UN ARMISTIȚIU PERICULOS
DENIZ
- Știi care este diferența dintre noi doi?
L-am întrebat în clipa în care mașina i s-a oprit în fața semaforului roșu, iar ochii săi m-au înghesuit în fereastra întunecată a mașinii.
- Care anume?
- Eu știu ce vreau de la tine, dar tu nu ai habar ce vrei de la mine. O chestie vicioasă.
Am răspuns și trăgându-mi paltonul peste umeri am deschis portiera fără ca măcar să bag de seamă semaforul portocaliu din fața ochilor. Eram la doar două străzi de casă, puteam rezista în fața frigului, dar în fața inimii lui reci nu.
Am auzit claxoanele mașinilor ce veneau din partea opusă, ignorând valul de lumină ce-mi făcea ochii să sclipească în negura nopții. L-am văzut lovind volanul cu podul palmei, înjurând îndrăzneala mea nebună de a pleca din mașină exact în mijlocul traficului din orașul sălbatic. Am trântit nemiloasă portiera și înfășurându-mi și mai strâns paltonul călduros în jurul meu am alergat în partea opusă, agitându-mă să revin cu picioarele asupra străzii părăsite. M-am abținut ca lacrimile să nu-mi părăsească nicio secundă grotele și continuând să merg, m-am înfundat și mai tare în răcoarea ultimei nopți de februarie.
Cum venea acest lucru? Întreaga ta viață să fugi, să te ascunzi, să te regăsești într-un loc și să-ți pui cele mai secretoase măști, să-ți înfrângi pieptul, inima și gândurile ce te încearcă, ca apoi să vină cineva și să te de-a cu întregul peste cap. Cu atitudinea aceea plină de sine, ca și când te-ar privi în față și ți-ar șopti printre buze că oricât ai încerca, tu nu ești suficient de bună!
- Femeie cu caracter de pușcăriaș rus!
I-am auzit vocea în fundalul întunecat al serii și dorind să scap de zgomotul pașilor săi și de tot ceea aducea cu el odată, m-am forțat să mă îndepărtez și mai mult.
- Nu mă poți ignora la veșnicie! Nu te comporta atât de imatur!
I-am simțit respirația caldă în ceafa și ca înainte să apuc să reacționez brațul mi-a fost apucat agresiv în strânsoarea degetelor sale, bruscându-mă și obligându-mă să rămân pe loc.
- Nu te comporta așa!
Mi-a vorbit la distanță de câțiva centimetrii ca ochii mei triști să se răsfire pe întreg chipul său. Degetele sale lungi și aspre mi s-au întipărit pe pielea antebrațului, obligându-mă să rămân alături de el. Mi-am îndesat privirea indiferentă în grotele sale albastre ce aduceau odată cu ele nesiguranță. Am rămas blocați amândoi pe acea bordură a străzii, lăsând populația grăbită să se răsfire pe lângă noi. Iar el a stat acolo, gânditor și tulburător, ținându-mă strâns de antebraț, ca și când nu avea să-mi mai dea drumul vreodată.
- Nu te comporta așa! Tu nu ai nicio putere asupra mea, ești doar un alt om căruia i-am permis să-mi mișune prea aproape de suflet. Tot ceea ce mă determină să fiu aici sunt acele împrejurări. O să stau departe de tine, de familia și cunoscuții tăi! Promit!
I-am vorbit, iar el a rămas surprins, ca degetele sale să se scurgă dureros pe pielea mea sensibilă. Cel mai bun lucru pe care îl poți face atunci când simți că indiferent cât de tare lupți și te despici în bucăți... este să renunți la el. Mi-am tras brațul din eliberarea strânsorii ce mă apăsa periculos pe piept și am pășit mai departe prin întunericul unei seri friguroase.
- Și dacă nu poți?
I-am auzit vocea gravă în fundalul inimii mele, ca picioarele mele să rămână ațintite pe suprafața din ciment rece. Brusc mă trecuseră toate stările nebune, rezultând în a-l lovi peste ochi cu ceva. Tupeul și siguranța din cuvintele sale mă înnebuniseră rău, aducându-mă la limita de a spune ceva ce aveam să regret în cele din urmă.
- Dominic Browns nu ai habar cât încerc să mă abțin din a spune ce meriți...
Am mârâit răutăcioasă către bărbatul ce acum se deplasa cât mai aproape de mine, copleșindu-mă cu înălțimea și postura sa.
