- Cu ce am greșit? Aud glasul lui venind din spatele meu, iar eu continui să merg spre nicăieri.
Mă opresc câteva secunde, timp în care nu spun nimic, și prefer să mă gândesc înainte să spun ceva.
- Știi... nu înțeleg ce caut aici cu tine...
Mă întorc spre el, iar ochii lui se opresc întrebători în dreprul alor mei.
- Acum nu foarte mult timp în urmă erai pe cale să mă violezi, apoi când totul s-a schimbat între noi a apărut acea Vanessa, și pur și simplu ai dispărut pentru 2 săptămâni... aaa, și prima dată când ne-am întâlnit m-ai aruncat într-o piscină, unde aproape m-am înnecat. Iar eu, după nici 24 de ore de când am hotărât să o luăm de la capăt, sunt aici cu tine... Nu înțeleg. Ce e în capul meu?
Îl privesc cu ochii în lacrimi, și întrebare mea este: pentru ce aceste lacrimi? Chiar mă afectează asta?
- Mia... își apleacă privirea și face un pas spre mine.
- Știu că totul sună rău, dar crede-mă nu am vrut nici pentru o secundă să te rănesc. Încerc să mă revanșez. Doar dacă tu îmi dai voie.
Simt prima lacrimă cum îmi părăsește ochiul, se prelinge ușor, mângâindu-mi obrazul rece. Ce a fost în capul meu? Să îl uit pe Kail? Nu fac decât să mă rănesc singură.
- Mi-e frică. Îmi șterg lacrima de pe obraz, dar fără voia mea, altele cad fără să le pot stăpâni.
- Știu. Dar frica nu este un motiv pentru a renunța, este doar o scuză.
De ce mi-e atât de frică?
- Ți-e frică să nu te rănesc din nou. Dar promit că nu o voi face.
Răspunsul întrebării mele a venit fără să o pot pune. Sau am spus-o cu voce tare?
Simt că nu am forța necesară să scot un cuvânt în acest moment, așa că îl aprob doar cu o mișcare din cap.
- Mergem? Avem doar o noapte la dispoziție.
Se apropie de mine și îmi șterge lacrimile de pe ambii obraji, apoi îmi ridică privirea din pământ. Buzele sale se apropie de ale mele, îmi închid ochii, și aștept să fie atinse. Apoi a urmat o îmbrățișare foarte strânsă, care aproape m-a lăsat fără aer.
- Bine! Gata, gata! Nu mai pot respira.
Îl împing cu pumnii, iar el începe să râdă.
- Știu că uneori te pot lăsa fără respirație. E unul din superputerile mele.
- Nu mai spune! Superman! Spun în timp ce îmi șterg urmele lacrimilor de pe față, îndreptându-ne spre un coridor, nu mult după aceea deschizând o ușă.
- Wow! Ce mare e apartamentul ăsta!
Merg prin livingul mare, iar odată ce lumina se aprinde încept să admir modul de lux în care e mobilat totul.
- E apartamentul tatei. Nu am fost de ceva vreme aici.
- Livingul e mai mare decât tot apartamentul în care locuiesc.
Un surâs îi iese printre buze, iar obrajii mei se înroșesc. Off! M-am făcut de râs. Super!
- Simte-te ca acasă.
Am intrat într-o cameră, iar în față mi-a apărut un pat super mare, cu lenjeria de un alb imaculat, un miros proaspăt îmi invadau toate simțirile. M-am aruncat frântă în pat și mi-am lăsat ochii să se închidă pentru câteva secunde.
Aud vocea lui Dylan venind din living, dar nu înțeleg nimic din ce zice.
Tresar când realizez că am adormit, dar nu știu pentru cât timp. Mă uit în jur și nici urmă de brunet. Mă ridic din pat, și merg prin livingul mare. Oare unde s-a dus?
Intru înapoi în cameră, iar în partea dreaptă este o ușă. Cred că e baia. Închid ușa camerei cautând un halat de baie, pe care l-am găsit imediat în dulapul mare.
Îmi dau hainele jos, și îmi iau halatul pe braț și intru în baie.
Inima îmi sta în loc când intru, și în cabina de duș, se vede spatele brunetului gol goluț. Văd cum se întoarce spre mine, iar în acel moment realizez că sunt și eu goală, iar halatul de baie acum stă pe gresie, undeva la picioarele mele.
Mă fâstâcesc și iau stângace halatul de jos, încercând să îmi acopăr corpul dezgolit, dar fără nici o șansă, așa că mă întorc și deschid ușa și ies ca arsă din baie.
