NA: Patricia este personajul de drept al utilizatorului DayanaHunter, şi pentru a putea vedea versiunea ei asupra evenimentelor petrecute, te sfătuiesc să arunci o privire la Dincolo de Aparenţe.
Capitolul doi
Suflete întunecate
Ceaţa părea să se strângă mai densă în jurul meu, acoperind aerul şi dând o senzaţie neplăcută, de parcă o greutate mi s-ar aduna în piept. Damnatul se mişca spre mine, îi auzeam paşii, chiar dacă distorsionaţi de ceaţa densă ce se întindea peste tot ca o mantie albă, înnecăcioasă şi să nu uităm ucigaşă. Trebuia să mă ridic. Dar picioarele nu voiau să mă asculte sub nici o formă, de parcă ar fi fost făcute din gelatină. Forţa fizică pentru care eram renumită nu îmi era de prea mare ajutor în acest moment. Singurul sunet clar erau bătăile proprii inimi, un ritm constant, uşor accelerat şi greoi, un duduit neîntrerupt. Îmi puteam auzi sângele vuind prin vene şi aerul intrând şi apoi părăsindu-mi plămânii în respiraţii greoaie, şuierate, tremurate.
-Mă aşteptam la ceva mai mult de la singura Nightshade imperială feminină în viaţă. Dar se pare că m-am înşelat, am auzit vocea Damnatului, parcă de lângă mine şi totuşi pretutindeni în jurul meu.
Am simţit un rânjet ridicându-mi un colţ al gurii, şi de undeva din adâncul meu, am găsit forţa să mă ridic pe picioare. Un Nightshade nu va rămâne niciodată la pământ. Nu atâta timp cât încă mai are de ales. Şi nu aveam să o dau în bară. Nu tocmai eu, care aveam atâtea de dovedit. Un gust metalic mi se răspândi în cerul gurii, firicelele de păr de pe ceafă ridicându-mi-se drept avertisment în timp ce un fior mă străbătu din cap până în tâlpi. Se apropie!
M-am ferit la timp şi am auzit trosnetul scoarţei unui copac la contact cu pumnul Damnatului. Aia ar fi lăsat vânătăi, dacă ar fi reuşit să mă atingă. Am scos un pumnal din cizmă şi mi-am lăsat aura să treacă prin el. Trebuia să ajung neapărat la spatele lui. Spatele unui Damnat e cel mai slab punct al lor. Vedeţi voi, avem un set de legi destul de stricte, şi chiar de nu sunt prea multe, dacă nu sunt respectate, se aplică pedepse. În funcţie de gravitatea faptelor, sunt biciuirea, torturarea şi damnarea. Cea mai rea dintre toate. Nimic nu e mai dureros decât să fii dezrădăcinat din singurul loc de care aparţineai, exilat pentru o crimă de neiertat. Unul dintre cele mai rele lucruri... Cea mai groaznică pedeapsă, mai ales că damnarea nu consta numai în exilare. Unul dintre cele mai vitale lucruri pentru un Shinigami, sunt aripile. Ne petreceam copilăriile până la vârsta de optsprezece ani visând să ne primim propria pereche de aripi, şi o primim, la vârsta de optsprezece ani, când corpurile noastre se opresc din îmbătrânire, când sângele supranatural se face simţit, când puterile ating apogeul şi aripile se hotărăsc să părăsească spatele, fiind complet maturizate. Cel mai dureros proces e aceasta. Ieşirea aripilor. Trebuiau să sfâşie prin muşchi şi piele, pentru a ieşi, anevoios, în afara corpului. Sunt clipe de coşmar, ce probabil până că şi mie aveau să-mi rămână în minte pentru eternitate. Iar aceste aripi, de care cu toţii eram mândri, în cazul damnării, erau... lovite. Cu Dezhonia Vintarae, Sabia Aripii, se fac tăieturi în dreptul omoplaţilor, pe acolo pe unde aripile ies afară la comandă atunci când e nevoie de ele, provocând răni ce nu sângează, dar ce nu aveau să se mai vindece vreodată. Iar atunci când Damnatul dorea să scoată aripile... Durerea grozavă pe care o simţea era făcută să-i aducă aminte că era Damnat şi că ceea ce făcuse el şi numai el îl adusese într-o asemenea suferinţă. După cum am spus, damnarea e cea mai rea pedeapsă care exista printre Shinigami.
