PREA DOR ȘI DOARE
DENIZ
Îmi era agățată inima de firul subțire ce atârna deasupra oamenilor ce mișunau ca niște viermi spre rănile din pieptul meu. Totul îmi era în ceață, mintea, trupul și gândurile, iar mâinile care mă tot împingeau din spate îmi ardeau pielea până aproape de organe. El era la capătul puterilor mele, urlându-mi cât de tare voia să mă duc dracului. Acest lucru voiam și eu. Bara din oțel îmi spinteca degetele, lăsându-mi cicatrici adânci, asigurându-se că niciodată nu voi mai avea forța să strâng pe cineva de mână.
Eram aici pentru că singura modalitate de a scăpa de el era să scap de mine. Îi mișunau ideile macabre prin gând, iar răutățile vocale pe buze. Înjura și se ruga să dau drumul singurului lucru care mă mai ținea rațională, acea bară rece și inertă, asemenea mie. Îl voiam departe de mine, din clipa în care călcasem la sosiri în acea zi de de toamnă, unde ochii săi căprui mă descoperise debusolată în hol, atunci am știut câtă ură aveam să strâng în piept pentru bărbatul cu chip de brută. Ai întâlnit vreodată un om care să-ți inspire distanță și neîncredere? El era omul care acum mă împingea peste structura înaltă.
Îmi prinsese pieptul într-o capcană. Blocase ușa din capătul opus al structurii înalte, înghesuindu-mă speriată în peretele din sticlă de pe partea laterală. Îmi vorbise despre faptul că mă ura atât de tare, despre faptul că-l determinam să ia cele mai rele decizii, iar tot ceea ce i se întâmplase tânărului lord era doar vina mea. Îmi urlase despre principii și despre faptul că își regăsea toate fricile în mine, pentru că nu suporta ca o femeie să nu-i fie supusă, iar eu îi călcasem de atâtea ori mândria. Însă oare el de câte ori îmi spulberase demnitatea de care țineam cu dinții?
- Ai un tupeu fantastic pentru o femeie. Ar fi bine să te duci naibii!
A continuat să blesteme, știindu-l atât de aproape de mine. Își îngropase ochii veninoși în mine, mă blocase acolo pe podul înalt, creându-mi cele mai dureroase coșmaruri din ultimele trei săptămâni în lipsa mea.
- Ești o blasfemie și ți-am promis că o să ajung la tine. Am aflat ce i-ai spus lui Morin, ce credeai? Că nu o să-ți aflu minciunile?
A râs atât de tare, încât pieptul meu a explodat de ură și răni.
- Acele minciuni sunt adevărate. Știi foarte bine ce spun... Om ingrat și fără minte!
Am strigat către el, continuând să strâng cât de tare puteam de bara din oțel. Nu aveam de gând să-i dau drumul niciodată, ci mă rugam ca el să plece și să mă lase să mi se scurgă inima din piept pe pardoseala aflată la distanță de trupul meu.
- Tu ești moartă, dobitoaco!
A strigat înapoi, auzindu-se în fundal agitația din jurul nostru. Oamenii credeau că el avea să-mi fie erou, de fapt, avea să-mi fie călău, spulberându-mi visurile și dorințele.
- Și ce? Și dacă sunt moartă, lasă-mă să mai mor odată! Dispari din fața mea!
- Păcat de frumusețea ta, de familia ta pe care ai aruncat-o la gunoi și de tatăl tău care este doi metri sub pământ. Aeroportul acesta l-a omorât, acest aeroport te va ucide și pe tine.
În acel moment sufletul mi-a hohotit de plâns, simțind lipsa răcoarei din palmele mele. Oricine, dar nu tata! Oricine, dar nu omul pentru care luptam să fiu aici! Oricine, dar nu motivul pentru care eu eram agățată aici, amenințând să-mi frâng capul.
Când mi-am simțit genunchii înmuindu-se, atunci i-am întâlnit și lui ochii. Îngroziți și ireali de adevărați. El era aici. Prezent, real și atât de schimbat. Fizic, moral și păcătos. Îi auzeam urma pașilor săi, călcând grăbiți și plini de blesteme. Urca zgomotos scările late, trăgând cu toată forța de bara din oțel care îl despărțea la rândul său de grupul de oamenii care se formase la câțiva metri mai jos de picioarele mele.
