Secretul domnului Nimbu

9

-A trecut ceva timp de când nu am mai văzut unul, Edmond. Uitasem cât de palizi și caraghioși arată...

-Of Victor, tu și gura ta mare. Nu vezi că îl itmidezi pe băiat? În mod evident se află aici cu intenții bune, sau în cel mai rău caz fără să vrea. Nu vezi că arată de parcă ar fi văzut o stafie? Ia loc între noi, tinere domn muritor, nu am mai avut demult un vizitator făcut din carne și oase...

-Eu tot nu înțeleg cum poți fi atât de politicos cu ei. Uiți că sunt toți la fel? O adunătură de sânge, apă și mațe care nu vor altceva decât hârtii cu cifre mari mâzgălite pe ele. Pe mine al meu m-a dat pentru chiria pe 3 luni, dacă îți poți imagina!

-Știm povestea, Victor. Ne-ai mai spus-o de exact 345 de ori!

-Nu contează, ideea e aceeași și trebuie să ne intre bine în cap: nu te poți încrede în degradați. Sunt murdari și urât mirositori, lacomi și limitați. După cum îl văd, nici acesta nu-i diferit!

-Acordă-i copilului o șansă, nici nu a apucat să deschidă gura.

-Cum să nu? Stă cu ea larg deschisă de vreo 10 minute. Poate-i intră vreo muscă.

Devenind brusc conștient de mișcările propriului corp, închid gura ca la comandă.

-Edmond, sper că nu ai uitat că la fel ai pățit și tu ca noi, toți ceilalți.

-Prefer să nu-mi amintesc lucruri care îmi fac rău, Samson. Acum, propun să fim rezonabili și să îl poftim pe acest tânăr inofesiv între noi. Ia loc te rog, e un fotoliu liber mereu acolo, lângă lampa cu abajur.

Creatura înaripată și cu ochi verzi întinse o mână lungă și musculoasă și îmi arătă prompt, îndreptându-și degetul lipsit de unghie spre un colț luminat obscur dn acea cameră, care îmi dădea fiori și acum, la minute întregi după ce nimerisem acolo. Simții nevoia să aplec umil capul și nu îndrăznii să fac contact vizual cu Victor, care stătea tolănit pe canapeaua de lângă unde era așezat fotoliul meu. În mod clar, dar parcă deloc straniu, acesta nu mă înghișise din momentul în care mă văzuse.

-Mereu facem cum zici tu până la urmă, dragă Edmond. Tu ești cel mai în vârstă de aici, într-adevăr. Barba maiestuasă și cei 145 de ani ai tăi îți dau dreptul și de a fi călduros cu degradații, și de a da ordine.

-Hei Victor, eu zic să ne calmăm. Edmond și-a dovedit de nenumărate ori înțeleepciunea, nu trebuie să i-o punem la îndoială. Plus de asta, am devenit și eu curios de ce are de spus băiețandrul ăsta. Tăcerea lui începe șă mă calce pe nervi...

Nu tăceam pentru a-i enerva. Tăceam pentru că nu îmi mai găseam niciun cuvânt. Parcă le pierdusem, le scăpasem undeva în tocul ușii de la intrarea în Conacul Laszlofi. Acum înghițeam în sec și încercam să mă conving pe mine însumi că nu visez și că sunt lucid.

-Știu ce gândește: crede că poate moșu' l-a drogat cumva și acum are halucinații, dar nici nu a apucat încă să se servească dn cafea, deci teoria nu stă în picioare. Alte variante implică visul sau, în cel mai rău caz, bruta realitate. Am dreptate, puștiule?

Un înaripat mai închis la ten, dar cu un zâmbet aproape prietenesc, se uită insistent la mine în timp ce îmi adresă această întrebare, iar eu nu am ai avut altă opțiun înafară e aceea de a nu mai tăcea.

-Îți dai seama că oameni ca mine nu au ai văzut niciodată un înger, nu?

-Nu asta e problema, băiatule. Ce este mai grav e că nici nu ai crezut vreodată în existența vreunuia. Mulți oameni știu că există japonezi, or ei nu rămân perplecși la vederea pentru prima dată a unuia.