CÂND INIMA MINTE
DENIZ
Era liniște. Întuneric și prea multă tensiune, lucru ce capul meu aproape nu mai suporta. I-am văzut brațul poposind pe mânerul din piele al scaunului, continuând să bată în liniște suprafața moale a materialului. Mirosea puternic a el, iar spațiul strâmt al mașinii intensifica gradat amprenta pe care o purta întotdeauna. Pe fundal se auzeau versurile unei melodii ce mă duceau cu gândul la liniște și iubire. Iar el era în stânga mea, concentrat pe imaginea din fața lui și fredonând versurile melodiei de la radio.
Arăta de neatins. Cu maxilarul puternic accentuat de barba închisă la culoare, nasul drept și buzele pline. Și cu noua sa înfățișare părea și mai departe. Nu-l mai regăseam stresat la ieșire din aeroport trecându-și degetele prin părul său brunet, de data aceasta podoaba sa capilară nu mai era așa bogată ca o odinioară. Semăna și mai tare cu un bolovan greu de urnit și nu doar din cauza înfățișării sale, ci și din cauza privirii sale aproape glaciară. Arăta al naibii de bine în jacheta lui din piele ce-i acoperea mușchii brațului și spatelui, completând imaginea celui mai rece cadru al inimii sale. Însă îl simțeam... curios, căutat și doritor de imagini rupte de pe buzele mele.
- O poți lua la stânga!
L-am îndrumat în momentul în care mașina i s-a oprit la trecerea de pietoni, el continuând să se holbeze fixat asupra intersecției aproape părăsite. Doar semaforul mai transmitea lumină, cum și pieptul meu mai căuta o sursă banală de puțină căldură. El era total absent.
- Nu mă înveți tu pe mine pe unde să o iau!
Mi-a trântit-o atunci când telefonul a început să-i sune continuu în suportul de pe board, aproape pufnind la auzirea cuvintelor sale. Și-a întors pentru o fracțiune de secundă privirea spre mine, împingându-mi pieptul în fereastra întunecată a mașinii.
- Poți opri aici, comandante! Am ajuns.
I-am făcut semn cu brațul către locul de parcare din fața complexului înalt, ca bărbatul brunet să-mi arunce din nou o ochiadă caraghioasă.
- Ești imposibil!
Am exclamat atunci când el mi-a urmat sugestia și aruncându-mi o grimasă amuzantă a oprit motorul mașinii în parcarea îngustă. El era aici, după mult timp în care ceva din mine l-a tot așteptat. Însă odată cu prezența sa și toate fricile mele ieșiră la suprafață, aducându-mi ceață și imposibilitatea de a-mi răsfrânge gândurile în cele mai intense trăiri.
- Deci aici a locuit comandantul Corso Grant. Nu ți-a fost greu să revii în locul unde ai crescut?
Și-a dat centura jos și pentru o clipă întrebarea adresată îmi blocase simțurile și toate acele sentimente care făceau referire strict la el.
- Nu am crescut aici. De fapt, am locuit undeva la vreo douzeci de kilometri de aici, la casă.
Am răspuns, iar ochii săi de cobalt mi-au surprins privirea fixată asupra chipului său. Mă făcea să par stupidă, nu pentru că avea curajul pe care mulți nu îl aveau, să mă întrebe de origini, să mă asculte cum îi povestesc despre fratele meu mai mic sau despre locul unde m-am născut și am crescut, ci pentru că știam că la rândul său simte cum privirea sa își lăsa amprente asupra inimii mele.
- Am locuit undeva la marginea orașului, într-un cartier liniștit cu mult spațiu verde. Am stat acolo până când fratele meu a împlinit doi ani, apoi ai mei au divorțat și am plecat la familia mamei. Și am rămas acolo până la 18 ani.
Chipul său nu s-a clintit nici măcar un moment atunci când am continuat ideea, lăsându-mi să mă dezvălui față de cele mai dureroase amintiri.
- Știi... el chiar ar fi putut să obțină tutela noastră completă. Pentru că el avea o casă, era un angajat model, situație financiară și tot ceea ce mama nu avea pe atunci. Ea era o străină în documentele oficiale, doar că...