- Deniz, uită-te la mine!
În cele din urmă i-am auzit vocea spărgând șuietul ce-mi chinuia capul și pieptul, auzindu-i în același timp pașii lui Sprouse, apropiindu-se și mai mult de bara din oțel. Ochii săi de culoarea cobaltului îmi sfredeleau grotele verzi și chinuite. Citeam atât de clar teama și groaza din ei, dar ceea ce el nu știa era faptul că nu aveam de gând să dau drumul niciodată la acea șansă.
- Uită-te la mine și ține-te de bara aceea ca și cum eu te țin de mână! Să nu-i dai drumul!
Vocea sa a continuat să se audă, pierdând preț de câteva secunde contactul vizual cu el. El nu știa nimic. Nu știa câte coșmaruri aveam de fiecare dată când îl regăseam pe Sprouse holbându-se la mine sau de cât curaj aveam să ies în schimbul doi, atunci când știam că Steven nu era prin zona. Nu avea habar de toate acele cuvintele care îmi făceau pieptul să se prăbușească sub greutatea lor sau cum privirile rupte din iad îmi aduceau și mai multă teamă.
- Ignoră-l! Dă-l naibii pe el! Sunt aici, bine? Să nu dai drumul la bară, te implor!
El a strigat atunci când mi-am lăsat capul pe spate, auzindu-l în fundal pe omul care reușise să mă facă bucăți. Unde era? Era la doar doi metri distanță de mine, pe una dintre trepte, despărțindu-ne acel gol care avea să-mi fie groapă. Unde a fost? Atunci când mă bântuiseră toate acele uși sau de fiecare dată când îl căutam pe acele holuri cu privirea? Unde a fost atunci când privirea mea îl striga de peste tot?
- Sprouse coboară de acolo!
Bărbatul masiv a strigat în momentul în care a mai pășit pe o altă treaptă, focusându-și întreaga atenție asupra bărbatului care se afla la mică distanță de mine.
- Sprouse, dacă nu cobori, îți jur că te arunc de acolo!
Vocea sa gravă a făcut liniște în sala imensă, ca întreaga sa atenție să se focusese pe ofițerul pregătit oricând să-și înfingă tentaculele în spatele meu.
- Deniz, ține-mă strâns de mână, da? O să vin la tine, bine?
I-am auzit râsul înfundat al nebunului din spatele meu, lucru ce mi-a făcut inima mică cât un purice. În partea opusă l-am văzut pe Dominic urcând grăbit ultimele scări, proptindu-se la capătul lor, holbându-și ochii asupra lui Sprouse.
- Ți-a venit salvatorul, Deniz? Târziu, nu?
În momentul în care l-am văzut aproape de mine inima mea obosită s-a eliberat din lanțuri și în acea clipă mi-am eliberat degetele. Am putut auzi strigătul lui Dominic, dar în momentul în care l-am simțit pe Sprouse în spatele meu, m-am întors speriată și cu frica curgându-mi prin vene l-am apucat de gulerul cămășii albe a uniformei sale. Luat prin surprindere și-a blocat întreaga serie de acțiuni și cu adrenalina curgându-mi prin vene, l-am tras cu toată forța pe care o aveam în brațul drept spre balustrada din oțel, forțându-l să stea aplecat peste ea.
Ai simțit vreodată că vrei să-i pui capăt? Ție și celor din jur? Ca o sete nebună de linișite? Să nu mai auzi zgomotele din fundal și nici vocile hilizite?
Voiam să-l trag și mai aproape de sol, să-i frâng gâtul asemenea intențiilor sale. Însă tot ceea ce am simțit au fost brațele lui în jurul meu și parfumul său pe pielea îngheieturilor mele. Și mi-am simțit picioarele părăsind suprafața îngustă. Dominic mă ținea strâns.
- Doamne!