- Cine te obligă să nu vorbești? Dă-i drumul! Ce rău mai poți scoate din gura aceea păcătoasă, ceva mai mult decât un bilețel sincer spre iad?
Aroganța din privirea sa m-a trecut prin toate stările posibile și imposibile, aducându-mi aminte cât de limitată putea fi răbdarea mea de cele mai multe ori.
- Doar oamenii cu adevărat sinceri se pot distinge de întregile probleme. Dacă vrei ca eu să nu mai reprezint o problemă pentru tine, vreau ca tu să vorbești, să-mi vorbești!
- Și ce vrei să auzi?
L-am întrebat atunci când capul i-a căzut într-un gol imens pe spate, poposind de la atâtea războaie pe care le tot purtam.
- Absolut orice, orice care să mă determine să mă abțin din a continua să te rup de ceilalți.
Mi-a vorbit adâncindu-i privirea în clipa în care ochi săi albaștri mi-au prins ochii verzi într-un subjug intens și ascuns. Știam ce voia, ce urmărea prin vorbele și acțiunile sale. Voia să continui jocul din acel lift, când aproape eram pregătită să-i recunosc micul adevăr ce-mi chinuia capul și pieptul. Adevărul că și eu voiam mai mult. Nu ceea ce urmărea el, ci faptul că tânjeam la ceva mai mult din partea lui, să-i ating pieptul.
- Nu înțeleg de ce s-a ajuns aici... Tu nu ai obosit? Să mă tot alergi și să mă chinui? Vezi vreun rezultat?
- Ești extraordinară...
A bufnit într-un mod agasant, citind ironia din glasul său rece și grav.
- Deniz noi chiar am putea fi prieteni... Dacă ai renunța să crezi că eu sunt împotriva ta, chiar ne-am putea înțelege...
- Am făcut pași importanți spre tine, apoi ai venit și ai început să-mi urli să stau departe de familia ta și asta, pentru că am purtat o discuție cu Vanessa, o discuție care nu trebuia să meargă mai departe.
- Nu, Vanessa! Pricepi? Nu, Vanessa! Este un copil care...
- Nu este un copil, Dominic! Tu o tratezi ca pe un copil și pentru că nu poți să ajungi la ea, te simți depășit atunci când alții o fac! Adică eu, eu am ajuns la Vanessa și am aflat lucruri, lucruri pe care tu nu le știi. Și atunci când am ajuns la ea, tu m-ai tras înapoi, m-ai blocat și nu mi-ai permis să mai fac pași spre ea, pentru toate filmele nebune din capul tău. Pricepi? Tu ești vinovat! Și de atunci tot continui...
L-am auzit oftând obosit, lăsându-mă să pășesc în continuare spre propria țintă, adică spre casă. Și-a îndreptat trupul copleșitor, mergând alături de mine pe străduță fără să-mi răspundă asupra asaltului.
- O fac pentru că pentru prima oară în viața mea, cineva nu mi s-a supus atunci când am cerut acest lucru! Ești singura femeie care a avut curajul să se uite în ochii mei, sfidându-mă, după ce te-am lovit unde te-a durut cel mai tare, adică în mândria ta. Ai stat în fața mea ca și când nimic nu s-a întâmplat și m-ai dat dracului. Ești copleșitoare mai tot timpul, nu doar uneori, să știi!
Mi-a mărturisit și plină de tensiune am evitat să stagnez în același loc. Nu avea să știe niciodată ce urme lăsa această conversație asupra mea, ochii săi cuceritori de albaștri, zâmbetul șters din colțurile gurii și intenția ta sa aproape fatală să-mi spulbere trupul.
- Și recunosc, am încercat să mă pun împotriva ta! Exact din momentul acela în fața liftului când te-am urmărit cum te apropiai grăbită de cutia aceea metalică. Și deși îmi promisesem să-l aștept pe următorul, deoarece nu mă grăbeam în niciun fel, ceva în interiorul meu mi-a spus să o fac și mai asta. Și așa a început totul. Nu pot da înapoi și nu-mi caut scuze pentru lucrurile pe care le-am simțit să le fac, dar lasă-mă să recunosc femeie, tu ești o catastrofă!
Brațul său mi-a cuprins din nou materialul paltonului și lipsit de coerență m-a tras mai aproape de el. Eram amândoi, față în față, pe o străduță întunecată, unde se mai zărea din când în când un neon licărind pierdut prin negura nopții. Iar el. Iar el mirosea atât de bine, a mosc și parfumul acela intens de nebun ce-l făcea de nerecunoscut. Și voiam atât de tare să-l strâns în brațe, pentru a mă putea regăsi prin bucățelele inimii sale.