- Doar că...?
M-a îndrumat să continui, simțindu-mi pieptul îngreunându-se sub cele mai ascunde lucruri pe care nu mi le permiteam să le dezvălui în fața nimănui, mai puțin în fața băbatului brunet care mă răscolea doar privindu-mă.
- ... doar că el nu a luptat.
Am recunoscut și la rândul meu am tras de centura prinsă în partea opusă.
- Și nu-ți este greu să trăiești în locul în care a făcut-o el, în locul care îți aduce aminte în fiecare dimineață cine a fost și cum te-a făcut să te simți?
- Neputincioasă?
L-am întrebat atunci când am deschis portiera, iar el m-a urmat inconștinet, simțindu-l curios în a descoperi și intensitatea cuvintelor cu adevărat. M-a aprobat dând din cap în momentul în care s-a auzit zgomtosul produs de portiera trântită de cadrul mașinii și a traversat prin fața mașinii pentru a ajunge cât mai aproape de mine.
Mă emoționa. Nu știu cum de reușea, dar nu era unul din bărbații cu care aveam curajul să mă răfuiesc în cele mai ingrade și păcătoase moduri. Pur și simplu îmi crea o stare de disconfort, de jenă și mai mult de atât, mă intimida extraordinar de tare. Și voiam să mă răfuiesc cu el, să mă ridic împotriva lui și să-l văd răzându-mi în față, întrucât lupta inimilor reprezenta cea mai grea formă de autodistrugere.
- Și cu toate acestea ai avut curajul de a sta în locul acesta.
- Este o formă a mea de a recupera toți acei ani pierduți și chiar dacă știu că acest lucru cu adevărat nu se va întâmpla niciodată, vreau doar să obosesc ceva din mine ca să înceteze să creadă acest lucru.
- Ești exact cum am bănuit.
El a concluzionat atunci când și-a răscolit buzunarele jachetei sale din piele, evidiențând pachetul cartonat de culoare închisă. Încă păcătuia.
- Cum sunt?
L-am întrebat atunci când el a micșorat spațiul dintre noi, avându-l la doar jumătate de metru distanță de mine. Mirosea ca naiba a putere și parfum masculin, trezindu-mi toate simțurile adormite. Mi-a întins pachetul, lăsându-l suspendat în aer atunci când capul său a căzut undeva pe spate, descoperind cât de dulce putea fi el când râdea.
- Nu-mi mai dau întâlniri cu Lucifer.
- Ești amuzantă uneori.
A adăugat, îndesându-și pachetul pe jumătate în unul dintre buzunarele piesei sale vestimentare.
- Ai multe lucruri de oferit, tot ceea ce ți-a lipsit în viața aceasta, ești aproape pregătită să le oferi.
Vocea lui s-a auzit în fundalul acelei nopți de iunie, făcându-mi trupul să se fixeze pe bordura înaltă a străzii din fața complexului unde îmi purtam cele mai întunecate trăiri.
- Vrei să vezi apartamentul comandantului Corso Grant?
L-am întrebat și zărindu-i o mică rază de amuzament în colțul gurii am continuat.
- Dar nu te gândi că-ți ofer ceva mai mult decât un pahar cu apă.
A râs și blocându-și mașina a continuat să mă urmărească pe stradă, mergând împreună spre scara blocului.
***
- Nu mă așteptam la asta!
Bărbatul brunet a rămas blocat în cadrul ușii, lăsând ca valul insesizabil de lumină de pe hol să se piardă în holul imens al apartamentului. Mirosea peste tot a levănțică. Încă păstram obiceiul mamei de a cumpăra lumânări și bețișoare parfumte cu aromă de levănțică, pentru a păstra tot timpul atmosfera caldă și liniștită a unei familii, cum spunea și ea.
- La ce anume?
- La atmosfera intimă și decorul masculin.
Mi-a răspuns, împingând ușa, continuând să mă urmărească pe holul lung și întunecat. Am zâmbit timid în clipa în care umărul său m-a atins în treacăt spre camera din ceantrul apartamentului, surprinzându-l furat de peisaj.