L-am auzit atunci când am revenit cu picioarele pe suprafața din gresie, văzând trecător mulțimea de oameni ce se adunaseră în jurul nostru. El nu mai era în mâinile mele și nici aplecat peste balustrada înaltă. Era undeva la distanță îngrozit și înconjurat de câteva persoane.
- O să-ți fac plângere! De data aceasta nici ca femeie de serviciu nu vei mai lucra aici!
A strigat către mine, forțându-mi picioarele să se miște de pe suprafața sigură, trecând de cei doi oameni care îl înconjurau, împingându-mi palmele în pieptul său, dezechilibrându-l. Întreaga nebunie s-a sfârșit atunci când bărbatul masiv din spatele meu și-a înconjurat brațele în jurul trupului meu, șoptindu-mi la ureche să mă liniștesc.
- O să ne vedem în iad, Sprouse!
Am urlat atunci când Dominic m-a tras departe de bărbatul cu ochi căprui, creându-mi în piept un disconfort chinuitor.
- Lasă-mă că o să-l ia naiba!
M-am smuls din brațele sale, simțindu-i forța din ce în ce mai mare asupra mea.
- Ușor! Calmează-te!
Și-a strâns și mai tare brațele în jurul meu, așezându-și bărbia pe creștetul capului, obligându-mă practic că stau potolită. Oamenii încă șoșoteau și discutau. Încă îi auzeam despre tragedia care putea să aibă loc aici, însă el stătea cu brațele în jurul meu, ascultându-i bătăile inimii și respirația iregulată. Totul era în ceață, de la mintea mea până la inima mea.
- Vino, Deniz!
Comandantul Browns a pășit spre mine, aruncându-i o privire trecătoare fiului său, atunci când m-a eliberat din strânsoarea brațelor sale. Mi-a așezat pe umeri haina de la uniforma sa și conducându-mă de la spate, l-am lăsat în urmă pe tânărul lord. Știam că mă urmărea cu privirea și mai presus de toate acestea ceva mă chinuia mult mai mult de atât. Reușisem să dau peste cap întreaga liniște după care alergam dintotdeauna. Și acum tot ceea ce aveam era dezamăgirea din ochii comandantului, omul care avea atâta încredere în mine, omul care mă vedea mutând munți din loc și distrugând cele mai mari obstacole. Nu puteam ignora tristețea din ochii săi.
- Îmi pare rău!
Am vorbit în momentul în care ușile liftului s-au auzit, simțindu-i în continuare palma pe umărul meu.
- Shhh, vorbim!
- Nu, nu vorbim. Știu că...doar am obosit.
Am vorbit în clipa în care liftului s-a închis în urma noastră, lăsându-ne singuri în spațiul strâmt și sufocant. Și-a închis ochii preț de câteva secunde, respirând greoi, strângându-mi umărul drept în palma sa.
- Știu, știu, Deniz! Și oamenii puternici mai obosesc din când în când. Este în regulă.
Mi-a vorbit calm, continuând să-și susțină brațul pe umărul acoperit de sacoul său.
- Dar va trebui să o anunțăm și pe mama ta.
- Nu!
Am expirat revoltată, lăsând ca întreaga vinovăție să mă mănânce de vie. Nu îl puteam lăsa să facă acest lucru. Ar fi fost ca și cum iar fi dat satisfacție, dându-i dreptate în privința mea și anume faptul că luptam degeaba în a rămâne în locul unde tatăl meu pierise acum mult timp.
- Trebuie! Este mama ta.
- Nu m-aș fi aruncat niciodată de la etaj, credeți-mă! Voiam doar să...
- Nu trebuie să spui lucruri, încercând să mă convingi să nu o anunț pe Helin!
- Dacă dumneavoastră o sunați pe mama este ca și cum m-ați omorî, nici lovitura cu solul care putea proveni în urma aruncării de la etaj, nu avea să doară cum o va face prezența mamei aici.
Ascensorul se oprise brusc, odată cu el și respirația comandantului Browns. Nu mințeam. Nu m-aș fi aruncat niciodată de la etaj, eram doar disperată să scap de omul care încerca să mă îngroape în erori și temeri. Și reușise. În absența lui, ofițerul Sprouse reușise să facă foarte multe lucruri.
