„My thoughts are safer inside
I pray it hurts less this time" – Cursed, Jacob Lee
Liniștea nopții e tulburătoare. În ciuda ploii torențiale din ziua precedentă, cerul e acum senin, stropit de stele sclipitoare ce dansează în jurul lunii pline. Singurul sunet din jurul meu este cântecul în perfectă armonie al greierilor, ce reușește să-mi trezească fiori pe șira spinării. Este mult prea multă liniște pe străzi, iar melodia lor nu face decât să evidențieze asta. Încă îmi vine greu să cred că sunt în Warrenton – orașul ce era definit de moarte în timpul nopții.
Privirea îmi umblă precaută în stânga și-n dreapta pe măsură ce înaintez pe străzile pustii, căci deși liniștea îmi induce senzația de siguranță, știu că nu pot fi neglijentă în orașul ăsta, în special când singura armă pe care o am la mine este o katană, pe care nici măcar nu sunt sigură dacă știu să o mânuiesc.
Chiar îmi doresc ca părinții mei să fi avut și alte arme în casă.
Oricât de mult mi-aș dori să-i dau ascultare cererii lui Nathan și să aștept un semn din parte lui înainte de a pleca, nu pot. Pe lângă faptul că simt că pierd timp prețios aici, pe care l-aș putea investi în căutarea lui Kyle, mediul acesta a devenit mult prea toxic pentru mine. Tocmai de aceea i-am trimis un mesaj în urmă cu câteva ore, în care l-am informat că mă voi întoarce în casa de pe strada Argyll.
După discuția de ieri cu mama, nu cred că mai am puterea să o privesc în ochi, nu după ce am aflat că unicul scop al depănării amintirilor ei cu familia Waldgreave a fost de a mă convinge să-i dezvălui locația lui Nathan. Pentru o clipă, chiar reușise să mă facă să cred că îi pasă, dar a dărâmat această iluzie la fel de repede pe cât a construit-o.
Spre fericirea mea, tata nu și-a făcut apariția. O adevărată ușurare, căci având în vedere cum s-a comportat cât timp eram la Warren, probabil am fi sfârșit certându-ne, din nou. Dar cu siguranță avea să se întoarcă în noaptea asta, iar eu sunt hotărâtă să evit confruntarea cu el pe cât posibil, tocmai de aceea decizia de a pleca este cea mai bună.
A trebuit totuși să aștept lăsarea serii, căci Warrenton-ul este mult prea populat ziua, iar dacă David Clarke a spus adevărul când a menționat că nimeni altcineva nu a aflat încă de faptul că sunt în viață, îmi doresc ca lucrurile să rămână așa. Din același motiv nu vreau nici măcar să iau autobuzul.
Încerc încă o dată să-i apelez numărul lui Nathan, deși anticipez că e în zadar.
— De ce nu răspunzi? șoptesc cu privirea fixată în telefon, grăbindu-mă să-i scriu pentru a mia oară un mesaj.
E bine, Nathan e bine, sunt sigură că așa e, îmi repet obsesiv, sperând să-mi rămână imprimat în minte până când îmi va da un semn de viață care să mă convingă că, într-adevăr, am dreptate.
Înainte de a apuca măcar să-i trimit mesajul, sunt nevoită să-mi ridic privirea din telefon când voci impunătoare și țipete înfundate se aud la câțiva metri în fața mea. Mâna mi se duce în mod involuntar spre teacă prinsă de mijlocul taliei, încercând să identific cu privirea de unde, mai exact, provin aceste voci.
Din față, realizez la scurtă vreme, iar deși fiecare celulă din corpul meu țipă să-mi văd de drum și să nu mă implic în ceva ce nu mă privește, e prea târziu. Mă trezesc deja alergând într-acolo. Mă chinui să-mi scot katana din teacă pe măsură ce țipetele se intensifică, într-atât de mult încât acum pot vedea și sursa lor.
Oameni cu diferite arme în mâini se mișcă dintr-o parte în alta a străzii, urmându-i pe vampirii ce, cu o viteză aproape imposibil de urmărit, își înfig colții în cei care nu apucă să riposteze – sau nu o fac îndeajuns de bine. Nu reușesc să-mi dau seama ce culoare au ochii vampirilor, se mișcă prea repede pentru a-mi oferi ocazia.
