Privesc în jurul meu pentru a vedea cine a vorbit. Sunt sigură că am auzit o voce venind de undeva din întuneric, o voce care mi-a răspuns la întrebare. Cu stupoare realizez că sunt singură în locul ăsta oribil şi doar mi s-a părut. Oricât de mult aş vrea să mă agăţ cu disperare de speranţa că ar mai fi cineva aici cu mine, pur şi simplu trebuie să accept crudul adevăr. Sunt singură şi dezorientată într-o pădure întunecată ce inspiră teamă, durere şi teroare, de unde nu voi mai putea ieşi niciodată. Acum sunt doar un suflet rătăcit şi neliniştit ce bântuie pe tărâmul ăsta ce miroase a moarte. Şi de ce? Din stupidul motiv că ei, demonii, consideră că sunt o criminală. Niciodată nu am făcut nimic rău, nu am putut ucide nici măcar o muscă, deci nu înţeleg ce caut aici.
Asta chiar seamănă cu o scenă desprinsă dintr-un film horror: copacii bătrâni sunt uscaţi şi atât de înalţi încât razele lunii nu pot pătrunde printre ramurile dese, pretituindeni se aud sunete sinistre scoase de fiarele nopţii, precum şi ţipete de groază şi de durere. Nu mai pot rămâne nici măcar o secundă aici, atmosfera asta apăsătoare mă înnebuneşte. Dacă înainte îmi era teamă să calc şi într-un cimitir, acum sunt de-a dreptul terifiată. Am scos un ţipăt puternic când am simţit o atingere rece pe umăr şi fiori de groază mi-au trecut pe şina spinării când acesta m-a întors cu faţa spre el. Şocul a fost atât de puternic iar şiroaie de lacrimi au început să-şi facă traseu pe obrajii mei, iar mâinile au început să-mi tremure uşor.
- Azazel, şoptesc eu gâtuită de emoţie şi nu în ultimul rând de groază.
Sinceră să fiu sunt atât de debusolată încât nu ştiu ce să mai cred. Nu sunt sigură dacă el e aici să mă salveze sau doar să-mi facă rău torturându-mă în cele mai oribile moduri posibile.
- Linişteşte-te. Sunt aici pentru tine, îmi spune el cu o voce caldă pe care nu am mai auzit-o până acum.
- Unde erai când Lilith m-a ucis?
- Tu mi-ai zis să dispar şi am făcut-o.
Ce-i drept m-am purtat foarte urât cu el având în vedere cât de mult m-a ajutat atunci când aveam nevoie de el. Faptul că el a părăsit Iadul şi şi-a trădat superiorii pentru a mă salva, toate astea mă fac să mă simt o persoană rece, demnă de dispreţ. Dar dacă tot a fost rănit de comportamentul meu de ce a mai venit după mine? Ar fi putut să mă lase aici vânată de spiritele rele şi fiarele sălbatice, oricum nu mai am speranţă.
- Am realizat că am făcut o greşeală, îmi răspunde el parcă citindu-mi gândurile.
Preţ de câteva minute amândoi eram tăcuţi, eu mă tot uitam în jurul meu tresărind la fiecare adiere a vântului, iar el stătea rezemat de un copac şi părea cufundat în gânduri.
- Aici pericolul pândeşte din fiecare umbră, îmi spune el dintr-o dată privindu-mă cu ochi gri întunecaţi.
Înghit în sec când simt schimbarea lui. Nu mai este învăluit de aura aceea caldă, ci de una rece, înfiorătoare. Azazel pare îngrijorat, nervos şi schimbarea lui bruscă mă nelinişteşte şi mă cam sperie puţin.
- Trebuie să plecăm înainte să fim ucişi de cine ştie ce fiară, continuă el.
Acesta îmi cuprinde mâna în a lui şi mă trage după el intrând în întunericul dens. Încep să-mi recapăt încrederea în el din nou, iar asta e ciudat deoarece nu mă încred orbeşte în oricine îmi iese în cale, sau cel puţin nu după incidentul cu Lilith. Faptul că mă îmi strânge mâna şi mă ţine aproape de el îmi mai diminuează teama ce a pus stăpânire pe inima mea odată cu aterizarea mea aici. Azazel merge în faţă foarte precaut şi atent la fiecare mişcare fiind gata în orice moment să ucidă orice ne iese în cale, şi din când în când îmi mai aruncă câte o privire ca să se asigure că sunt în regulă. Chiar dacă teama nu a dispărut complet, tot mă simt mai uşurată că el este cu mine. Dacă puterile lui de demon nu prea au efect aici nici nu vreau să mă gândesc cât de oribil ar fi fost să mă confrunt singură cu toate spiritele diabolice.