- Nu m-aș fi aruncat niciodată de la etaj!
- Explică-mi atunci ce a fost scena de mai devreme!
Mi-a cerut în momentul în care ușile s-au deschis, lăsându-mi cale liberă să fug. Însă el era în spatele meu, rupt din orice dramă ce rula pe micul ecran al vieții.
- Voiam să fug.
- De cine?
Am ignorat întrebarea și am continuat să mergem de-a lungul holului. A pășit alături de mine, susținându-și haina costumului pe umerii mei, îndreptându-ne cu siguranță spre biroul comandantului Morin. În momentul în care și-a împins palma greoaie în materialul alb al ușii, privirea lui mi-a secerat pieptul și gâtul. Era acolo. Schimbat și revoltat. După câteva luni bune era încă aici. Pe unul dintre scaunele din fața comandantului mai în vârstă.
- Intrați!
Comandantul Morin a vorbit atunci când am pășit singură în centrul încăperii, știind că domnul Browns era undeva în apropiere.
- Ia loc, domnișoară Grant!
Mi-a vorbit rar, simțind abținerea din tonul său. În schimb, privirea lui mă urmărea îndeaproape, așteptând reacțiile ce-mi jucau pe vârful degetelor. Mi-am înghițit țipătul și teama care îmi determinau capul să se învârtă și cuminte am ascultat de ordinele bărbatului ce se afla de după birou.
- Ai ceva să adaugi în urma celor întâmplate la sosiri?
M-a întrebat, iar ochii de cobalt al tânărului din dreapta mea au rămas țintiți asupra chipului meu. În fața lui nu aveam nimic de adăugat, dar în fața lui Dominic Browns, da.
- Nu!
Am răspund scurt și am înghițit în sec.
- Ce s-a întâmplat de fapt acolo?
- Nimic. Eu am avut o cădere nervoasă și...
- Pe dracu ai avut!
Tânărul lord s-a ridicat brusc de pe scaun, determinându-mi inima să rateze o bătaie.
- Spune-le adevărul!
Mi-a cerut în clipa în care a revenit în aria mea de vizualizare, trăgând de scaun pentru a se așeza în fața mea. Mâinile mi-au fost luate în strânsoarea caldă și dură a degetelor sale, simțind micile cerculețe pe care le făcea cu policele stâng asupra pielii mele.
- Spune de ce ai vrut să te arunci de la etaj!
-Nu am vrut!
Am strigat către el, simțind adrenalina cum îmi curgea prin vene.
- Adevărul este că nu am vrut niciodată să mă arunc de la etaj. Niciodată. Voiam doar să-l fac să mă lase în pace, atât!
- Pe cine?
Comandantul Morin a întrebat curios, urmărindu-l pe Dominic cum continua să mă determine să vorbesc despre cele mai mari frici ale mele. El nu avea habar ce făcea. Cum încerca să-mi apese pieptul, aducând ceață și nesiguranță pe mine.
- Pe nimeni.
Am vorbit, strânind furia pe fața bărbatului brunet. S-a aplecat brusc asupra mea, strângându-mi chipul în palmele sale mari și reci. Mă puteam îneca în ochii săi superbi, de care îmi era atât de dor.
- Termină, la naiba, termină! De ce tot îl acoperi?
- Nu eu îl acopăr.
I-am tras brațele, agățându-mă de încheieturile sale. M-am ridicat în picioare, cărând cu mine nedumerirea pe care o vedeam cu exactitudine în privirea lui.
- Cred că toată lumea știe cine este ofițerul Sprouse și ce îl poate duce capul.
Am aruncat o privire către comandantul Morin, aducând nesiguranță pentru câteva momente. Fiecare persoană din încăpere știa despre ce vorbeam. Știau cine era bărbatul acela și de ce era în stare. Cum reușise să meargă pe burtă atât timp, cum nimeni nu descoperise cu adevărat tot ce se întâmpla... sau poate nimeni nu a vrut să vadă acest lucru.
- Ce vrei să spui?
