.
În clipa în care am ajuns în fața apartamentului opt, picioarele mi s-au fixat pe suprafața lucioasă, astfel încât să simt și mai puternic intensitatea stărilor din capul meu. Nu-mi puteam imagina ce era dincolo de ușa înaltă, nici de numărul auriu ce era desenat deasupra ușii sale sau în dreptul soneriei de culoare neagră. Însă o simțeam, inima mea era dincolo de acei patru pereți, îi simțeam vibrațiile nebune și zgomotul ce-și cerea dreptul, propria libertate.
Atunci când mi-am împins degetul pe suprafața din plastic, am știu cât de tare mi se învârtea capul. Aproape preferam ca el să nu fie acasă, însă primisem răspunsul negativ din partea domnului de la parter atunci când rostise numărul de la apartament. El era dincolo de bucata din lemn negru, probabil convins că aș fi ultima persoană ce avea să se afișeze în fața sa. Dar eram aici pentru a-mi cere drepturile, pentru a-i spune că în ciuda a tot ce simte el, eu vreau să mă eliberez, să-i urlu că sunt dezamăgită de faptul că nu-l pocnise pe Spouse în această după-amiază, să-i cer să uite toate acele dăți în care mi-am înghițit sentimentele și să-mi ierte necugetarea de a mă afișa în fața ușii sale pentru a-i spune... cât de îndrăgostită eram eu de el. Așa distant și rece, copleșior și mândru. Pentru că unei inimi mândre, asemenea mie, necesită pe cineva și mai puternic.
Am așteptat douăzeci de secunde numărate să apăs din nou pe sonerie. Și din nou și din nou, până în clipa în care singurătatea mă învăluise din nou și mă forțase să-mi sprijin palmele de bucata din lemn. Era acolo, probabil privindu-mă și recunoscând că tot ceea ce primeam și meritam. Eram exact ca în această după-amiază pe hol când și lui ușile liftului nu i se deschise, când cutia metalică îi înăbușise strigătele și pumnii săi i se învinețise sub impulsul disperării.
- Știu că ești acolo.
Vocea mi s-a auzit silențios, sprijinându-mi spatele de ușă.
- Și știu că nu mă auzi, dar cel mai probabil este pentru prima dată și ultima dată când voi avea curajul să-ți spun ceea ce simt pentru tine.
Am continuat să stau sprijinită și am închis ochii preț de câteva secunde, el nu avea să deschidă acea ușă niciodată.
- Astăzi tocmai i-ai tăiat aripile cuiva. Sper că poți trăi cu acest lucru! Pentru că așa rănită și răzvrătită am vrut să te iubesc.
Și am vrut să plâng, să mă plâng și să-mi deplâng inima ce era închisă între acei patru pereți. Dar atunci mi-am ignorat cu adevărat tot ceea ce presupunea trăiri pentru el. Pentru că îmi promisesem că nu voi accepta vreodată ca cineva să-mi frângă inima mai tare de cum a făcut-o tata cândva, iar astăzi inima mea era bucățele. Pentru iubire și în numele ei.
Ușa nu s-a mai auzit în acea zi și nici mult timp după. Mă refeream la ușa inimii mele, o blocasem forțat undeva cu tot ceea ce prindeam la mână. Cu ura lui Sprouse, cu singurătatea ce mă înconjura, cu propria dezamăgire și mai presus de toate acesta, cu propria răzvrătire.
P.S.: V-am spus că vă va ceda și vouă inima. A fost un impuls, un capitol scris în două zile. Voiam câteva lecții. Vă mulțumesc tare pentru răbdare! Pentru feedback și curiozități!