Hey lume! De acum o sa postez o data pe săptămână pentru ca am o noua idee de carte pe care as vrea sa o postez pe wattpad, pe lângă cea în engleza pe care as vrea sa o pun :) . Oricum o sa încerc sa postez la toate, deși o sa îmi fie destul de greu. Totuși, la aceasta o sa încerc sa postez regulat pentru că i-am dedicat foarte mult timp și vreau s-o continui
Enjoy.
Ne-am oprit din a ne mai certa când am auzit vocea doamnei directoare. Ea stătea în pragul ușii, cu mâinile încrucișate deasupra pieptului, privindu-ne cu uimire. Nu știu de ce, dar aveam impresia că astfel de certuri nu mai avuseseră loc la academie.
- Îmi poate explica cineva ce se întâmplă aici? întrebă directoarea pe un ton autoritar.
- Această străină pretinde că este studentă la academie deși nu are uniformă sau acte care să dovedească acest lucru, explica Ryder
Doamna Hoffman, păstrându-și aceeași expresie faciala imposibil de citit, mă analizeaza din cap până în picioare, apoi se întoarce la tipul cu care ma certam.
- Da normal ca este studentă aici!spuse ea, luându-l prin surprindere. Îmi pare rău Maze. Nu știu ce i-a venit.
Băiatul își întoarce capul înspre mine îmi arunca o privire care ar putea sa ucidă .
- Hai cu mine Maze. Și vin-o și tu, Ryder.
În sfârșit, aflasem și eu numele băiatului și puteam sa ma opresc din a-l numi 'tipul' sau 'băiatul'.
Intrând în sala, gândul meu era numai la felul în care Ryder se comporta. Era ca si când aș fi fost o străină, o simpla persoana ușor de manevrat atâta timp cât el deține puterea. Pana la urma eram doar o noua studenta. Adevărul era că în acea noapte în care ne-am întâlnit pentru prima oara , nici măcar nu i-am spus cum ma cheamă, dar nu conta. El era o statuie! Mai ceva ca un jucător de poker! Eram curioasă dacă respira. Dacă aspectul lui fizic nu ar fi familiar nici nu l-aș fi recunoscut după felul în care se comporta. Unde era acel băiat încrezător, șarmant de care m-am atașat în acea noapte?
- Te rog, Maze, ia loc, mă îndemna doamna Hoffman. Hai sa lămurim situația.
M-am așezat pe un scaun lângă masa doamnei Hoffman. Sala, care era un alt birou al directoarei, nu numai ca era ceva mai mare, iar in fiecare colțișor se găsea un dulap cu fise dar îmi inspira ceva din personalitatea acestei doamne. Mă făcea sa simt puterea pe care o avea. O emana chiar și prin felul în care erau aranjate obiectele pe biroul ei. Până și pixurile erau sortate în funcție de culoare și formă .
- Probabil te întrebi de ce în dreptul numelui tău,la intrare, era o anumită culoare, nu un simplu număr. Ei bine, tu te numeri printre studenții cu aptitudini deosebite,care va fi repartizat cu cei ca tine.
- Doamnă , dar ea nu are nici un document la ea, nici un atestat de la dumneavoastră ca a luat examenul.
- Of, Ryder. De ce trebuie sa fi tu Toma necredinciosul? Nu a dat prima scrisa. Ea a dat un examen din categoria speciala.
Ma simțeam ca un extraterestru, din nou. Înțelegeam faptul ca nu am dat un examen normal, dar nu îmi puteam da seama de ce? Cine a decis în locul meu ce fel de examen aveam sa dau? Sau avea legătură cu rădăcinile adânci ale familiei mele?
- Ce fel de examen?
- C3
Nu credeam ca e posibil ca unei statui sa ii pice fata, dar lui i s-a întâmplat . Dar era evident ca nu se aștepta la un astfel de răspuns. Măcar de știam ce înseamna nivelul C3.
