Umbrele Nopții

Capitolul 4 - Fără milă

„Viaţa este o luptă continuă. Cu fiecare zi în plus ne apropiem mai mult de 'victorie'." – Cosmin Vasile Uglean

        Nu am reușit să închid un ochi în ultimele șase ore, tocmai de aceea, imediat ce am observat că lumina dimineții a început să se strecoare prin oblon, m-am ridicat din pat și m-am îndreptat spre fereastră. Nu mai e nimeni în fața casei. Nicio luptă, niciun om. Exceptând câteva pete de sânge îmbibate adânc în asfalt, nu există nicio urmă care să-mi indice faptul că în seara precedentă a avut loc o bătălie pe viață și moarte acolo.

        Din moment ce nu mai am de ce să mă tem, îmi fac un duș în timp record, îmi schimb hainele și cobor spre parter.

        Nu sunt sigură ce are să-mi rezerve ziua de azi, dar nu am de gând să stau în pat și să-mi plâng amarul. Sunt mai puternică de atât, trebuie să fiu mai puternică de atât.

        Ajungând la baza scărilor, îl observ pe tata așezându-și geaca pe cuier.

        — Tată, spun, ducându-mi palmele în buzunarele din spatele ale jeanșilor, acum ai venit?

        Tata se întoarce cu fața spre mine și își trece mâna peste gură, încercând parcă să rămână treaz.

        Într-adevăr, pare destul de obosit. Ochii îi sunt subliniați de cearcăne violet, iar pielea feței îi este trasă datorită lipsei de somn. Bluza cărămizie îi e stropită de picături roșii, iar bocanci negri îi sunt murdari de noroi uscat. Katana îi e în teacă, legată de cureaua jeanșilor.

        Inspir adânc când observ cel din urmă detaliu. Va dura ceva până să mă obișnuiesc cu ideea că oamenii din jurul meu poartă arme letale la ei.

        — După cum se vede, îmi răspunde, înaintând pe lângă mine pentru a urca la etaj. Nu e puțin cam devreme să fii trează, Julienne?

        — Nu prea țin la somn, îi mărturisesc, întorcându-mă pentru a-l putea vedea cum urcă scările.

        — Ei bine, măcar la capitolul ăsta îmi semeni.

        Tata se prinde se balustrada scărilor, încercând să-și diminueze efortul de a urca. Înțeleg că e obosit, lupta cu acele creaturi trebuie să fie extenuantă, dar oricât de mult mi-aș dori să-l las să se odihnească, am o întrebare ce mă frământă încă de aseară – și nu mai suferă amânare.

        — Tată?

        Se întoarce spre mine cu jumătate de trup.

        — Erai și tu azi noapte în fața casei când oamenii se luptau cu vampirii?

        Întrebarea mea îl ia prin surprindere, cel puțin judecând după expresia sa, dar nu ezită să-mi răspundă.

        — Am fost toată noaptea pe strada Keith. Dar de unde știi că a avut loc o luptă în fața casei?

        — Țipetele au fost un factor destul de important.

        — Erau alți voluntari, zice, continuându-și drumul spre etaj.

        Oftez și mă îndrept spre ieșirea din casă.

        Îmi amintesc că părinții mi-au spus ieri de faptul că unii dintre oamenii din oraș s-au oferit să-i antreneze pe copii. Poate că în aceeași măsură există și câțiva care s-au oferit să lupte cu umbrele nopții. O alegere riscantă dacă e să mă întrebi pe mine, dar și necesară. Dacă aceste creaturi nu sunt omorâte, nu vor dispărea niciodată.