- Unde sunt culorile vii și tablourile hazlii?
M-a întrebat atunci când am pășit amândoi în camera imensă, acaparați de culorile neutre și reci. Nu puteam schimba nimic din ceea ce încă îi aparținea tatălui meu, iar faptul că eu locuiam unde el își lăsase amprenta cel mai mult, mă făcea să-l simt și mai aproape.
Îi pierdusem urma acum mulți ani, îl lăsasem acolo unde ne lăsase și el pe noi, în trecut. Refuzam ideea de crede că el pur și simplu renunțase la noi, deși poate nu erau zile în care nu-i auzeam vocea. Însă nimic nu mă ținea mai strânsă de amintirea lui decât absența sa ce-mi marcase fiecare zi din viață.
- Dacă stau bine și mă gândesc ți se potrivește decorul și atmosfera. Ești o tipă ruptă dintr-o bucată, personalitate masculină și înțepată și cu un tupeu fantastic. De la cine îl moștenești?
M-a întrebat atunci când și-a dat jacheta din piele jos, urmărind funiile groase ce-i îmblânzeau brațele. Arăta al naibii de bine, cu părul tuns scurt și ochii săi de cobalt, gata oricând să sece și ultima picătură de demnitate din ochii cuiva.
- Ai crede că de la tatăl meu, cei care l-au cunoscut și mai târziu m-au cunoscut pe mine, au continuat să spună că aș fi un fel de clonă a lui, atât fizic cât și la caracter.
Am ținut strâns în mână paharul de apă plată, apropiindu-mă de fotoliul unde stătea așezat.
- Dar de fapt semăn foarte mult cu mama. Este o femeie extraordinar de hotărâtă și deși acum dă cu mine de pământ, ea a făcut tot ce este posibil să stea lângă tatăl meu, deși părinții ei au fost împotriva lor tot timpul.
- Și cum s-a ajuns ca ea să se reîntoarcă înapoi acasă, deși ai ei nu au acceptat faptul că s-a căsătorit cu un străin și mai presus de toate acestea a avut și doi copii cu el?
Era una din întrebările pe care refuzam să le iau în considerare atunci când cuvintele mama și tata erau în aceeași propoziție. Știam fiecare intenție și adevăr din spatele întrebărilor în ceea ce privește trecutul familiei mele, însă refuzam de fiecare dată să mă afund și mai tare în ceață.
- Cred că în cele din urmă au ajuns la mama cumva.
- Cine anume?
- Părinții ei. Au ajuns la ea în cele din urmă, au reușit să o influențeze, iar greșelile tatălui meu nu au mai fost trecute cu vederea.
- Greșeli capitale?
M-a privit ca și când reușea să citească fiecare amintire urâtă pe care o aveam în legătură cu acele greșeli capitale.
- Greșeli care i-au frânt inima mamei.
- S-a mai căsătorit după?
- Nu, ne-am întors acasă și a trăit într-un fel de frustrare permanentă, ce nu a lăsat-o să trăiască. L-a avut pe fratele ei lângă ea și s-a lăsat condusă de prejudecăți și mândrie. A fost singură în tot acest timp.
- Dar tu, de ce ai plecat? De ce ai preferat să te reîntorci, știind că întreaga ta familie este acolo?
Continua să-și țină paharul de apă în mână, fiind atent la tot ceea ce spuneam eu. Vorbeam despre cele mai mari frici ale mele, una dintre ele aceea de a accepta cât de singură eram într-un loc unde doar locuința tatălui meu mai reprezenta o urmă de el cu adevărat.
- De ce ești curios să afli?
Mi-am arcuit sprânceana, așteptând orice reacție din partea lui. Era exact ca un bolovan incapabil de reacții. Nu puteam descoperi ceea ce voia cu adevărat, ci doar ceea ce el voia să-mi arăte. Mi-a zâmbit ușor în colțul gurii, ignorându-mi întrebarea ca și când nu exista nici o urmă de curiozitate.