Dar cum naiba să ajung la spatele lui, când nici măcar nu-l văd de ceaţa asta afurisită?
Trebuia să mă concentrez. Era imperios nevoie să fiu concentrată. Puteam face mai mult de atât. După cum spusese, eram singura Nightshade imperială în viaţă. Trebuia să am mai mulţi aşi în mânecă decât pateticismul de care dădeam dovadă în acest moment. Dar eram pe teritoriul lui. Tot ce însemna el cu ceaţa lui era devorat încet şi lipsit de puteri şi simţuri. Mă simţeam ca o afurisită de fiinţă umană, oarbă, surdă, lipsită de vreo modalitate de a mă apăra. Şi sentimentul ăsta mă enerva la culme.
Cumva, trebuia să-l fac să se simtă obligat să ridice ceaţa în care el are atâta afurisit de avantaj. Trebuia să iau cumva situaţia în mâini. Atentă să nu scot vreun sunet, deşi ştiam că privirea lui era aţintită asupra mea, am scos sabia încet din teacă, strângând bine mânerul în pumn. Tot ce trebuia să fac ţinea de noroc. Trebuia să-l fac pe nenorocit să se apropie, să mă atace, iar eu trebuia ori să-l fac să-şi piardă cunoştinţa, ori să lovesc îndestul de şocant de tare încât să îl fac să piardă controlul asupra ceţii. Chiar şi pentru o afurisită de secundă. Deşi fără nici un fel de putere, era cam greu să induc şoc în loviturile sabiei mele. Shinigamii sunt fiinţe extrem de rezistente la durere.
-Scârbă, de ce nu vii mai aproape, huh? Poate că eu nu mă ridic la înălţimea aşteptărilor fiind singura prinţesă Nightshade în viaţă, dar şi tu îmi pari cam prea fricos pentru un Damnat. Te ascunzi în spatele micuţului tău abur şi nu mă înfrunţi, aşa cum un afurisit de bărbat ar face.
Un mârâit se ridică din ceaţă şi doar instinctul mă ajută să îmi dau seama din ce parte avea să mă atace. M-am dat cu un pas înapoi şi mi-am izbit sabia de al lui, oţelul scoţând un sunet tânguit şi lung la contact, în timp ce el împingea cu forţă, încercând să-mi facă braţele să cedeze. Dar nu avea să se întâmple. Nu eram o fetiţă fragilă. Adunându-mi forţa, am împins cu putere în sabia lui, forţându-l să dea câţiva paşi înapoi şi am rânjit. Poate nu aveam eu o specializare, dar cu siguranţă aveam destulă forţă fizică încât să nu fiu ignorată. De-a lungul lamei sabiei mele se răspândi ceva precum fumul, dar mult mai întunecat la culoare, până ce o acoperi cu totul într-un negru adânc.
Damnatul făcu un salt înapoi, desprinzându-se de sabia mea. Muşcându-mi buza în concentrare, am ales să nu mă uit de jur împrejur. Ochii mei nu aveau nici o şansă în ceaţa asta, deşi aveam parte de vederea perfectă a Demonilor. Aşa că i-am închis. O greşeală posibil fatală, dar trebuia să-mi iau toate riscurile. Mă puteam concentra mult mai bine spre a-i anticipa mişcările. Sabia îmi pulsa în mână de parcă ar fi dezvoltat o inimă a ei, şi simţeam în lamă fluxul constant şi reconfortant al puterii. Puteam să fac asta. Eram sigură. L-am simţit, de parcă m-aş fi conectat la mintea lui, atunci când făcu următoarea mişcare. Gustul metalic din cerul gurii deveni mai puternic, aproape scârbos, dar l-am ignorat. Ştiam de unde vine. Şi atunci când se năpusti din stânga spre mine, am fandat şi am tăiat undeva pe corpul lui. Mirosul sângelui se răspândi în aer şi triumful îmi alergă prin vene. Te-am marcat! Acum, îi puteam urmări mirosul sângelui. Ceaţa nu-l putea ascunde. Nu de mine. Nu acum.