- Nu știu să renunț...
Am șoptit și mi-am simțit ochii copleșiți...
- Am luptat prea mult în viața aceasta și altceva nu am habar ce să fac. Crede-mă, sunt atât de multe momente când vreau să-mi las zidurile jos, armele și gândurile, dar știu că de fiecare dată voi pierde ceva... și nu mă risc. M-am luptat împotriva tuturor. A societății, a religiei, a propriei familii și împotriva tuturor. Și deși risc să fac cea mai mare greșeală din viața mea, lupt. Pentru control și liniște...
Pentru că știu că voi fi pedepsită și pentru lupta pe care o duc acum, pentru că sunt îndrăgostită de tine și ceva în piept îmi urlă atât de tare, dar știu câte riscuri presupune lupta împotriva inimii. Iar eu nu pierd niciodată, tinere lord, niciodată!
- S-au meritat? Toate acele lupte au meritat?
A continuat să stea agățat de brațul meu, continuând să mă privească. Era unul dintre momentele sale vulnerabile. Îi citeam confuzia și neștiința. Dar el nu avea habar ce înseamna să dea din coate. Avea o familie extraodinară, o mamă model, scoasă dintr-o cutie imensă de demnitate și feminitate, un tată celebru și plin de încredere, cu foarte multă influență trei frați care erau acolo indiferent, care îi răspundeau la telefon atunci când avea probleme, prieteni ce luptau alături de ei și atât de multă încredere în el.
- Da. Normal.
Nu. Niciodată. Pentru că nu mai am nimic.
A inspirat brusc, revenind în cele din urmă la un zâmbet șters, lăsându-mă să cred că îmi acceptase cuvintele și credea cu ardoare faptul că eu nu îmi purtam regretele atât de vizibil în fața sa.
- Lupta aceasta pe care noi o avem se merită?
Și-a tras brațul, apropiindu-și trupul de al meu, astfel încât vârful bocancilor săi să-mi atingă la rândul lor încălțămintea din picioare. Oare se merita? Faptul că îmi negam sentimentele în fața lui, se merita în cele din urmă? Aveam să fiu fericită dacă în loc să vorbesc, să-mi înghit cuvintele și să mă prefac că nimic nu este acolo, palmabil și adevărat?
- Nu. Poate că nu.
- Atunci ești dispusă să o iei de la capăt?
M-a întrebat sigur, simțindu-i respirația fierbine pe pielea obrazului meu. El era atât de aproape și mă făcea atât de repede să-mi pierd coerența în capul meu. Dar el avea să creadă că sunt sigură pe poziții, având ca scop sfidarea sa.
- Unde anume? În fața acelui lift?
L-am întrebat plină de speranță, deși chipul meu nu trăda nimic.
- Exact acolo. Uitând acea ieșire de atunci, războiul din biroul comandantului, paharul acela de suc, cearta din fața aeroporului, dansul din seara aniversării și multe altele, normal, dacă ești de acord! Apoi la rândul meu, îți cer să uiți numele meu, cine sunt, ce fac și cum te-am făcut să reacționezi.
- Pentru o seară..., ca mâine să o luăm de la capăt. Ca noi. Nu vechi.
Am continuat, ca el să mă aprobe dând din cap. L-am urmărit cum s-a îndepărtat de mine, lăsându-și în spate mirosul dureros de intens, ca să-i pierd urma în negura nopții de februarie. Ultima noapte de februarie. Aveam să uit multe, de la ziua aceea în fața liftului la jocul nebun din fața casei sale de față cu toți acei oameni. Ca mai apoi să mă prefac că nu-i știu prenumele. Și nici faptul că-i spuneam tânărul lord sau faptul că-l asociam cu o cană de cafea cu aromă de vanilie. Și nici că-mi făcea ceva în mine să vibreze atunci când îmi arunca un zâmbet în colțul gurii. Aveam să-l uit. Pe vechiul el și noul el. Pe noi și mai presus de tot pe mine îndrăgostită de el.
***
DOMINIC
Uram fiecare dimineață în care eram obligat practic să mă deplasez la aeroport pentru întocmirea unui raport. Uram orele matinale și oamenii care zâmbeau atunci când eu de abia îmi târâiam picioarele pe pământ. Sau atunci când îmi ofereau un "bună dimineața" de aproape îi credeam că era bună. Și ceața dinaintea drumului sau parcarea aglomerată. Pixul pe care tot timpul îl pierdeam sau cafeaua aceea amară ce nu mă ajuta cu nimic.