Nu ştiu dacă timpul trece mult mai greu aici în Purgatoriu sau doar mi se pare mie, dar cert este că am impresia că mergem de ore în şir. E noapte, întunericul domneşte pretutindeni şi nu am văzut nici măcar un strop de lumină până acum. Nu îndrăznesc să-l întreb unde mergem, de fapt nu îndrăznesc să scot niciun sunet chiar dacă am zeci de întrebări pe care aş dori să i le pun cât mai repede cu putinţă. Sunt destul de încordată şi atentă la fiecare bufniţă care îşi mai ia zborul din vreun copac şi care îmi face inima să bate din ce în ce mai tare. Ne oprim în faţa unui arbore gigantic care are o scorbură uriaşă şi ceva îmi spune că aici vom sta peste noapte. Este ca o grotă în interiorul unui trunchi de copac unde miroase puternic a cadavru în descompunere şi care îmi dă un efect de claustrofobie.
- Ne vom adăposti aici până mâine dimineaţă, îmi răspunde el în timp ce se aşează sprijinindu-se de peretele lemnos din spatele lui.
- Şi de ce ne ferim mai exact?
Mă aşez lângă el pe un covor de muşchi uscaţi de un verde pal. Dacă tot sunt un spirit nu înţeleg de ce mai simt frigul şi oboseala care m-a slăbit de puteri. Chiar simt nevoia să mă întind un pic, dar situaţia în care mă aflu nu îmi dă nicio alternativă, tot ce pot să fac e să stau trează şi să aştept ziua de mâine care cine ştie ce îmi mai pregăteşte.
- Fiarele nopţii de abia aşteaptă să ne ucidă şi să se hrănească cu energia noastră.
- Sunt deja moartă. Nu sunt altceva decât un spirit. Ce pot să mai păţesc?
- Tu ai o energie pe care trebuie s-o păstrezi. Gândeşte-te doar că este un joc şi nu trebuie să mori orice ar fi.
Wow! Răspunsul lui m-a lămurit şi liniştit în acelaşi timp. Cum vrea el ca eu să supravieţuiesc în locul ăsta? Sunt doar o fată normală căreia îi este frică şi de umbra ei şi nu s-ar putea descurca singură în locul ăsta groaznic. Sunt îmbrăcată în aceleaşi haine pe care le aveam când Lilith m-a ucis în acea noapte, şi care nu ţin mai deloc de cald, aşa că mi-am adus genunchii la piept pentru a mă încălzi cât de cât. Azazel, văzând asta s-a dezbrăcat de geacă şi mi-a pus-o pe umeri zâmbindu-mi dulce. E straniu cum noi ne putem înţelege din priviri, când eu m-am uitat la el parcă întrebându-l dacă este sigur, el la rândul lui a dat afirmativ din cap. Prima dată mi-a trecut prin cap ideea că am putea face un foc pentru a ne încălzi, dar imediat am şters-o cu buretele deoarece am realizat că nu vrem să fim observaţi, fumul ne-ar da de gol.
- Poţi să te odihneşti puţin. Chiar ai nevoie să-ţi recapeţi puterile, îmi spune el trecându-şi braţul după umerii mei.
Mi-am pus capul pe umărul lui şi i-am putut simţi pielea caldă şi fină, iar suviţele lui rebele îmi gâdilau faţa. În momentul de faţă chiar am nevoie de el, am nevoie să mă strângă la pieptul lui şi să mp liniştească deoarece doar eu ştiu ce este în sufletul meu. Alături de Azazel mă simt protejată şi simt că nimic rău nu s-ar putea atinge de mine, parcă împreună suntem invincibili. Am închis ochii şi m-am cuibărit mai bine la pieptu lui l în timp ce el se juca cu şuviţele mele roşcate. Vântul nu mai adie iar sunetele stranii au amuţit. Parcă liniştea asta de mormânt este şi mai apăsătoare şi prevesteşte ceva rău. Dar alături de el încerc să-mi gonesc frica şi am încredere că mă va scoate din tărâmul spiritelor rele.