Am preluat ofensiva, cu dâra clară ce o lăsa mirosul sângelui în urma lui. Retragerea îi fu umbrită de atacul meu în forţă pe care reuşi să-l pareze la timp, dar ploaia mea de lovituri continua, şi de fiecare dată când loveam cu toată forţa de care eram în stare, auzeam scrâşnetul tânguitor al oţelului sabiei lui, şi icnetele pe care le scotea. Oriunde tăiasem, tăiasem destul de bine încât să-l doară. Cu o lovitură rapidă, am înfipt sabia în coapsa lui, şi ceaţa căzu, într-un sfârşit, dându-mi răgazul să-mi recapăt puterea. Sângele era absorbit de sabia mea şi părea al naibii de însetată din moment ce nici o picătură nu scăpa pe pământ. Damnatul mârâi enervat şi, mişcându-se fulgerător, îmi făcu o tăietură pe umăr. Pe jumătate icnind, pe jumătate mârâind de durere, am făcut un salt înapoi, simţind cum sângele gros şi cald mi se scurgea rapid pe braţ, până în palmă, făcându-mi mâna alunecoasă pe mânerul sabiei.
Un fuior de ceaţă se repezi înspre mine şi mi se înfipse cu promptitudine în rană, făcându-mă să cad în genunchi la durere. Aveam impresia că îmi sfâşie braţul şi am fost nevoită să dau drumul sabiei din mână, a cărei lamă reveni la sclipirea argintie obişnuită. O baltă de sânge se forma cu repeziciune sub mâna mea, în timp ce durerea se răsucea în rana mea, necruţătoare, aducându-mă aproape de culmile nebuniei.
Damnatul se năpusti spre mine, cu intenţia clară de a termina ce începuse, dar o siluetă neagră îi tăie calea şi prinse sabia Damnatului între palme. Am clipit să-mi clarific vederea şi am privit corpul înalt şi zvelt din faţa mea. Era un băiat. Îmbrăcat în negru din cap până în picioare, cu păr negru şi scurt ce intra într-un contrast puternic cu pielea palidă ce se observa pe ceafa lui. Privi peste umăr la mine, şi am fost întâmpinată de trăsăturile frumoase ale lui Cole Darkfaith. Ochii de un verde electrizant îi întâlniră pe ai mei, şi m-am simţit uşurată. Nu ştiu cum, dar Cole reuşea mereu să apară în cel mai potrivit moment.
Îşi întoarse privirea spre Damnat şi mişcându-se cu viteza lui incredibilă, îl lovi în stomac, de două ori, înainte ca Damnatul să zboare într-un copac. Fixându-mi mai bine privirea, puteam vedea că afectase două dintre punctele de durere ale Damnatului. Loviturile alea şi aşa dureroase, el le percepea de câteva ori mai amplificate. Cole şi controlul lui grozav asupra punctelor ce asigurau conexiunile spre putere, ca şi alte arii, precum durerea, calmul, agonia, şi încă multe altele. Avea o specializare grozavă, pe care o folosea cu genialitatea obişnuită. Îşi scoase sabia şi se apropie de Damnat. Învălui lama sabiei în flăcări sclipitoare şi se încinse într-un duel straşnic cu Damnatul, care se părea că era destul de căpos încât să mai poată lupta să se opună. Dar Cole, deşi era mai mare ca mine cu doar doi ani, era un geniu în viaţă. Îi anticipa fiecare mişcare, mai ales că el era de câteva sute de ori mai rapid, iar Damnatul era încetinit de rănile produse de mine şi de punctele distruse de Cole. Eram uimită de cât de repede putea analiza Cole o situaţie şi de a veni cu o strategie. Pentru că eram sigură că avea deja o strategie în cap. Şi le făcea atât de rapid, dar extrem de eficiente. Tipul ăsta era în stare să-i facă geloşi pe unii dintre cei mai puternici dintre generalii armatei Shinigamilor.