Dar îmi făcea o plăcere nebună țigara care mă ajuta să mă trezesc sau tipul de la intrare care nici măcar nu mă băga în seamă. Sau pe Steven ce se chinuia să tasteze ceva pe calculator și pe tata care îmi dădea cele mai proaste vești ce mă ajutau să realizez de fapt unde sunt.
- O cafea simplă și amară.
Am mormăit către femeia din fața mea, ca zâmbetul acela forțat să-mi orbească ochii. Mi-am rostogolit ochii și am tastat un mesaj grăbit către Matt, anunțându-l că am ajuns la aeroport. Am ignorat șoșotelile din spatele meu, în momentul în care un grup de stewardese s-a apropiat de standul de cafea și am continuat să-mi holez ochii asupra intrării spre sosiri.
Încă mă urmărea discuția cu ea de seara trecută. Însă încercam să mi-o scot din cap, uitând-o măcar pentru o seară, așa cum și vorbisem. Dar ea era acolo, prezentă și plină de viață, în liftul acela nenorocit ce ne-a adus atât de aproape, cu ochii ei cruzi și sălbatici, așteptând o resurcitare a vieții sale. Îi păstrasem parfumul de trandafiri în palme, deși prezența sa o raportam exact la un câmp de flori sălbatice.
- Comandante!
Femeia în vârstă mi-a întins cafeaua, ca la rândul meu să las bacnota pe suprafața din sticlă, distanțându-mă de un alt loc unde ea își lăsase urma. M-am îndepărtat de mulțimea înghesuită, luând drumul spre birourile comandanților, apropriindu-mă de locul unde adesea ne regăseam. Am privit lung și curios locul unde o așteptam, sperând ca ea să fie acolo. Mi-am sprijinit spatele de peretele înalt din continuitatea cutiei de metal, lăsând ca personele ce populau holul să se îndepărteze subit. Ea nu era aici. Nici umbra sa sau ochii săi. Noaptea trecută representase un popas destul de greu. Deși o voiam cât mai departe de ochii mei, ea era în mintea mea la orice pas.
L-am zărit pe Steven vorbind ceva agitat la telefon, concentrându-mă în continuare pe intrarea de la sosiri. Ușa era închisă și nici urmă de ea. Nici măcar urmă de prietena roșcată sau de oricine altcineva. Am continuat să-mi arunc ochii asupra lui Steven atunci când a lăsat telefonul pe marginea biroului și oftând s-a lăsat în scaunul cu spătar. Am privit ora de la încheietură, jucându-mă cu ambalajul din carton al cafelei. Lipsa ei. Trecuse mai bine de douăzeci de minute, iar ea nici măcar nu-mi dăduse vreun semn că ar fi cel puțin în aeroport.
Am aruncat ambalajul gol în coșul de gunoi de lângă ușa glisată și ieșind în centrul holului imens am pășit fixat spre biroul lui Steven.
- Bună ziua!
L-am salutat ca ochii săi înconjurați de ridurile vârstnice să mă scurteze scurt, transmițându-i involuntar nemulțumirea ce îl supăra.
- Bună ziua, comandante! Vă pot ajuta cu ceva!
- Dominic, Steven, Dominic!
I-am vorbit aplecându-mă spre el, sprijinindu-mi coatele de suprafața din lemn alunecos. I-am regăsit zâmbetul certăreț în colțul gurii, știind exact ce avea să-mi spună: tu ești fiul comandantul Browns, se impune același respect, băiețe! Iar eu aveam să-i răspund cu o încruntătură vizibilă și caraghioasă.
- Ai văzut-o pe Deniz Grant astăzi? Este la muncă?
Mi-am făcut curaj, adresându-i întrebarea ce mă măcina, prefăcându-mă că-mi holbez ochii oriunde în altă parte, dar nu către bărbatul mai în vârstă.
- Nu, astăzi am venit mai târziu la muncă, dar de dimineață a fost Ware, dacă vrei îl sun și întreb.
- Nu, mulțumesc! Pur și simplu am întrebat.
Mi-a râs în față l-a auzirea cuvintelor, determinându-mă să mă simt ca un adolescent tâmpit și fără prea multă rațiune. L-am ignorat atunci când zâmbetul a tot continuat să se mărească, știind că avea să-mi adreseze o întrebare ce încălca limita intimității mele.