- E imposibil. Numai geniile ale căror familii au studiat aici pot da examenul de acest nivel.
- Iar Maze îndeplinește toate condițiile. Cred ca ai auzit de foarte multe ori de numele Karshkov pentru ca ea este Maze Karshkov.
Ryder nu mai spuse nimic după aceea. Ba chiar simțisem cum temperatura crescuse semnificativ în camera, tensiunea fiind extrem de inconfortabila.
- Ce culoare se afla în dreptul numelui tău, Maze? mă întreba doamna directoare.
- Albastru.
Doamna Hoffman a început sa se uite printre niște dosare de pe biroul ei, pana a găsit ce cauta.
- Maze, tu ești repartizata în campusul numărul 10, camera 5.
- Acel campus e pentru cei de anul 4, intervine Ryder.
- Ai uitat noua regula? Acuma repartizarea este pe baza notelor. Maze a obținut nota maxima, asa ca va sta acolo. Mai ai multe de comentat?
Ryder a dat din cap dezaprobator.
- Nu Doamnă.
- Foarte bine. Te rog s-o conduci pe domnișoara Karshkov la camera ei. Și ai face bine sa ii supraveghezi pe ceilalți studenți cât timp ea se afla în campus.
El nu mai zise nimic, din nou. În schimb, îmi deschise ușa pentru a-mi face loc sa ies. I-am urat ziua bună doamnei directoare și l-am urmat afara. Afara, studenții ne-au făcut loc, ca și când am fi fost făcuți din aur sau lucruri radioactive și nu puteam fi atinse. Totuși nu puteam să-mi dau seama care dintre cele doua era varianta cea buna.
- Poți sa aștepți o secunda? Bagajele mele sunt la unchiul meu.
- Nu. Nu pot sa aștept, îmi spuse masandu-si încet tâmplele. Uite, nimeni nu mi-a spus ca trebuie sa fiu hamalul tău, asa ca te descurci singura. Urci pe scări, mergi înainte,o iei la stânga și dai de o ușă mare din lemn. Bați de trei ori, apoi de alte doua ori mai tare, după ce iei o scurta pauza. De aici poți și singura. Cred, adaugă el crezând că nu-l aud.
Și a plecat fără sa se uite înapoi. Îmi imaginam ca era foarte supărat pe mine daca se purta cu mine ca un nesimțit. Bineînțeles ca am fost și eu una, pentru ca l-am gonit fără măcar să-i ofer un motiv, dar nici măcar nu îmi dădea o șansă . Nu eram eu personajul rău toată povestea!
- Maze! Ce bine ca te-am găsit, spune unchiul meu venind din spate, uite-ți bagajele. De aici trebuie sa te las singura pentru ca numai studenții au voie.
Încercăm să nu par prea anxioasa. Genunchii mi se înmuiasera iar mâinile îmi tremurau puțin. Nu vroiam să-mi iau rămas bun și în nici un caz nu vroiam sa plec de lângă unchiul meu pentru cine știe câte luni.
- Bine atunci,. O sa te sun să-ți spun cum a fost prima zi, am zis eu, deși vocea nu părea sa fie a mea.
El a dat din cap aprobator, dar și-a pus o mână pe umărul meu.
- Stai liniștită. Îi faci praf.
Asta m-a făcut să râd. Aveam mari dubii că sunt măcar pe jumătate la fel de bună ca ultimul din grupul 'geniilor'. Probabil aveam să mă întorc acasă plângând, cu coada între picioare pentru că m-au dat afară.
După ce mi-am luat rămas bun de la unchiul meu, mi-am luat bagajele , distribuind greutatea la ambele mâini ale mele. Norocul meu că aveam puține lucruri luate cu mine. Dar aveam un mare dezavantaj : Ryder nu a menționat pe care dintre scări trebuia sa urc.
Ce bine începusem.