- Ți-am mai spus eu ție ce părere generală am despre tine. Ești răzvrătită și cu mult curaj la purtător, dar mă intrigă rău de tot sensibilitatea pe care tu o ascunzi cu orice formă, dar care iese la suprafață, ce-i drept rar, dar iese și atunci ești completă, ești tu, rănită și nevindecată. Iar tatăl meu este absolut cucerit de tine, lucru destul de rar în ceea ce privește oamenii.
A vorbit calm și în același timp distant, urmărindu-mi chipul atunci când a pomenit de tatăl său.
- Comandantul Browns l-a cunoscut pe tatăl meu.
- Și eu am făcut-o. Ce-i drept pe atunci eram încă la academie, dar aveam obiceiul să trec pe la comandant la birou și îi găseam adesea împreună.
Mi-a dat peste nas mândru și plin de sine, aproape înfrânându-mi impulsul de a mă apleca spre el și să-i simt respirația pe pielea obrazului. Era atât de ciudat modul în care își lăsa grotele să vorbească de la sine.
- Ochii tăi îi aparțin lui.
Am zâmbind lăsându-mă pe spate, menținând în continuare privirea asupra sa.
- Era un bărbat destul de rece.
- Semănăm?
L-am întrebat curioasă, iar el mi-a aruncat un zâmbet vinovat.
- Tu ai multe măști, dar cuvântul rece nu va face niciodată parte din tabloul tău.
S-a ridicat de pe fotoliu în același timp în care m-am dezlipit și eu de materialul gri al canapelei, urmărindu-l cum își îmbrăca jacheta neagră din piele. Întreaga încăpere mirosea a el, iar el era la fel de teatral ca mine, ascunzându-se după stări și reacții agresive.
- O seară frumoasă, Deniz!
Mi-a zâmbit atunci când l-am condus spre ieșire, urmărind modul în care brațele se disociau cu picioarele și cum spatele său arăta al naibii de bine acoperit de materialul din piele. Încă erau momente când îi simțeam brațele în jurul meu din acea zi în care mă strângea puternic la piept, sprijinindu-și capul de creștetul meu. Atunci i-am văzut pentru prima dată emoția din privire, când stăteam agățată de el, văzându-l exact ca o ancoră.
- Mulțumesc, Dominic, de asemenea!
- Și mulțumesc de apă!
Și-a abținut râsul în clipa în care am închis ușa în urma lui, auzindu-i pașii de-a lungul holului când privirea mi-a căzut pe ceasul imens din hol. Ticăia stupid în gol, adâncindu-mă și mai mult în negura nopții.
***
DOMINIC
Mirosea a flori peste tot. Intrarea holului mă copleșea, ajungând să mă împiedic de covorul lung de culoare roșie. Frații mei râdeau pe înfundate în spate, lăsându-se urecheați de doamna familiei Browns. Uram fiecare eveniment la care ajungeam să vin obligat, mai mult din bun simț decât din plăcere. Uram aglomerația, probabil de aceea preferasem să ajung pilot, să fiu doar însoțit de o persoană decât sufocat de zeci.
- Pari foarte fericit.
Bărbatul mai în vârstă s-a apropiat de mine, scurtându-mă calm din privire, continuând să privească în gol spre grupul din partea stângă a încăperii.
- Sunt bun la mimă. Exact ca alții.
M-am întors către el, reușind să-l determin să fie atent asupra mea. Ținea strâns în mâna stângă paharul de șampanie, sărbătoarea în liniștea motivul pentru care toată lumea se adunase în aceeași încăpere. Sărbătoream mai marii oamenii din lumea zborului.
- Nu mă judeca atât de dur!
A cerut întorcându-se către mine, împingându-și umărul în umărul meu, continuând să privească în partea opusă a sălii.
- Sunt dezamăgit.
- Din cauza ei?
A înclinat paharul în aer către persoana din fața sa, stând în același loc, lăsând timp să cuget la ceea ce tocmai mă întrebase. Din cauza ei? Am ascuns grimasa plină de neîncredere de pe chip și am pășit în lateral pentru a putea ajunge în fața lui, nelăsându-l să continue să privească către intrarea în sală.
- Ea nu este ca tatăl său.