În cele din urmă comandantul Browns a vorbit, determinându-l pe Dominic să i se alăture undeva în apropierea panoramei, în spatele comandantului Morin.
- Nu am probe. De niciun fel, doar cuvintele mele împotriva cuvintelor lui, dar cu siguranță dacă îl aruncam peste balustradă în această zi, făceam un bine tuturor.
Am putut citi groază din ochii domnului Morin, el neavând habar cât de serios puteam vorbi eu. În ce se putea transforma frica mea atunci când mă simțeam amenințată sau când inima mea nu mai avea sprijin sau soartă.
- Am nevoie de probe, Deniz.
În cele din urmă bărbatul de pe scaun a vorbit, creând confuzie în capul domnului comandant Browns.
- Știu acest lucru.
- Despre ce tot vorbiți?
Tatăl lui Dominic a vorbit recalcitrant, știind cu desăvârșire negura ce-i acoperea ochii.
- Pot?
Domnul Morin s-a ridicat de pe scaun, adresându-mi-se, făcându-l și pe Dominic să se îndepărteze din fața panoramei.
- Ofițerul Sprouse este bănuit că ar hărțui și agresa anumite persoane.
- Ce frumos ai putut-o spune, Morin!
Dominic a vorbit rece.
- Sprouse este un psihopat, tată! Mai pe scurt, te scutesc de anumite descrieri.
El a adăugat, stârnindu-mi inima în momentul în care a continuat să vorbească despre imaginea omului care îmi aducea cele mai grele coșmaruri.
- Deniz...tu?
- Eu? Sunt cea mai posibilă victimă a lui, de asemenea și singurul om care se lupta cu el, care nu-i poate accepta nebuniile și delirul, dar care cu toate acestea, iese cu cele mai mari răni. A ajuns la mine în cele din urmă, deși mi-am spus că nu-l pot lăsa să facă asta. Dar a reușit. Cumva.
- De ce nu...?
- De ce nu am vorbit până acum? Din cauza asta!
Am făcut semn cu mâna către biroul lui Morin, conștientizând ceea ce avea să urmeze. Aveam să-mi revărs chinul ce mă bântuia de mai bine de un an de zile, care îmi frângea inima de mai bine de trei luni de zile în lipsa lui, ca apoi să o iau de la capăt, întrucât nu aveam cum să lupt cu Sprouse. Nu atât timpt cât el avea o asigurare în spate.
- Pentru că este un vierme alunecos, care fuge și se ascunde. Și nimeni nu vede nimic și nu crede nimic, fără acele probe nenorocite inexistente. Aveți habar câte persoane a transferat pe motiv de indisciplină? Indisciplina de a-i asculta nebuniile și de a se lăsa chinuiți. Mi-a promis că singurul job pe care îl voi mai avea, va fi acela de femeie de serviciu. Acesta să fie, dar înainte de acest lucru, vă promit că ori îl aduc în momentul de a spune adevărul, ori îl omor.
Dominic a expirat brusc, lăsându-se pe scaunul unde acum zece minute și eu stăteam.
- Eu am fost transferată la arhive, unde a ajuns și acolo, iar lucrurile s-au denaturat grozav de urât, Dominic a fost suspendat trei luni, pe motiv de agresiune și violență și pentru ce? Pentru omul care ne-a adus aici și-a meritat-o cu vârf și îndesat. Scapă, de fiecare dată a scăpat până acum, este cineva care tot timpul ignoră plângerile la adresa lui.
- O să facă și o plângere la adresa ta pentru acea tentativă de a-l...
- ... arunca de la etaj? Păcat că nu a făcut-o. Stăteam jos și aplaudam.
Dominic s-a ridicat de pe scaun, determinându-l pe tatăl său să-și rostogolească ochii în urma afirmației de mai devreme.
- Și cum facem?
Am zâmbit în colțul gurii, privindu-l pe comandant plină de încredere.
- O să-l lăsați să facă plângere la adresa mea?
Bărbatul mai tânăr și-a îngustat ochii periculos de mult către mine, oscilând în a întreba ceea ce-i măcina buzele. Comandantul Morin știa exact ceea ce voiam să spun prin întrebarea adresată. El nu. El ratase multe etapde din adevărata eu.
