-A trecut ceva timp de când nu am mai văzut unul, Edmond. Uitasem cât de palizi și caraghioși arată...
-Of Victor, tu și gura ta mare. Nu vezi că îl itmidezi pe băiat? În mod evident se află aici cu intenții bune, sau în cel mai rău caz fără să vrea. Nu vezi că arată de parcă ar fi văzut o stafie? Ia loc între noi, tinere domn muritor, nu am mai avut demult un vizitator făcut din carne și oase...
-Eu tot nu înțeleg cum poți fi atât de politicos cu ei. Uiți că sunt toți la fel? O adunătură de sânge, apă și mațe care nu vor altceva decât hârtii cu cifre mari mâzgălite pe ele. Pe mine al meu m-a dat pentru chiria pe 3 luni, dacă îți poți imagina!
-Știm povestea, Victor. Ne-ai mai spus-o de exact 345 de ori!
-Nu contează, ideea e aceeași și trebuie să ne intre bine în cap: nu te poți încrede în degradați. Sunt murdari și urât mirositori, lacomi și limitați. După cum îl văd, nici acesta nu-i diferit!
-Acordă-i copilului o șansă, nici nu a apucat să deschidă gura.
-Cum să nu? Stă cu ea larg deschisă de vreo 10 minute. Poate-i intră vreo muscă.
Devenind brusc conștient de mișcările propriului corp, închid gura ca la comandă.
-Edmond, sper că nu ai uitat că la fel ai pățit și tu ca noi, toți ceilalți.
-Prefer să nu-mi amintesc lucruri care îmi fac rău, Samson. Acum, propun să fim rezonabili și să îl poftim pe acest tânăr inofesiv între noi. Ia loc te rog, e un fotoliu liber mereu acolo, lângă lampa cu abajur.
Creatura înaripată și cu ochi verzi întinse o mână lungă și musculoasă și îmi arătă prompt, îndreptându-și degetul lipsit de unghie spre un colț luminat obscur dn acea cameră, care îmi dădea fiori și acum, la minute întregi după ce nimerisem acolo. Simții nevoia să aplec umil capul și nu îndrăznii să fac contact vizual cu Victor, care stătea tolănit pe canapeaua de lângă unde era așezat fotoliul meu. În mod clar, dar parcă deloc straniu, acesta nu mă înghișise din momentul în care mă văzuse.
-Mereu facem cum zici tu până la urmă, dragă Edmond. Tu ești cel mai în vârstă de aici, într-adevăr. Barba maiestuasă și cei 145 de ani ai tăi îți dau dreptul și de a fi călduros cu degradații, și de a da ordine.
-Hei Victor, eu zic să ne calmăm. Edmond și-a dovedit de nenumărate ori înțeleepciunea, nu trebuie să i-o punem la îndoială. Plus de asta, am devenit și eu curios de ce are de spus băiețandrul ăsta. Tăcerea lui începe șă mă calce pe nervi...
Nu tăceam pentru a-i enerva. Tăceam pentru că nu îmi mai găseam niciun cuvânt. Parcă le pierdusem, le scăpasem undeva în tocul ușii de la intrarea în Conacul Laszlofi. Acum înghițeam în sec și încercam să mă conving pe mine însumi că nu visez și că sunt lucid.
-Știu ce gândește: crede că poate moșu' l-a drogat cumva și acum are halucinații, dar nici nu a apucat încă să se servească dn cafea, deci teoria nu stă în picioare. Alte variante implică visul sau, în cel mai rău caz, bruta realitate. Am dreptate, puștiule?
Un înaripat mai închis la ten, dar cu un zâmbet aproape prietenesc, se uită insistent la mine în timp ce îmi adresă această întrebare, iar eu nu am ai avut altă opțiun înafară e aceea de a nu mai tăcea.
-Îți dai seama că oameni ca mine nu au ai văzut niciodată un înger, nu?
-Nu asta e problema, băiatule. Ce este mai grav e că nici nu ai crezut vreodată în existența vreunuia. Mulți oameni știu că există japonezi, or ei nu rămân perplecși la vederea pentru prima dată a unuia.
-A vorbit înțeleptul Duran! Vezi puștiule, și noi suntem ca voi, într-un fel. Personalități diferite. Diferența e că niciunul dintre noi nu suntem nesăbuiți. „Stăpânul" meu fusese un mare nesăbuit: a fost răsfățat de către viață și nici măcar nu catadicsea să se gândească de unde îi provine binele. Era bursier în București, capitalist înaintea capitalismului. Avea un noroc notoriu la dansul acțiunilor, iar norocul lui s-a preschimbat în catastrofă în ziua în care l-a întâlnit pe moșu'. A fost un prost, nici măcar nu credea „poveștile" cum că un paznic din cer veghează asupra siguranței și bunăstării tale toată viața. Eram acolo de la început: de când se smiorcăia penibil murdărindu-și scutecele într-o mahala mizeră din Berceni, până în ziua în care 500 de franci au fost destui pentru a renunța la ce considera a fi el o poveste pentru copii.