Mi-a vorbit distant, schimbându-și mimica feței în urma afirmației pe cât de serioasă putea suna.
- Dacă pe tatăl său îl puteam determina să închidă ochii, ea este gata să ne reducă pe noi la tăcere. Vezi? Nici măcar o nenorocită de asemănare între ei, în afară de ochii aceia blestemați. El juca în horă cu noi, în schimb, ea cântă și noi dansăm cum vrea ea.
- Pari puțin copleșită de o puștoaică de douăzeci și patru de ani!
L-am văzut pe comandantul Browns traversând încăperea alături de mama, holbându-și ochii către mine și prietenul său.
- Și tu pari copleșit de ea.
Am zâmbit și am ciocnit paharul de paharul său. Nu am putut să alung peisajul de după urmărul bărbatului înalt, în momentul în care cele două femeie și-au făcut apariția în camera imensă unde se ținea evenimentul. Și ea radia în rochia verde închis ce-i scotea în evidență grotele încadrate în genele închise la culoare. Cu părul în valuri pe umeri și buzele în formă de inimă, iar silueta subțire și elegantă care pur și simplu o făcea să arăte exact ca orice vis.
Am zărit-o zâmbind crispată în momentul în care gazda evenimentului s-a apropiat de ea și de femeie ce o însoțea, ca pentru fracțiune de secundă mintea mea să se blocheze asupra chipului doamnei mai în vârstă. Înaltă, brunetă, cu ochii întunecați, pomeții accentuați și simplitatea din gesturi. Purta o rochie lungă, până la gât, cu mâneci lungi și din material gros, nelăsând să se vadă curburile corpului. Ea era mama ei. Femeia rece și rănită.
- Nu pot să cred!
Morin a exclamat și s-a întors bufnind în partea opusă pentru a-și arunca ochii peste cap agasat.
- Mă scuzi, Dominic, trebuie să mă reîntâlnesc cu cineva.
A vorbit făcând referire la cele două femeii ce continuau să pășească spre centrul încăperii, atrăgând atenția tuturor persoanelor pe care lângă treceau. Ea mi-a aruncat o privire caldă atunci când ochii săi m-au reperat în cele din urmă, revenind pe poziții în clipa în care brațul i-a fost luat în strânsoarea degetelor femeii care o însoțea.
***
Mi-a aruncat o privire trecătoare în momentul în care s-a desprins de femeia brunetă care schimb câteva vorbe cu Morin, pășind sigură spre coridorul care ducea spre terasa clădirii. Am inspirat și expirat când comandantul Browns a pășit către cele două persoane aflate în discuție, dându-mi timp să părăsesc spațiul sufocant.
Simțeam. Privirea ei era undeva în ceafa mea, înfingându-se periculos în spatele meu. Am ignorat tensiunea ce-mi îngreuna capul, știind că ea era undeva în spatele meu, conștientă de drumul pe care tocmai în alegeam.
" Dacă cineva din familia mamei ne-ar vedea împreună, cu siguranță ți-ar tăia capul." ea a râs lăsându-și capul pe spate, făcându-mă să mă holbez prostește la chipul său.
" Care ar fi pedeapsa cea mai mare? "
" Te-ar pune să-ți sacrifici fericirea. " a răspuns.
" Și ce presupune acest lucru? " am continuat să stau sprijinit de banchetă, ținând strâns paharul de cafea dintre degete.
" Ai fi obligat să înveți să iubești pe cineva pentru care nu simți nimic. "
" Adică pe tine? " am întrebat-o împingându-mi umărul în umărul său, destabilizând-o preț de câteva secunde.
S-a uitat în ochii mei, așa calmă și dezbrăcată de cele mai ingrate adevăruri. Iar eu aveam să o iubesc așa, forțat și ținând-o strâns de antebrațe, în ciuda tuturor. Dar nu în acea zi.