- Ce o să se întâmple, dacă prin absurd el ar reuși acest lucru?
- Nu am vrea, nu?
Am zâmbit cu subînțeles atunci când ochii bătrânului comandant ne-au scurtat rapid, știind că el avea să salveze din nou pleava de la înec.
- Este nepotul fostului comandant!
În cele din urmă a recunoscut, crispându-i pe cei doi bărbați ai familiei Browns. Simțisem de la început mirosul de nepăsare venit din partea bărbatului din fața mea.
- De la tine a aflat, nu?
Am ignorat formalitatea care mă caracteriza în situațiile clasice, știind că ceea ce aveam în fața mea era ceva cu adevărat tragic.
- De ce ați acceptat să se întâmple toate aceste lucruri? Ați pierdut mulți oameni din prostia de a-l păstra pe unul inutil și nebun. Și acest lucru pentru că este nepotul fostului comandant! Vă dă un cadou la fiecare sancțiune ignorată de dumneavoastră?
L-am luat peste picior, stârnind furia din ochii săi. El era aproape de mine, acceptând cele spuse și negând posibilele minciuni pe care exteriorul le-ar fi putut crede.
- Vreau să rămân la sosiri. În lipsa lui sau nu. Și nu vreau să apară cumva vreo plângere la adresa mea. Astfel, nu am vrea ca nici unul dintre noi să dezgroape morții, nu?
Am vorbit, auzindu-l pe domnul comandant Browns, explodând în fundalul întregii tragediei. Probabil nu avea să creadă cât de rea puteam ajunge să fiu, în cazul în care ajungeam la un nivel de saturație crescut. Ei reușise să mă aducă la acest nivel, dorindu-mi să le smulg încrederea pe care mi-o furase acum mult timp. Atunci când îi lăsase cale liberă lui Sprouse de a se juca cu mintea mea.
- Ușor, Deniz!
Dominic a vorbit, citindu-i-se nemulțumirea din tonalitatea gravă. Aveam să-mi ignor inima de data aceasta, așa cum și el o făcuse atât timp cu mine. Lăsându-mă să zac într-un fel de frustrare propriei, urând fiecare decizie de a rămâne în acea companie aeriană.
- Nu! Dacă simt vreo tentativă de a-mi lua ceva, voi vorbi, comandante Morin! Nu despre favoritismul lui Sprouse, ci despre acea chestie îngropată bine, adânc, în interiorul acestei companii. Și ar fi păcat să ne murdărim pe mâini cu lucruri îngropate bine adânc, nu?
Iar chipul său a căzut brusc. Știa despre ce vorbeam. Despre acea zi pe care el o îngropase adânc în această companie. Despre ziua aia în care eu îmi așteptăm eliberarea, iar el mă încătușase la cea mai lungă și grea perioadă din viața mea. Un lucru ce-mi chinuia destul de mult inima.
- Despre ce vorbești?
Comandantul Browns a întrebat brusc, ochii mei rămânând fixați asupra bărbatului mai în vârstă.
- Ești liberă, Deniz!
Am zâmbit amabilă și am pășit încet spre ieșire. Știam despre nedumerirea din fundal. Despre acele lucruri neștiute care erau la distanță de adevăr. El era în urma mea, rămas fixat pe podeaua biroului într-o nedumerire dureroasă.
***
DOMINIC
Știam. Undeva în interiorul meu, adânc de tot, bănuiam că ceva nu era în regulă cu femeia cu cei mai cruzi ochi. Mă urmăreau toate acele lupte la care participasem din împuls și dorință. Iar imaginea ei încă se afla în biroul lui Morin, scotând la suprafață adevăratele bucăți rupte din pieptul său.
- Mergem?
Comandantul din fața mea a vorbit, fixându-mă lângă mașina personală în momentul în care bărbatul brunet s-a oprit alături de mine, lângă mașina de alături.
- Mai stau pentru moment.
- Înțeleg.