Tocmai când se pregătea să lovească cu sabia de-a curmezişul, Damnatul dispăru, numai el ştie cum, sau de unde o fi găsit puterea să-şi scape pielea înainte să fie ucis de Cole. Prietenul meu din copilărie îşi puse sabia înapoi în teacă şi veni la mine cu paşi relaxaţi şi liniştiţi. Ochii îi sclipeau de entuziasm. Se lăsă pe vine lângă mine şi scoase un bandaj din buzunar, apucându-se să-mi panseze rana.
-Cum de o sfecleşti tu tot timpul, Antonia? Mă întrebă el cu o undă de exasperare în vocea profundă şi caldă.
Am simţit un rânjet ridicându-mi colţurile gurii.
-Ca să poţi veni tu să culegi laurii.
Cole pufni şi mă ajută să mă ridic.
-Ştii că Luke o să turbeze când o să-i spui ce s-a întâmplat aici, nu?
-Ştiu, am oftat.
Deodată, nu prea mai voiam să merg acasă...
~ Seth ~
Sala era întunecată, mai întunecată decât orice loc văzut vreodată. Dar vederea îmi era superioară întunericului. Pereţii erau întunecaţi, acoperiţi cu rune de un albastru sclipitor, ce numărau poveştile celor stătuseră în aceeaşi sală, înaintea mea, milenii în urmă. Erau acoperiţi de servante înalte, frumos lucrate, din lemnul negru al copacilor din acest tărâm înnecat pentru eternitate în noapte şi întuneric. O masă cu câteva scaune în jur, era locul pentru consiliul celor pe care îi conduceam. Masa era acoperită de teancuri de dosare ordonate, peste care trona paharul meu de coniac. Dar toate erau eclipsate, în această sală de o frumuseţe severă, de tronul din foc din mijlocul sălii. Strălucea puternic, luminând toată încăperea şi dogoarea lui îmi încălzea pielea rece şi îmi făcea săngele să curgă mai puternic în vene. Mă simţeam puternic aici, singurul loc în care eram în totalitate eu însumi.
Istoria tronului era la fel de înecată în sânge, ca orice ţinea de mine şi de cei ca mine pe care îi conduceam. Eram un Lord al Întunericului. Fiinţe subordonate entităţii Întuneric, una dintre cele mai puternice, mai înfiorătoare, mai malefice entităţi întunecate, ce oferea puţinor persoane puteri pentru a utiliza puterea ce rezidua în forma uriaşă pe care o poseda. Cei ce voiau să-i conducă pe Lorzii Întunericului, trebuiau să se lupte până unul dintre ei murea. Apoi, trebuiau să se aşeze pe tron. Tronul decidea dacă cel ce câştigase chiar merita să fie conducător peste Lorzii Întunericului. Dacă acela nu merita, tronul îl ardea până nu mai rămânea nimic din el.
Am păşit spre el şi am atins braţul înflăcărat, simţind căldura plăcută sub degete. Da. Eram exact unde trebuia să fiu. Aici era locul meu, aici aparţineam. Luptasem prea mult şi vărsasem prea mult sânge pentru ca eu să-i conduc pe aceia printre care eu aparţineam. Eram un Demon, dar nu mă simţeam ca unul. Deasther pentru mine era un mănunchi de amintiri neplăcute ce îmi aduna un ghem de nervozitate în coşul pieptului. Ceea ce mă mai ţinea legat de acel loc era doar fratele meu. Dacă nu ar fi fost el acolo, probabil nu aş mai fi călcat niciodată în acel tărâm.