Bălțile de sânge în care zac trupuri – oameni sau vampiri, îmi sar în ochi imediat. Este un adevărat masacru, căci unii dintre ei nu sunt nici măcar morți, se zbat neputincioși în strigăte de ajutor. Numărul celor prezenți trebuie să depășească douăzeci, însă datorită rapidității cu care se petrece totul, nu-mi dau seama câți dintre ei sunt oameni și câți sunt vampiri.
Trebuie să înveți să nu mai lași teama să te călăuzească, cuvintele lui Nathan îmi revin în minte în momentul în care simt un gol apăsător în stomac, ce mă imploră să fac cale întoarsă și să fug cât timp încă mai pot. Dar nu îi dau ascultare, căci deși sunt sigură că Nathan mi-ar reproșa că nu a făcut referire la implicarea într-o astfel de luptă inutilă, nu pot să mă prefac că nu văd toate astea. Nu pot pur și simplu să plec fără să mă întreb ulterior dacă a supraviețuit cineva.
Pentru prima dată de când m-am întors, simt că sunt în Warrenton. Golul din stomac îmi amintește de toate acele nopți în care aveam impresia că mă aflu într-un film de groază, când îmi spuneam că ziua de mâine este mult prea departe pentru a o mai atinge.
Îmi strâng katana în mână și mă apropii cu pași mărunți de scena de groază, încercând să îmi dau seama dacă sunt prezenți vampiri cu ochi roșii aici. Nu întâlnesc această culoare, ci albastru. O pereche de ochi albaștri la fel de întunecați precum noaptea. Warren – îmbrăcat din cap până-n picioare în negru – își fixează mai bine katana în mână în momentul în care îmi întâlnește privirea.
Are buzele întredeschise, de parcă ar fi șocat să mă vadă aici, dar șocul acesta este rapid înlocuit de o furie dedusă din cuta adâncă ce-i apare în frunte. Fără a-și lua ochii de la mine, începe să se apropie cu o postură impunătoare. Îmi măresc ochii, dar de data aceasta nu pentru că îmi este teamă de el, ci pentru el. O umbră a nopții acoperită de sânge în jurul buzelor apare în spatele lui de nicăieri, având deja colții scoși la iveală când își înclină capul spre gâtul său.
— Warren, în spatele tău! strig disperată, deși îmi dau seama că nu are cum să reacționeze la timp.
Simt cum inima îmi stă în loc.
Nu am nici măcar puterea să-mi strâng pleoapele.
Privesc parcă paralizată la scena din fața mea, învăluită de același sentiment de neputință precum în noaptea în care Nathan a fost infectat.
O bubuitură înăbușită de toate celelalte țipete și zgomote din jurul nostru, atât reușesc să aud înainte ca Warren să scoată un geamăt de durere, aplecându-se în față cu palma presată de umărul stâng. Vampirul din spatele său cade la pământ în următoarea clipă, un râu de sânge începând să i se scurgă din locul în care ar trebui să-i fie inima. Nu reușesc să-mi dau seama ce tocmai s-a întâmplat până când Warren nu-și îndreaptă postura, ținându-și în continuare palma presată de umăr.
— Julie... îmi rostește numele, iar abia acum reușesc să văd sângele ce i se scurge printre degete.
Dumnezeule, Warren a fost împușcat! exclam în minte, întorcându-mi privirea spre cel care continuă să tragă cu gloanțe de lemn în vampiri, probabil fără ca măcar să realizeze ce a făcut.
Glonțul a trecut prin umărul lui Warren și s-a oprit în inima vampirului.
Mă pregătesc să alerg spre el în speranța de a-l ajuta, dar mă opresc în momentul în care un alt vampir apare în dreptul său, aruncându-se asupra lui atât de rapid și de puternic, încât Warren își scapă katana din mână și se lovește cu spatele de un copac din imediata apropiere.