Mă sprijin de ușă și încerc să îmi stăpânesc respirația, apoi îmbrac halatul de baie, și mă pun pe margina patului.
Doamne, cum de nu m-am gândit că e în baie? Am crezut că a plecat undeva. Ce situație jenantă. Cum pot da privirea cu el acum?
Bravo Mia! Bună treabă. Acum o să creadă că ești o hărțuitoare. Tresar când aud ușa deschizându-se, și când îmi ridic privirea îl văd în costumul lui Adam, în toată splendoarea.
- Dumnezeule! Ce faci? Nu știi să te îmbraci? Îi spun în timp ce am aruncat cu o pernă de pe pat spre el. Sau așa cred. Pentru că acum stau cu spatele la el.
- Am uitat să îmi iau un halat de baie. Îmi spune relaxat apoi aud cum deschide ușa garderobei.
- Mă gândeam poate vrei să mă vezi mai bine. În baie nu prea ai reușit să vezi mai nimic.
Înghit în sec și mă trântesc cu nasul în așternuturi murind de rușine.
- Scuze! Nu am făcut-o intenționat.
- Nu? Te-am anunțat că intru la duș exact înainte.
- Serios? Eu nu îmi amintesc. Îi spun încă stând cu capul în pernă. Simt cum patul se lasă sub greutatea lui, iar eu tresar când simt să mă prinde de umeri și încearcă să mă ridice. Dar nu îndrăznesc.
- Poți să te întorci acum. Promit că sunt îmbrăcat.
Îmi ridic timidă capul și mă uit în ochii lui, care sunt prea aproape de mine.
- Ești bine? Mă întreabă șoptit, iar eu nu reușesc decât să îl aprob din cap.
Îmi dă o șuviță după ureche apoi mă trage în brațele lui cu capul pe pieptul său.
- Vreau să mergem undeva. Pregătește-te. Aud glasul său, apoi mă ridic de pe pat, merg direct în baie și încui ușa după mine.
Trag aer în piept și încep să zâmbesc când îmi amintesc ce tocmai s-a întâmplat. Mia, ești așa o lunatică.
M-am pregătit cât de repede am putut, iar acum suntem în fața castelului, care din păcate este închis.
- Se pare că nu avem noroc. Îi spun privind spre porțile închise.
- De fapt... mă prinde de mână și mă trage după el.
- Unde mergem? Îl întreb nedumerită, mergând după el.
- Vei vedea.
Ne oprim în fața unor scări, iar la capătul lor este ca o perdea din salcie.
- Ce e aici? Îl întreb încă privind copacul care a format această perdea, ascunzând parcă ceva.
- Ai încredere. Îmi prinde mâna în a sa și urcăm împreună scările.
Îmi face loc prin perdea și când păsesc în interior văd în fața mea un poduleț ce traversa un lac, luna reflectându-se în toată splendoarea în apă. Dar asta nu e tot. Mii de luminițe se văd peste tot, licuricii plimbându-se de colo colo.
- Wow! Spun privid în jur, uimită de ceea ce văd.
- Îți place?
- Dacă îmi place? E uimitor. Nu am văzut niciodată așa ceva. Parca suntem printre stele.
Îmi întind mâinile în aer, și fac o piruetă, lăsându-mi capul pe spate. Simt cum mă prinde din spate și îmi înconjoară talia. Stăm amândoi îmbrățișați în miezul nopții, printre miile de lumințe.
Mă sprijin de balustrada podului și mă întort cu fața spre el, zâmbind cu gura până la urechi.
- Nu aș fi crezut vreodată că un arogant ca tine, poate fi atât de romantic.
- Nici eu nu aș fi crezut vreodată că o pacoste ca tine, m-ar face să îi arăt partea mea romantică.
- Ohh! Mă simt onorată domnule Cooper!
- Ar trebui! Îmi spune în șoaptă apoi se apropie de buzele mele și le sărută tandru.
***
Mă ridic nervoasă din pat și opresc alarma care m-a trezit atât de devreme. Este ora 8 dimineață. 4 ore de somn nu cred că mi-au fost de ajuns.
Mă uit în partea opusă a patului, care este liberă. S-a trezit atât de devreme?
Cobor leneșă din pat, și după ce îmi fac rutina de dimineață merg în living, unde fără să mă aștept, îl văd pe brunet dormind dus pe canapea.
Ok... imi amintesc că s-a pus lângă mine noaptea trecută, când a plecat?