Am împins ușa silențios, evitând privirile doamnelor ce așteptau pe hol , prefăcându-mă că eram doar eu acolo. Am zărit-o în cele din urmă printre spațiul liber dintre draperia înaltă și geamul clasic, ațintind-o pe suprafața rece a pardoselei de pe terasă. Am pășit lipsit de emoții, ca în momentul în care privirea sa a trecut de mine, blocându-mă la intrare, am știut motivul pentru care eram aici. Inima mea a ratat o bătaie când i-am descoperit grotele nesigure și vulnerabile, neimaginându-mi cum aveam să ies din asta. Ea era chiar în fața mea, exact cum mi-o imaginam, o ea veritabilă și pusă pe fapte. Iar eu, eu nu eram pregătit să-mi risc încă inima.
- Comandante!
A pășit grațioasă și plină de eleganță pe suprafața sigură, apropiindu-se de mine. O vedeam exact ca ceva ce nu trebuia să ating, ca cineva pe care îl descopeream zilnic, nebănuind cu adevărat ce zăcea în pieptul său.
- Este totul în regulă?
- Femeia care te însoțește, ea este mama ta, nu?
Am așteptat aprobarea care avea să mă echilibreze în cele din urmă, ca să vină atunci când chipul i s-a întors într-o parte, continuând să privească în gol.
- O să vină din moment în moment.
A râs, ca buclele sale brunete să se împrăștie pe întreg spatele. Linia clară a claviculei, modul în care pielea sa strălucea în lumină singurului neon de deasupra noastră, cum ochii săi reci sclipeau și cum degetele sale jucau timpuri pierdute pe antebrațul încercărilor. O priveam exact ca un bărbat stupid, incapabil să-i reproduc cât de dulce arăta în această seara, așa cum era ea, cu secretele și răutățile sale.
- Ești foarte frumoasă în seara aceasta!
Am recunoscut, ca ochii săi să rămână uimiți preț de câteva momente.
- Doar în seara aceasta?
Am râs, luându-mi curiozitatea de pe pieptul său și mi-am mușcat buza amuzat de reacția sa. Era exact ca orice om în lipsa iubirii. Voia și mai mult.
- Și în rest, dar doar atunci când nu vorbești.
Și-a rostogolit ochii.
- Nici tu nu arăți rău în seara aceasta!
A vorbit dulce, făcându-mi semn cu ochiul. Era caraghioasă, cu grimasa aia de indiferentă pe chip, deși știam ce foc mocnit ardea în pieptul său. Am expirat brusc și am continuat să mă înec în cele mai reci grote. Ea era chiar în fața mea, vulnerabilă și lipsită de scuturile care o apărau în fiecare moment din ziua care cel lift reprezentase punctul nostru de legătură.
Ți-a fost vreodată frică să iubești pe cineva? Să-ți legi antebrațele și să-ți închizi ochii? Să-ți înghiți cuvintele și să implori în gând ca ea să-ți citească dorințele? Dacă nu știai... atunci ești mai puțin fericit, pentru că nimic nu se compară cu gălăgia produsă de inimă.
- Deniz?
Ușa terasei s-a deschis brusc, obligându-mă practic să fac doi pași în spate, știind prezența vulcanică ce avea să vină.
- Aici erai!
S-a încruntat extrem de vizibil către mine, pășind cu toată încrederea către noi. Ce putea urma? Să-mi ia capul în cel mai plauzibil mod, ca apoi să se prefacă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și când ochii săi negri nu m-au fixat niciodată pe terasa imensei clădiri și nici nu voia să mă facă dispărut din cauza modului în care îi priveam fiica.
- Mamă! Să-ți fac cunoștință cu...
- ... cu fiul comandantului Maximilian Browns.
Ea continuat tăioasă, lungindu-și gâtul către mine, privindu-mă în ochi.
- Încântat să vă cunosc, doamnă Grant!
Am încercat să zâmbesc amabil, lucru care nu prea îmi ieșea. Nu când fiica sa era chiar în fața mea, simțind-o tensionată și scufundată până în gât în stările pe care femeia din fața mea le crea.
- Hilal, nu Grant. Am renunțat de mult timp la blestematul acela de nume de familie.
Femeia înaltă a vorbit către mine, determinându-mi capul să se învârtă la auzul tonului folosit și la remarca pe care a făcut-o. Am auzit-o și pe Deniz bufnind la cele spuse de mama sa și făcând un pas către noi a și răspuns atacului subtil.