Mi-am aruncat ochii asupra ceasului de la încheietură atunci când i-am zărit părul roșcat al lui Kaylin Saxton, urmărind-o în clipa în care a ieșit pe ușa de la sosiri, însoțită de o altă tânără, mai puțin decât Deniz.
- Kaylin!
Am dat să pășesc spre ea, ca femeia să-și îngusteze ochii spre mine, oscilând a mă mai privi și de a părăsi cadrul discuției. A dat să plece din loc, ca în schimb să-i adauge ceva tinerei ce o însoțea, ca aceasta să plece din loc, lăsându-ne doar pe noi doi în centrul încăperii imense.
- Ce s-a întâmplat, comandante?
- Știi ceva despre Deniz? Nu este la muncă?
Am întrebat curios, ca femeia roșcată să arunce o privire peste umăr.
- Nu știți?
M-a întrebat ca și când amândoi știam ce avea să-mi spună, ca pieptul meu să se prăbușească sub greutatea unei temeri. Ea nu avea nimic de pierdut, nu lăsa pe nimeni în urmă dacă avea vreodată curajul să părăsească orașul. Și cum simțeam că avea să facă acest lucru, Deniz Grant se eliberase de cele mai mari frustrări. Cel mai probabil își luase catrafusele și părăsise orașul în miez de noapte, plecând și lăsând tot ce construise în urmă, cum și bănuisem.
- A...a plecat?
Vocea mea s-a spart în mii de bucățeșe în clipa în care ochii domnișoarei Saxton s-au îngropit la propriile picioare, spulberându-mi mica speranță pe care o mai aveam. De ce îți este frică, nu scapi!
- Oarecum.
A vorbit în șoaptă, continuând să-și arunce privirea peste umăr, în căutarea cuiva.
- A fost transferată pe motiv de indisciplină. După cum probabil știți, autorul este Sprouse, scuzați-mă, ofițer Sprouse.
A scuipat numele în scârbă, făcându-mă să-mi las capul pe spate, eliberându-mă atât de greutatea ce-mi spulbera pieptul, cât și de a-mi amplifica frustrarea în privința ofițerului.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu pot vorbi, comandante! Sprouse este cu ochii pe mine, crede-mă vreau să-mi păstrez locul de muncă. Și să-ți răspund rapid, ea a făcut ce știe ce-l mai bine. S-a ridicat împotriva lui, apoi l-a pocnit atât de tare, încât am crezut că i-a mutat fața. El i-a făcut referat, chiar avea de gând să o dea afară, normal cu influențele lui de sus, dar s-a hotărât să o transfere în unicul loc pe care Deniz îl urăște: la arhivă.
Am dat din cap, continuând să o ascult, luându-mi în cele din urmă la revedere de la Kaylin, lăsând-o să-și continue pauza. Deci Sprouse reacționase în cele din urmă. Eram atât de bun la amenințări, încât nu era nevoie să apelez și la planul secundar, adică să pun în practică ceea ce vorbeam. Probabil aveam să primesc din nou alte câteva luni de suspendare sau să zbor din companie, dar nu aveam de gând să-l las pe dobitocul de Sprouse să se simtă bine pentru ceea ce realizase.
***
Am ieșit din lift în clipa în care ușile mi s-au deschis larg în față, ignorând liniștea ce învăluia întreg parterul. Mirosea a clor și apă stătuta, iar lumina difuză se ascundea în spatele jaluzelelor trase. Am auzit tocurile înalte cum pășeau pe podeaua din ceramică, creând un ecou strident în fundalul încăperii.
- Vă pot ajuta cu ceva?
O femeie de vârsta a doua s-a apropiat de mine, ținând între degete un dosar prăfuit și vechi.
- Mă scuzați, căutam pe cineva...
- Pe cine anume, comandante?
M-a întrebat țâfnoasă, din scurt, ca și cum încerca să se debaraseze de mine cât mai repede. Mi-am abținut zâmbetul ironic și arogant ce-mi juca în colțurile gurii și am continuat să o privesc calm. Dacă eram amabil, probabil avea să mă îndepărteze la fel de drăguț.
- O caut pe Deniz Grant.
- Cine? Grant? Femeiușca aceea nouă?
- Da, femeiușca aceea...
Am răspuns abținându-mă să nu rânjesc și mai tare, așteptând ca ea să apară.
- Așteaptă puțin! Probabil încă își blesteamă zilele! De când a ajuns aici, de azi-dimineață înjură de mama focului. E focoasă rău!