M-a aprobat din cap, știind cu desăvârșire ceea ce urmam să fac. Evitasem mai bine de trei zile acea ușă ce ducea spre sosiri. Nu-mi puteam imagina cum aveam să dau ochii cu ea și să mă prefac că nu auzisem nimic în acea zi, cum și Morin ne ceruse mie și tatălui meu.
- Fii blând cu ea!
Comandantul Browns a vorbit către mine, surprinzându-mă pentru o clipă cu indulcența din privirea sa înțeleaptă.
- Este exact ca un animal hăituit de toată lumea, ceea ce va face el va fi să muște.
- O seară frumoasă, tată!
Mi-a strâns mâna și l-am urmărit în cele din urmă cum a părăsit parcarea aeroportului. Mi-am aruncat o privire asupra ceasului de la încheietură și deschizându-mi sacoul am continuat să stau sprijinit de mașină. Poate trecuse mai bine de trei luni, dar nu îi uitasem niciodată obiceiul sau programul său de la serviciu. Nici faptul că în scurt timp avea să iasă pe acea ușă, iar eu aveam să mă prefac că nu am auzit acea discuție în birou.
Era mai puțin luminoasă la chip, își pierduse acea sclipire din ochi, în ciuda faptului că ea era aceeași. Îi simțisem absența destul de intens, îmi era dor de ea din când în când, mai tot timpul, în fiecare zi. Îi auzeam vocea de fiecare dată când închideam ochii și se simțea absența sa exact ca o piatră imensă ce-mi apăsa pieptul. Îi căutam ochii cruzi în fiecare pereche de ochi pe care îi întâlneam. Lăsase acolo, o urmă adâncă asupra inimii mele. Cu tot cu luptele, țipetele și atacurile care ne marcaseră existența comună. Îmi era dor de ea. În spatele ușilor și a mândriei.
- Mai vrei o repriză în fața aeroportului?
I-am auzit pașii apropiindu-se greoi de mine, aducând cu ei și o umbră aproape insesizabilă de nesiguranță în spatele atitudinii sale.
- În seara aceasta nu.
- De ce nu?
S-a uitat sceptică la mine, aducând în privirea sa pierdută ceea ce descopeream de fiecare dată la Deniz. Curiozitate.
- Pentru că mi-a fost prea dor.
Am pășit mai aproape de ea, urmărindu-i modul în care chipul său se distingea în lumina difuză a neonului. Îmi era dor. Așa sălbatică cum era. Plină de sine și rănită. Îmi era dor.
- Adevărul este că nu te-am căutat zilele aceastea pentru că nu aveam habar ce să-ți spun.
- Înainte de discuția din birou aveai multe să-mi spui?
Mi-a zâmbit dulce, exact cum o făcea de fiecare dată.
- Prea multe. Însă mi-am dat seama că...
- ...că ți-a trecut dorul atunci când ai descoperit că aveai dreptate în privința mea.
Și-a rostogolit ochii parcă scoși din pământ, aducând dezamăgire în interiorul meu.
Nu, încă îmi este dor de tine, așa răzvrătiră și rănită cum ești! De fiecare dată când tânjeasc pentru mai mult. Atunci când îmi smulg singur capul de pe umeri și vreau să-mi risc inima pentru tine. Pentru că simt că tu ești ceva mai mult decât fiica lui Corso Grant. Ascunzi cicatrici și ești pregătită oricând să o iei de la capăt, cu altcineva, dar nu aproape de mine. Iar eu nu, nu aș rezista cu atașamentul nebun pe care îl reneg cu toată ființa mea alături de tine.
- Și ce crezi tu că mi s-a confirmat?
- Faptul că ți-am înșelat toate simțurile?
M-a întrebat atunci când i-am deschis portiera, așteptând ca ea să pătrundă în interiorul mașinii.
- Ce-i drept ai înșelat multe lucruri...
Am concluzionat și am închis portiera, înconjurând mașina pentru a ajunge la locul șoferului.
- multe lucruri, mai puțin inima.
Va urma...
P.S.: Știu, merit biciuită. Recunosc, mi-a fost atât de greu să scriu acest capitol. L-am scris, l-am șters, editat, iar șters și tot așa. Vă mulțumesc tare pentru tot! Sunteți faini rău!