- Termină, te rog! Este vorba despre tata.
Helin Hilal și-a rostogolit ochii, ignorând-și fiica în urma celor spuse.
- Însoțește-mă, te rog!
I-a strâns antebrațul, pornind amândouă spre ușa aflată la câțiva metri. Le-am urmărit cu privirea până în momentul în care ușa s-a lovit de cadrul înalt, remarcând mica portiță pe care superba femeie o lăsase deschisă în urma sa.
***
- Ți-am mai spus că ai gusturi proaste la bărbați?
Femeia brunetă s-a aplecat peste masa bufetului suedez, creându-mi în piept un moment de deja-vu, nu pentru tocmai ceea ce îmi afirmase, ci pentru că uitându-mă la ea, simțeam că cineva a mai repetat aceeași greșeală capitală, de a iubi bărbatul nepotrivit.
- Semăn cu cineva.
Mi-am întors privirea peste umăr, ațintind-o amuzată, scotând la iveală frustrarea de pe fața sa.
- Suntem prieteni, termină!
- Ha, și tatăl tău a tot continuat să spună că am fi prieteni chiar și atunci când s-a trezit cu un copil în brațe.
A bufnit răutăcioasă și s-a servit de pe platoul de alături cu un pahar de șampanie. Mama nu era chiar mama, îi citeam în ochi doctrinele ce o călăuzeau și știam că oricât aș încerca să-i vorbesc, părerile ei în privințea mea ar fi fost tot aceleași.
- Vino acasă! Cem este dispus să închidă ochii și să te accepte în familie. Au trecut șase ani, nu ai tot obosit să fii singură?
S-a așezat lângă mine, susținând încă acel pahar de șampanie, când să se holbeze către grupul aflat în partea opusă a sălii imense.
- Din această cauză nu mă pot atașa de cineva. Nu pot accepta că cineva m-ar putea iubi pentru tot ceea ce am devenit în acești șase ani, mamă. Nu mai sunt eu, Deniz, puștoiaca căreia îi era frică și să respire. Am crescut, deciziile îmi aparțin și îți repet pentru a mia oară, acolo nu este acasă pentru mine! Aici este!
- Oamenii singuri au obiceiul de a-și frânge singuri inima. Să nu cumva să faci prostia de a cădea în plasa unuia ca el.
Și-a îndreptat bărbia țanțoșă, arătând clar către bărbatul brunet din colț.
- Tot ceea ce știu ei să facă este să zboare... din floare în floare.
Am expirat exasperată de răutățile ei care zburau prin toată încăperea și m-am autoservit cu un pahar nou de șampanie. Aveam nevoie să ies la o întâlnire cu Lucifer, pentru că nu doar mama mă determina să iau cele mai păcătoase decizii ci și el, cu privirea lui care mă urmărea prin toată sala, pentru că-i zăream amuzamentul acela stupid în colțul gurii și pentru că pielea îmi transpira de fiecare dată când privirea sa se oprea la nivelul claviculelor.
- Știu ce înseamnă să fii cu un pilot, iar eu ție ți-am acceptat multe, ai distrus totul, onoarea, liniștea, credința, respectul, absolut totul, dar nu te voi lăsa nici măcar o clipă să treci prin ce am trecut eu. Așa cum ești tu, răzvrătită și plină de tine.
Acea seară așa s-a terminat. Eu ajungând să alerg către ieșirea din sală, cu ea pe urmele mele și ochii lui pe pielea mea. Ea nu reprezenta un impediment, ci exact inima mea. Lui îi era prea teamă să se apropie, trăind în bucla sa impenetrabilă, văzându-mă exact ca o provocare, ca eu să-l văd exact ca omul care îmi frânsese cel mai tare inima, ca pe tata. Mândru, puternic, ambițios și pregătit oricând să se lupte cu lumea pentru orice, dar mai puțin pentru inimă.
P.S.: Gata. Inima mea e aproape gata să cedeze. Vă mulțumesc tuturor! Sunteți de vis! În următorul capitol vă va ceda și vouă inima.