Deschid ochii şi mă uit buimacă în jurul meu. Imediat îmi amintesc că sunt în Purgatoriu în scorbura găsită de Azazel, pe care nu-l văd prin preajmă. Mă ridic în picioare şi observ că încă am geaca lui, şi parcă sunt puţin bucuroasă că nu a fost doar un vis. Dar bucuria mea trece repede când mă gândesc că poate m-a adus aici şi m-a abandonat. Nu pot să cred că ar face aşa ceva. Fără el nu m-aş descurc deloc, nu ştiu ce aş face sau unde aş merge. Ies din scorbură şi mă aştept ca măcar ziua pădurea asta să fie mai normală, dar nicio şansă. Lumina de abia ajunge aici, astfel sunt înconjurată de semi-întuneric, dar măcar acum am vizibilitatea mai bună. Nu am curajul să fac mai mult de doi paşi, dar îmi doresc nici să nu-i fi făcut. În faţa mea zace un cadavru plin de sânge, dar ce mă sperie şi mai tare este faptul că are capul separat de trup. Oare Azazel l-a decapitat pe acest individ? Acesta apare de nicăieri şi este într-o stare foarte bună. Nici nu zici că tocmai s-a luptat cu gorila asta care nici măcar n-a reuşit să-l atingă.
- Ce naiba e asta? îl întreb extrem de curioasă.
- Trebuie să plecăm, Amelia. Acum!
- Nu plec nicăieri până nu-mi spui ce se întâmplă.
- Nu e timpul să faci pe mironosiţa.
Mironosiţă? Nu sunt o mironosiţă, dar cred că am şi eu dreptul să ştiu unde ne grăbim şi cine sunt aceia care ne vânează. Îl văd cum dispare după un tufiş mare şi de frică să nu rămân în urmă mă aventurez după el.
- Vreau să ştiu unde mergem, insist eu încercând să nu mă înţep în tufele spinoase.
- Trebuie să ajungem într-o zonă unde pot crea un portal care să te ducă acasă.
- Portal? Nu suntem în Narnia.
- Nu, suntem în Purgatoriu.
Încerc să fac o glumă ca să mai destind puţin atmosfera dar se pare că el nu se prinde, aşa că nu am ce să fac decât să îl urmez în tăcere. Chiar am avut intenţia de a nu-l mai întreba nimic ceva timp , dar aşa e natura mea. Sunt foarte curioasă în ceea ce priveşte lucrurile astea pe care deşi încerc să le pun cap la cap tot nu le înţeleg.
- Şi de cine fugim?
- De ei.
- Poţi fi mai explicit te rog? Mă răstesc la el oprindu-mă în mijlocul pădurii. Chiar nu am de gând să mai fac niciun pas până când nu sunt lămurită pe deplin.
Azazel se opreşte şi când vede că nu am intenţia să mai înaintez, oftează uşor şi se apropie de mine gânditor. Se vede că încearcă să-şi găsească cuvintele fără să mă şocheze prea tare, dar,evident nu a reuşit.
- Vezi tu, Purgatoriul este plin de spirite diabolice şi fiare sălbatice însetate de sânge şi care de abia aşteaptă să doboare o nouă victimă.
Mai bine tăceam din gură, chiar nu simţeam nevoia să aflu că în orice secundă pot fi atacată şi ucisă pe loc. Nu mă aştept ca locul ăsta să fie Ţara Minunilor, dar încă nu vreau să accept adevărul. Refuz să cred că sunt moartă şi rătăcită în Purgatoriu, încă sper să mă trezesc în patul meu şi să constat că a fost doar un coşmar.
- Şi cum ar trebui eu să supravieţuiesc aici?
Azazel face semn către geaca mea şi prima dată am crezut că vrea să i-o înapoiez, dar când s-o dau jos observ un buzunar interior destul de adânc şi cam scorţos. Fără să ezit bag mâna şi spre surprinderea mea scot o macetă cu mâner din lemn şi o lamă suficient de lată încât să decapitez o persoană. O analizez întorcând-o de pe o parte pe alta şi bag de seamă urmele vechi de sânge ce sclipesc sinistru în lumina pală. Când mă gândesc ce istorie sângeroasă poate avea arma asta fiori reci îmi străbat şira spinării.
- Glumeşti, nu? Întreb eu înghiţind în sec.
El nu-mi răspunde şi merge mai departe făcându-mi semn să-l urmez, ceea ce şi fac deoarece nu vreau să rămân în urmă. Bag cu grijă maceta înapoi în buzunar sperând că momentul când va trebui s-o folosesc va veni cât mai târziu. Încerc să-mi ascund cât mai bine frica şi disperarea care m-a cuprins, dar pur şi simplu Purgatoriul mă îngrozeşte, simt cum sângele îmi îngheaţă în vene şi mai am puţin şi cad din picioare. Azazel se opreşte brusc şi mă trage şi pe mine de mână în momentul în care tufişurile din faţa noastră foşnesc îngrozitor iar un sunet puternic, ca un fel de strigăt distorsionat se aude din spatele acestora.
- Ce a fost asta? întreb eu în şoaptă paralizată de frică.