Dacă glonțul nu a reușit să-l doboare, lovitura aceasta cu siguranță a făcut-o, căci nu mai are ochii deschiși. Vampirul îl eliberează de sub strânsoare și îl lasă să cadă la pământ, aplecându-se deasupra lui, fiind atras probabil de mirosul abundent de sânge pe care rana din umărul lui Warren o emană.
— Nu! strig agitată, convinsă că mi-am pierdut cu adevărat rațiunea în momentul în care încep să alerg spre ei. Mă arunc în fața lui Warren înainte ca vampirul să apuce să-l mai atingă, întinzându-mi mâna în față de parcă gestul meu chiar l-ar putea opri. Stai departe!
Vampirul mă scanează într-o fracțiune de secundă, trecându-și privirea asupra întregului meu trup înainte de a lasă ca un zâmbet mârșav să-i ia naștere pe buze. Își îngustează ochii negri spre mine, păstrându-și neschimbată poziția pregătită de atac.
Îmi strâng în continuare katana în pumn, dar nu îndrăznesc să o ridic asupra lui. Nu pot susține că vampirii cu ochi negri nu sunt pierduți și, în același timp, să-i omor. Indiferent cât de tare îmi bate inima, indiferent cât de teamă îmi este și cât de ridicol arăt, nu voi omorî o umbră a nopții atâta timp cât încă mai există speranța de a-și aminti cine e.
— Te rog, stai departe, repet printre suspinele incontrolabile, fixându-mi privirea în ochii săi.
Negri, pierduți, asemenea amintirilor din viața sa.
— Îți riști viața pentru iubițelul tău? mă ironizează, apropiindu-și mai mult fața de mine. Păcat, căci nu faci decât să-i împărtășești soarta.
Vampirul își lasă la vedere colții, scoțând un mârâit ce-mi îngheață sângele în vene. Îl privesc cu ochii larg deschiși, incapabilă să găsesc o modalitate de a scăpa din asta, căci dacă mă dau la o parte, îl va ataca pe Warren, care este inconștient. Restul oamenilor sunt mult prea prinși în propriile lupte, dar dacă e să judec după cele abia întâmplate, nici nu cred că vreau ajutorul lor – prefer să fiu infectată decât împușcată.
Vampirul își așază palma pe umărul meu și se apropie periculos de mult, dar chiar înainte de a începe să țip, se oprește. Văd cât se poate de clar cum cineva îi înfige o seringă în gât, dar nu reușesc să-mi dau seama cine anume până când vampirul nu cade inconștient la pământ, răpus de orice era în acea seringă.
— Asta ar trebui să-l liniștească pentru câteva minute.
Nathan aruncă seringa pe jos, mutându-și atenția asupra mea.
Nu aștept să-mi vorbească. Sar în picioare și îmi înconjor brațele în jurul abdomenului său, ușurată că e bine, aici, cu mine. E bine, Nathan e bine, mă reasigur repetitiv, având de data aceasta dovada de care aveam nevoie. Nathan pare surprins la început, dar apoi mă strânge la pieptul său cu aceeași pasiune.
Căldura și familiaritate îmbrățișării sale îmi liniștește bătăile inimii, îmi permite să expir aerul pe care simt că l-am ținut în plămâni de când am ajuns pe strada asta. Cum reușești să faci asta, Nathan?
— Unde ai fost!? îl chestionez când mă desprins brusc din îmbrățișare, realizând că circumstanțele nu-mi permit încă să mă relaxez. Te-am sunat de cel puțin--
— Îți voi explica totul, mă întrerupe, cuprinzându-mi mâna într-a sa, dar mai întâi trebuie să plecăm de aici.
— Stai, îl opresc înainte de a încerca să facă orice, întorcându-mi capul spre Warren. Nu-l putem lăsa aici. A fost împușcat, Nathan...
Deși merită cu vârf și îndesat să fie lăsat aici, să moară de hemoragie sau de mâna unui alt vampir înfometat, nu am de gând să-i dau puterea de a-mi rămâne pe conștiință. În pofida a tot ceea ce mi-a făcut doar în ultimele zile, nu-l voi lăsa să moară. Refuz să mă asemăn cu el.