Mă întorc înapoi în cameră și mă pun în pat, imi iau telefonul de pe noptieră și căștile din ghiozdan, și ascult muzică, butonâmdu-mi telefonul.
Cinici minute mai târziu văd o mână prin aer fluturându-se în fața mea. Îmi scot o cască din ureche și ascult ce are de zis.
- Îmbracă-te. Plecăm. Vocea lui sună mai rece ca niciodată. Imediat iese din cameră.
- Neața și ție. Da, am dormit foarte bine, mulțumesc de întrebare. Spun mai mult pentru mine.
- Ai spus ceva? Îl văd în tocul ușii uitându-se nedumerit la mine.
- Nu. Ți s-a părut. Îi zic sec apoi merg în baie să îmi schimb hainele.
Nu înțeleg ce se întâmplă cu el. Trece de la o stare la alta așa peste noapte. Aseară era romantic, totul era bine și frumos, și acum parcă nici nu suntem împreună.
***
- Dylan, oprește undeva. Fac pe mine. Mergem de 2 ore jumate. Mă rog de tine de o oră.
- Ok, dar te grăbești. Îmi zice sec, apoi după 5 minute trage într-o benzinărie unde în sfârșit pot merge la baie. Nu înțeleg ce e cu graba asta?
***
Sunt de o oră acasă. Deja este ora 13. După ce m-a lăsat acasă, Dylan a dispărut fără urmă. Nu mi-a dat nici o explicație. Pur și simplu a plecat și m-a lăsat așa. Nu am reușit să ajung la școală azi, dacă ar ști mama mi-ar face capul calendar.
Într-o oră plec la muncă. Prima mea zi. Sper să meargă totul bine.
***
- O seară frumoasă doamna Amanda! Îi spun doamnei, apoi mă îndrept spre casă.
Și a trecut și prima zi de muncă. Nu a fost atât de greu. Pot face față. Mă voi descurca.
Gândul îmi zboară la Dylan... nu mi-a dat nici un semn de când a plecat. Oare am făcut ceva greșit? Ce s-a întâmplat cu el?
Ajunsă în fața blocului, mă lovesc la intrare de nimeni altul decât Mike.
- Hei! Se pare că tot ne ciocnim unul de altul în ultimul timp. Îmi spune tipul din fața mea.
- Da. Scuze, mă gândeam în altă parte.
- Dylan? Îl privesc confuză dar înainte să îl întreb ceva continuă.
- Suntem cei mai buni prieteni dar nu mi-a spus nimic despre voi... dar v-am văzut odată.
- Ahh... ok. Știi ceva de el?
- E la spitalul de urgență. Îmi spune foarte calm, dar inima mea se oprește în loc când aud ceea ce zice.
- A pățit ceva? Îl întreb îngrijorată.
- Aa! Nu, nu. Stai liniștită. El e bine.
Uhhh! Acum sunt mai ușurată. Dar oare ce s-a întâmplat?
- Și ce s-a întâmplat?
- Tocmai mergeam acolo. Vrei să vii cu mine? Poate e mai bine să vezi tu ce s-a întâmplat.
De ce ar trebui să văd eu asta? E ceva de rău?
- Nu... mai bine îl las astăzi. Dacă vroia să mă vadă sau ceva mă suna el.
- Ok. Cum vrei. Aveam un loc liber pe motocicletă.
Trec pe lângă el și urc prima treaptă, dar inima mea îmi spune să merg. Sunt foarte curioasă de ceea ce s-a întâmplat și Dylan sigur nu îmi va spune.
- Mike! Îl văd întorcându-se cu un zâmbet larg pe buze.
- Se pare că Cooper a mai cucerit o inimă. Îmi zice sarcastic iar eu mă încrunt la el.
- Suntem abia la început, nu e cazul de așa ceva.
- Haide, mă așteaptă de ceva timp.
Urcăm pe motor, iar când pornește simt un gol în stomac. Și cred că nu e din cauza adrenalinei, ci de frică de ce voi întâmpina.
Am ajuns pe coridorul spitalului, Mike este în fața mea, ne îndreptăm împreună spre salonul cu numărul 39.
Se pare că ușa e deschisă, mă apropii și îmi văd brunetul pe un scaun lângă patul de spital, în care înca nu pot vedea cine este.
Văd cum Mike îi pune mâna pe umăr brunetului, iar acesta se ridică nervos și îl prinde de guler împingându-l până în perete. Are ochii roșii, părul lui este mai ciufulit decât de obicei, iar pumnii lui sunt înconjurați de bandaje, prin care se pot vedea pete de sânge.