Mi-am luat paharul în mână şi am mers la fereastră, încercând să mă depărtez de gânduri neplăcute. Amintirile de pe vremea în care trăiam în Deasther nu erau cele mai iubite amintiri ale mele. Trecusem de mult în partea Helionului, tărâmul Lorzilor Întunericului, în binecuvântata noapte eternă pe care o adoram. Palatul în care mă aflam, edificiu negru şi maiestuos era în capătul capitalei, oraşul Ferahra. Oraşul se profila în faţa ochilor mei în culori întunecate. Casele elegante erau înşiruite pe străzile întortocheate precum un labirint al lui Ferahra. Oraşul era înconjurat de o pădure deasă, la fel ca în alte tărâmuri, chiar şi noi, nebunii distrugători, menţineam natura vie, chiar dacă era neagră, pentru a putea avea un efect vizual plăcut. Helion nu era foarte locuit. Lorzii Întunericului nu erau mulţi. Ce-i drept, era o creştere mai mare în ultima vreme. Doar noi eram armata Întunericului. Unii dintre cei mai de temut care existau.
Eram aleşi încă de la naştere, numai el ştie cum ne alegea, şi odată cu creşterea, învăţam tot ce era de învăţat. Cum să ne luptăm, cu să sfâşiem, cum să distrugem, cum să ne folosim puterile întunecate şi să răspândim teroare. Pentru că asta făcea Întunericul. Reprezenta cele mai urâte lucruri, cele mai negative sentimente. Meritam cu prisosinţă să conduc o asemenea adunare. Nu eram cu nimic mai bun decât ei. De fapt, eram chiar mai rău decât toţi. Deşi eram civilizaţi, Întunericul ne transforma pe toţi. Lăsa afară cele mai sălbatice părţi ale noastre, le amplifica total, până când tot ce mai rămânea erau nişte nebuni violenţi. Care se puteau purta ca nişte persoane normale în situaţii normale. Dar aruncaţi într-o luptă sau la vânătoare, ne schimbam complet.
Apoi, mintea îmi fu invadată de Ankara, care apăru neinvitată în capul meu. Numai imaginea ei avea darul să mă umple de furie. Târfa legată de sufletul meu, care nu-şi putea ţine corpul numai pentru ea şi trebuia să-l înşire fiecărui idiot cu ceva mai multă putere şi o sculă mare. Şi din păcate, cam intrasem şi eu în categoria asta, deşi eu eram idiotul care trăgea cel mai tare, din moment ce pe ăilalţi doar îi futea. Pe mine mă futea, dar apoi mă şi agasa cu altele. Şi de fiecare dată când îi vorbeam de ceea ce făcea, nega şi făcea tot posibilul să mă tragă în mrejele ei. Ştia prea bine că sexul e una din slăbiciunile Demonilor. Şi felul în care ştia exact ce să-mi facă pentru a mă distrage devenea tot mai enervant.
Totuşi, reveria îmi fu întreruptă când am auzit paşi pe holurile palatului. La felul în care se auzea, una din cele două persoane, ce făcea paşi mai mici şi mai repezi pentru a merge odată cu cel de lângă, nu era de prin Helion. Deci unul din Lorzii mei prinsese un mic intrus. Iar după felul în care păşea, părea mai mult o intrusă. Apoi, bănuiala îmi fu confirmată când i-am auzit vocea.
-Dă-mi drumul!
Era o voce destul de subţire şi feminină, în care se resimţea iritarea posesoarei la felul în care era ţinută.
-Nu. Odată ce ai pătruns în Helion, astea sunt consecinţele, îi răspunse Nedir.
-Pot să merg pe picioarele mele.
Se auzi ceva vânzoleală, probabil mica intrusă a vrut să îl lovească pe Nedir. Dar Nedir nu era chiar aşa uşor de tulburat.
-Ascultă aici, fetiţo, hai să nu jucăm jocul ăsta.
-Puritatea din mine poate să ardă foarte rău.
Foarte nechibzuit. Eşti pe teren străin, singură, înconjurată de tipi renumiţi pentru nebunia lor, şi tu îţi fluturi puritatea drept ameninţare. Fata asta are ceva minte?
-De asemeni, întunecimea din mine te poate închide în gropi ale disperării în propria minte, pentru ani întregi, până devii complet şi iremediabil nebună, mârâi Nedir.