- Nimic nou!
Am mormăit și am urmărit-o cu privirea până la intrarea în camera de la capătul holului. I-am auzit tocurile pe suprafața din ceramică îndepărtându-se și mai mult de holul unde mă aflam. Ea era undeva prin zonă, știam acest lucru. Războiul pe care ea îl purta lăsa mult mai multe repercursiuni decât credeam.
- Comandante!
Vocea ei s-a auzit dincolo de ușa din lemn, ca odată deschisă să o privesc în întreaga sa splendoare. Nu mai era niciun joc, toate amintirile erau la locul său. Ea în fața liftului, în fața aeroportului, stând și povestindu-mi despre fratele ei, dansul din noaptea aniversării, ziua Vanessei, toate acelea erau acolo. Deși speram că odată cu venirea acestei zi, ele vor dispărea subit, rămânând nimic. Doar o nouă ea, stând lângă lift, acceptând să împărțim același spațiu, ca în cele din urmă să ne cunoașteam. Eu, Dominic Browns, iar ea, Deniz Grant.
- Nu te poți abține deloc! Intri în numai probleme!
Am atenționat-o serios, lucru ce a adus în ochii săi verzi și supărați și mai multă nedumerire.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic deosebit.
- Ai ajuns aici joc? Chiar nu s-a întâmplat nimic deosebit?
- Este între mine și Sprouse.
A recunoscut, evitând să mă mai privească. Avea o capacitate extraordinară de a ascunde lucruri, de a evita adevărul și de a se pune într-o lumină proastă. Dar ce nu știa ea era faptul că la rândul meu aveam o capacitate nemaipomenită de a afla adevărul.
- Ascult! Ce ți-a făcut?
Am întrebat-o ca și cum știam exact faptul că ceva se întâmplase, iar ceea ce voiam ca eu să aflu era siguranța ca ea era în ordine.
- Pur și simplu lucrurile au luat-o razna și l-am pleznit de față cu întreaga lume de prin preajmă.
- Ce ți-a făcut el?
Am așteptat ca ea să-mi răspundă, zăcând într-un fel de nerăbdare. Voiam doar să mai adaug un motiv pentru care să-l zdrobesc pe Sprouse.
- Deniz? Nu trebuie să lupți singură, bine?
M-a privit sceptică, simțindu-i emoțiile până în vârfurile degetelor. Era cu moralul la pământ, probabil și pentru faptul că primise o lovitură unde o durea cel mai tare: în mândria ei, pierdându-și locul cuvenit. Locul la care ea ține cel mai mult.
- O să vorbesc cu comandantul Browns, o să facă tot ce se poate pentru a ajunge acolo unde meriți.
- L-am pocnit, merit să fiu aici!
A strigat către mine supărată.
- Deniz, Sprouse nu este de lepădat, spune-mi ce ți-a făcut!
- Nimic nou. Ce face el de obicei.
- Știi că o sa aflu, nu? De ce tragi de timp? De ce-l acoperi?
- Nu o fac.
Mi-a răspuns și s-a întors cu spatele, mergând sigură spre intrarea în acel birou ponosit și rece. La rândul meu am închis ușa în urma mea și grăbit am mers spre lift.
***
DENIZ
Mi-am tras paltonul peste uniforma pe care o purtam și suspinând mi-am șters nasul de mâneca aspră a hainei. Aveam să supraviețuiesc cumva și din acest lucru. După ce aveam să-l spulber pe dobitocul de Sprouse. I-am simțit din nou atingerea pe pielea antebrațului, ca să mă smulg din nou din amintirea șoșotelilor ce-mi strângeau pieptul într-o menghină. Am închis ușa în urma mea și am aruncat la gunoi ambalajele pe care le înghesuisem în buzunar. Am inspirat mirosul de clor în trecere spre lift, simțindu-l din nou pe el chiar aici. Încă stătea în cadrul ușii întrebându-mă de ce mă aflam aici. Nu aveam curaj să-i spun, pentru că eu știam adevărul, iar în ochii celorlalți aș fi fost doar una. Dar eu luptasem și-mi promisesem că nu las pe nimeni să-mi ia demnitatea.
- Deniz!
I-am auzit vocea, iar el s-a uitat exact în ochii mei înlăcrimați.
Va urma...
P.S.: Mult a fost. Gata, am revenit. S-a dus și sesiunea. Vă mulțumesc tare mult pentru prezență, sunteți faini rău! Vă pup! Acum am ceva mai mult timp...