Nu e drept însă să-i cer ajutorul lui Nathan având în vedere relația lui cu Warren, dar îl cunosc și știu că, în adâncul sufletului lui, nici el nu și-ar dori ca Warren să moară – nu ar dori moartea nimănui, indiferent cât de mult rău i-a provocat. A dovedit asta când a salvat-o pe Mirabela.
— Când? mă întreabă.
— Nu au trecut cinci minute.
Ezită.
Își mută atenția asupra luptelor ce au loc în apropierea noastră, urmărind rapiditatea cu care oamenii își flutură armele spre vampiri. Numărul vampirilor ce mai sunt în picioare s-a micșorat considerabil, ceea ce înseamnă că, dacă mai stăm mult aici, oamenii ne vor sesiza prezența.
— Spitalul nu e foarte departe de aici, spune într-un final, aplecându-se pe vine pentru a-i putea duce brațul lui Warren pe după umărul său, reușind astfel să-l ridice. Urmează-mă!
O fac, dar sunt surprinsă când, în loc să urmăm drumul ce duce spre spital, intrăm în pădure.
— Nathan, unde mergem?
Nu-mi răspunde, dar nici nu mai e nevoie s-o facă când ne oprim în fața unei mașini negre, total necunoscută mie. Nathan deschide portiera din spate și îl întinde pe Warren pe banchete, făcându-mi apoi semn cu capul să mă urc pe locul din dreapta.
— De unde ai făcut rost de mașină?
— S-o numim împrumut pe termen nelimitat de la un potențial prieten, îmi răspunde, iar deși nu reușește să mă lămurească câtuși de puțin, mă așez pe bancheta din dreapta. Chiar nu mă interesează de unde a făcut rost de mașină în secunda asta.
Interiorul este învăluit de întuneric, iar Nathan nu aprinde luminile nici chiar când pornește motorul. Întoarce spre strada ce duce la spital, conducând puțin prea rapid pentru limita de viteză permisă în oraș. Dar cine îl va opri? Poliția? Nici vorbă.
— Ești bine? îl întreb, așezându-mi mâna pe piciorul său.
— Hm?
— Mirosul de sânge. Te deran--
— Sunt bine, mi-o retează scurt, fără a intra în detalii.
— De unde au apărut toți acei vampiri? schimb rapid subiectul, deoarece îmi dau seama că Nathan nu-mi va spune mai multe. Credeam că orașul nu mai este la fel de populat de ei.
— Așa e, dar tatăl tău a organizat o patrulă în tunel, Julie. Probabil vampirii de acolo s-au văzut nevoiți să iasă, îmi răspunde absent, luându-mă cu adevărat prin surprindere când îi aud tonalitatea indiferentă din voce. Nu îi stă în fire să vorbească astfel. Pare că e prea prins în propriile gânduri, mult prea departe de aici pentru a-i păsa de acest subiect. Probabil prezența lui Warren e de vină? Nu. Nu e asta. Dar ce? Poate a aflat ceva cât timp a fost plecat? Nu reușesc să-l descifrez. Trebuie să-l întreb.
— Nathan--
— La ce te-ai gândit, Jules? mă întrerupe brusc, menținându-și privirea în față, la drum. Ți-ai riscat viața pentru Warren?
Deci despre asta e vorba.
Inspir adânc, mutându-mi capul spre geam pentru a-i evita privirea când încep să vorbesc.
— Îl cunosc, Nathan... Warren nu ar putea trăi cu sine știind că e infectat, și-ar lua viața imediat ce ar realiza. Eu, în schimb, știu că e singura modalitate prin care noi doi am putea fi vreodată împreună, rostesc aproape în șoaptă, întorcându-mi apoi privirea spre el. Nu am nicio problemă în a deveni vampir dacă se va ajunge la asta, Nathan...
• • •
Heeei! Capitolul ăsta a ieșit mai lung decât planificasem. Warren a avut mai mult noroc decât Nathan, dar ceea ce s-a întâmplat va avea repercursiuni asupra lui (veți afla la ce mă refer). Cât despre Nathan, urmează să aflați ce a descoperit (dacă a descoperit ceva) în capitolul următor, așa că fiți pe fază când îl voi posta. Dacă v-a plăcut capitolul, nu uitați de steluță și aștept cu drag părerile voastre. Pupici!