Se auzi cum ea scrâşni din dinţi.
-Mergi, îi ordonă Nedir.
Paşii lor se făcură din nou auziţi pe podele, apropiindu-se din ce în ce mai mult de sala tronului.
-Mergem la conducător? Îl întrebă ea.
Ah, câte mai vrea fata asta să ştie. I-aş oferi o pedeapsă cruntă doar pentru felul insolent în care continuă să-şi pună întrebările.
-Da. El o să hotărască ce să facă cu tine.
-Nu sunt o piesă de mobilier, răspunse ea, vocea făcându-i ecouri pe coridoare.
Altă tâmpenie.
-Te-aş sfătui să vorbeşti mai încet. Altfel cei de pe aici nu vor fi la fel de drăguţi ca mine şi te vor lega şi viola.
Îmi plăcea reclama care o făcea. Nu toţi eram chiar atât de răi, dar avu efectul scontat. Tipa tăcu până când ajunseră în faţa sălii tronului, la a cărei uşă bătu Nedir. Îi recunoşteam bătăile distincte. Aşa că nu am ezitat când am spus să intre. Eram curios cine era tipa. Paşii ei se liniştiră deodată atunci când pătrunse în sala mea, ceea ce era oarecum amuzant. Încerca să o facă pe dura, dar probabil că nu ştia că îi auzisem deja paşii, cu mult înainte ca ei doi să ajungă aici. Dar nu m-am mişcat de la fereastră. Cel puţin, nu iniţial. Am auzit când a tras aer în piept, dar nu ştiu dacă o făcuse să se liniştească sau doar ca să admire felul în care eu miroseam. Parfumul ei, în schimb, era unul divin şi am simţit colţii împungându-mi fin buza de jos la mirosul incredibil de trandafiri ce îmi provoca o senzaţie cumplită de foame. Şi totuşi, nu m-am repezit la ea să o mănânc, aşa cum credeam că voi face.
-De ce mă strângi mai tare? E o încăpere închisă. Şi nu vă pot ataca pe nici unul din voi.
-Dă-i drumul, Nedir, am rostit poruncitor.
Am auzit foşnetul hainelor atunci când Nedir îi dădu drumul. Aşa era mai bine. Mă puteam ocupa şi singur de „musafira”noastră neinvitată.
-Ieşi. Am eu grijă de ea.
Nedir făcu o plecăciune respectuoasă şi ieşi afară, urmându-mi ordinul fără să spună o vorbă. Şi aveau motive serioase să o facă. Am lăsat paharul pe masă şi m-am întors pentru a o putea analiza pe fata ce făcea exact acelaşi lucru cu mine. Avea părul de un roşu aprins, care cădea în bucle pe pielea ei fină şi palidă, câteva odihnindu-se pe decolteul generos al pieptului ei plin, apetisant. Era destul de scundă, dar avea o statură perfectă, şolduri curbate ameţitor şi eram sigur că picioarele erau la fel de ademenitoare, asta de aş fi putut vedea de rochie. Ea îşi încrucişă braţele la piept, dar tot ce făcu a fost să-şi pună în evidenţă pieptul decât să pară sfidătoare. Nepăsător, m-am trântit pe tronul cu care mă obişnuisem de atât de mult în ultima vreme.
-Ce cauţi în Helion? Am întrebat.
-O pereche de brăţări.
Şi imediat ce rosti asta, le-am văzut sclipind la încheieturile ei. Chiar crezi că mă vei păcăli, roşcato? Nu sunt nicidecum un prost, dar ai putea foarte bine să le păstrezi, stau mai bine pe pielea ta perfectă decât în rafturi la prăfuit. Dar mă simţeam şi puţin furios. Ea chiar credea că o să-i fie aşa uşor să fure ceva din Helion? Pentru că atunci era cam prostuţă dacă credea asta.
-Vrei cumva să furi de la mine? Am întrebat.
-Da, rosti pe un ton nonşalant şi sfidător.
Răspuns greşit, frumoaso.