Ce însemnau 500 de franci pentru el? Nici sfert din ce câștiga săptămânal! Totuși, o afacere suficient de bună pentru a risca pierderea a tot ce acumulase. Și așa s-a si întâmplat... Nu m-am bucurat pentru asta, dar pe o parte am fost mulțumit: m-am convins că nu merita nimic! Doar pentru că nu mă văzuse, nu îmi simțise vreodată prezența, nu înseamnă că nu eram acolo. Tot timpul, clipă de clipă, veghind ca stăpânului meu să-i fie bine...
O lacrimă limpede ca un cristal se prelinse pe obrazul angelic al voinicului blond ce tocmai termină de spus această poveste. Învățasem încă un lucru nou: și îngerii plâng câteodată...
-Asta nu-i nimic! Stai să auzi aici întâmplare! Iartă-l pe Abraham e mai sensibil de felul lui, și mai tânăr decât noi ăștialalți. Al meu a fost un prost. O brută fără minte și inimă de la marginea orașului, strungar la fabrică. Dar datoria era datorie. Trebuia să am grijă de el, doar nu asta e menirea noastră? Și l-am iubit, cum aș fi putut să n-o fac din moment ce am apărut lângă el din momentul în care s-a născut, iar de atunci nu l-am părăsit nicio clipită? Nerecunoștiința este însă o trăsătură fundamentală a oamenilor. La fel ca infidelitatea. Își înșela soția cel puțin de câteva ori pe lună, acasă la ele sau chiar în propria bojdeucă. Era alta de fiecare dată. Stăpânul meu era frumos: înalt și zvelt, cu ochii negri și păr de romantic francez, Ghiță se născuse pentru a frânge inimi. Asta mi-a dat de lucru de nenumărate ori, iar sărmanul necioplit nici nu bănuia de ce scăpa basma curată de fiecare dată. Ajunsese să o considere proastă sau oarbă pe biata de nevastă-sa. Obiceiul lui vechi cât lumea mi-a făcut zile fripte, dar pentru el nu a contat nimic când s-a ivit oportunitatea: 300 de lei și am fost al moșului. Voia să îți plătească datoriile făcute la jocuri de noroc, însă nu a apucat să mai plătească nimic: a fost omorât în bătaie de câțiva cămătari zeloși. Am plâns și eu atunci, ca și Abraham acum... Însă nu mai am lacrimi de rispit pentru degradați!
-I-am salvat viața stăpânului meu! toate privirile din cameră, se întorseseră în acea clipă spre cel ce tocmai deschisese gura. Și nu fără un motiv: era Edmond. Și toți știau că rareori aveau ocazia de a auzi povestea sa.
-Era pompier în Timișoara. Un om bun, integru, nicidecum vreun vagabond sau pierdevară. Era dintr-o familie bună și avea un suflet pe măsură: tot ce își dorea de la viață fusese să salveze alte vieți. Chiar dacă părinții săi nu erau de acord, eu mereu l-am susținut de acolo, din neființa mea. L-am protejat cu tot ce aveam mai bun, știind că un astfel de om merită. Odată, luase foc un cămin studențesc de lângă Universitate, iar el s-a băgat cu capul înainte în flăcările ce cuprinseseră interiorul ca să îi salveze pe câțiva studenți blocați acolo. Probabil nu a șiut niciodată, sau nici nu ar fi crezut dacă cineva i-ar fi spus, dar a supraviețuit doar pentru că rămăsesem lână el. Nu l-am abandonat! Însă el a făcut-o... Moșul a trebuit să negocieze mai mult timp cu el, dar în cele din urmă am fost dat pentru 500 de lei. L-am văzut îndepărtându-se și răzând în drum spre casă de afacerea pe care o încheiase și individul care i-o propusese. Dar mie nu-mi venea să râd deloc... A fost un om bun.
-Ce s-a întâmplat cu el apoi? mă trezesc întrebând ca un copil căruia i se spune o poveste de groază la lumina unui foc de tabără.
-A paralizat căzând de la etajul unei clădiri incendiate. Lupta cu focul rămâne o meserie periculoasă, mai ales în absența paznicului tău ceresc. Am fost ușurat la gândul că măcar nu murise, așa cum le-a fost destinul multor altora...
După câteva momente bune de tăcere, Edmond conchise, citindu-mi parcă întrebarea din privire:
-Deși cu toții am fost mâhniți de soarta foștilor noștri proprietari, nu suntem supărați pe Maestru. Îi spunem „moșu'" doar ca să ne distrăm. În realitate îi suntem foarte recunoscători. Ne-a oferit un loc unde să stăm, unii alături de alții, așa cum se întâmplă acolo Sus, în Eden. Și ne-a deschis ochiii: ne-a făcut să vedem adevărata natură umană, lipsa cronică de credință și recunoștiință, ușurința cu care v-ați vinde și sufletul pentru câțiva parai, preferința materialului în detrimentul spiritualului. El nu este Necuratul. Este un intermediar al Domnului, un mijlocitor prin care El îi demască pe oameni și latura lor urâtă, întunecată, decadentă. De aceea am convenit de comun acord să-i numic „degradați" de acum, pe toți fără excepție. Așa că te rog să nu te simți jignit de acest apelativ, nu e ceva personal... Un Univers fără morală și puritate este condamnat să-și găsească echilibrul prin pedeapsă și moarte. Răsplata faptelor voastre. Am încercat cât am putut să vă ferim de ele, propriile voastre păcate...