- De ce ea? De ce? Aud glasul strigat al brunetului.
- Cooper! Stăpânește-te! Nu sunt eu de vină ca e ea aici?
- Dar cine e de vină? Cine?
- Știi foarte bine cine e.
- Sunt așa un prost! Vroia să vorbească cu mine înainte de asta! Știi? Dar eu ca un idiot am ignorat-o!
Nu știu de ce, dar deja cred că știu despre cine este vorba. Fac un pas spre ușă, moment în care Dylan mă observă, dar eu nu sunt atentă decât la persoana care zace inconștientă în pat, conectată la niște aparate, cu bandaje în jurul mâinilor.
- Vanessa! Îmi scapă printre buze, iar lacrimile încep să îmi cadă pe obraji.
În cap îmi vin momentele de la cafenea, cum stătea plângând, iar noi am plecat și am lăsat-o așa.
Nu știu exact motivul pentru care sunt aceste lacrimi. Poate pentru că lui îi pasă atât de mult?
- Mia, ce faci aici? Îl văd pe Dylan cum vine spre mine, dar cu fiecare pas făcut, eu fac unul înapoi, până mă lovesc de marginea unui scaun și cad pe el.
- Mia! Cu tine vorbesc! Glasul lui a fost ridicat, nervos, exagerat, iar lacrimile mele au început să cadă, inundâmdu-mi fața.
- Nu ai nici un drept să mă controlezi! Ai înțeles??
Aud cuvintele lui răstite, și nu înțeleg de ce e așa!
- Numai tu ești vinovată pentru asta! Dacă nu apăreai atunci la cafenea nimic din astea nu s-ar fi întâmplat!
Vorbele lui mă rănesc mai tare decât dacă m-ar lovi fizic. De ce spune toate astea? Eu nu am făcut nimic rău! Nu pot să cred în ce situaie am ajuns.
- Dylan! Încetează! Nu e nimeni vinovat pentru ce s-a întâmplat. Ea a ales să facă asta.
Mike îl trage pe Dylan din fața mea, și îl aruncă pe scaunul de lângă mine! Dar acesta se ridică și îi oferă un pumn de toată frumusețea în maxilar.
- Dylan! Controlează-te!
- Ce e Mike! Îi iei apărare? Ești îndrăgostit de ea? Ți-o ofer gratis! Dar te avertizez nu ai să găsești nimic bun la ea! O face pe-a inocenta, dar de fapt e o cățea, ca toate celelalte!
- Cooper, o să îți pară rău! Aud glasul lui Mike, apoi îi simt brațul pe talia mea încercând să mă ridice.
Mergem împreună spre ieșire, chinuindu-mă să respir, și să îmi stăpânesc lacrimile.
- Așa Mike, du-te și fă ce vrei cu ea, după ce am folosit-o eu, acum poți să o iei, nu mai e bună de nimic.
M-am oprit la auzul vorbelor sale, și mi-am șters lacrimile. Mi-am încordat pumnii, și m-am desprins de brațul lui Mike. Am mers spre brunetul pe care nu îl mai pot recunoaște, și i-am dat o palmă peste față, cu toată puterea mea.
- Nu ești decât un nesimțit, arogant, mincinos ,prefăcut și lista poate continua. Îți pasă doar de tine, și de nimeni altcineva! Ce a fost între noi, a fost pentru că așa am vrut eu! Dar știi ce? Eu sunt cea care te-a folosit! Te-am folosit să uit de băiatul de care sunt îndrăgostită! Dar nu m-am gândit că nu e posibil să uit de el, cu un gunoi ca tine! Mă dezguști Dylan Cooper! Nu vreau să te mai văd niciodată!
M-am întors și am plecat spre Mike, care mă aștepta în locul în care l-am lăsat. Nu știu de ce se comportă atât de frumos cu mine, dar în momentul ăsta am nevoie de un sprijin.
Dylan Cooper, te urăsc din toată inima! Din tot sufletul, nu vreau să mai aud niciodată de tine!
Heii!! Ce mai faceți? Știu că nu am mai postat de o vreme, și îmi pare rău! Nu prea am avut starea necesară pentru scris în ultimul timp!
Sper să vă placă noul capitol! Aștept păreri! Pupici! 😘😘❤️❤️❤️❤️ o zi frumoasă! 🦋💐💐🌺🌺