Fiindu-mi prea frica pentru a întreba pe cineva unde trebuia sa merg, am încercat să gândesc logic și să analizez pe cei din jur : cei care veneau de la intrare unde erau afișate numerele de la camere se îndreptau într-o direcție, iar ceilalți... care veneau din urma mea mergeau în sensul opus.
Deși unchiul meu a zis odată sa nu ma iau niciodată după turmă, nu l-am ascultat.
Mi-a fost greu sa nu mă fac văzută, pentru ca eram singura fără uniformă din acea academie. Mă întrebam de ce doamna Hoffman nu îmi trimisese până atunci uniforma.
Am ajuns la o bifurcație de drum, unde aveam de ales dintre a ma lua după restul, care o luau la dreapta. Dar ce îmi spusese Ryder înainte de a mă lăsa baltă? Sa o iau la stânga. Asa că m-am despărțit de restul studenților și am luat-o în direcția indicata de Ryder, asta dacă nu cumva mințise.
Până am dat nas în nas cu ușa despre care vorbea Ryder și i-a urmat cu băgare de seamă instrucțiunile, sperând că nu era cumva o modalitate de-a lui de a râde de mine.
Ușa se deschise imediat, iar un băiat ochelarist mă întâmpinase cu un zâmbet care deși era simpatic, nu a durat mult. Doar până ce m-a analizat din cap până în picioare.
- Ai greșit usa. Mai încearcă, spune el încercând sa închidă ușa.
Am blocat-o cu piciorul meu.
- Dacă am greșit-o, atunci de unde știu parola?
- Cine ți-a zis-o?
- Doamna Hoffman.
Râse , arătându-și dinții de un alb imaculat. Dacă nu ar fi fost atât de arogant, probabil ca l-aș fi considerat destul de arătos. Cu parul lui castaniu, ciufulit și zâmbetul acela, putea cuceri multe fete. Era o regula ca toți băieții de la acea academie sa arate perfect? Speram sa nu fie și aroganța o regulă deasemenea.
- Vorbești prostii. Doamna Hoffman nu ar fi zis asta. Ea nu știe parola.
- Bine. M-ai prins. Ryder mi-a spus.
Privirea i se întunecase, recunoscând imediat numele care probabil ca era destul de popular chiar și studenților de vârsta mea.
- Nici un nou-venit nu a mai vorbit direct cu un rezident până acum.
- Atunci de ce vorbești cu mine?
Zâmbetul s-a întors. De data aceasta a ținut mai mult de 5 secunde.
- De unde știi ca sunt Rezident? Nici măcar nu port uniformă.
- Nu știam. Tu mi-ai confirmat. Poți, te rog, să mă lași să intru? Mă cam doare piciorul cu care blochez ușa.
Deși zâmbetul dispăruse din nou, s-a îndepărtat de ușă, și m-a lăsat să intru. Înăuntru, era exact cum îmi imaginasem : o camera spațioasă, cu multe canapele și fotolii de piele,l ce îți dădea un aer de sufragerie de lux dar fără nici o urmă de tehnologie. Alți studenți stăteau și citeau sau jucau șah, ocupându-si timpul cu altceva in afară de privitul la televizor sau jucatul la calculator.
Dar toți păreau, defapt erau, mai mari ca mine. Și se cunoșteau unii pe alții.
- Dormitorul este la dreapta. Eu în locul tău nu as începe să despachetez.
- De ce? Vrei să te asiguri ca eu chiar dorm aici?
- Momentan ești un intrus, spuse el fără ezitare și apreciam sinceritatea Deși e puțin probabil ca tu să fi greșit dormitorul, îmi vine greu sa cred că... o fată ca tine a luat examenul cu nota mare.
- Crezi ce vrei. Mă duc să despachetez.
Băiatul își ridică sprânceana, dar nu mai zise nimic, în timp ce eu îmi făcusem drum spre dormitorul fetelor.
Dacă vă place ce citiți, va rog sa apăsați acel micuț buton pe care scrie VOTAȚI si/sau sa comentați pentru ca vreau sa știu ce credeți.