ÎMPOTRIVA LUMII
DOMINIC
L-am surprins coborând și ultimele trepte ale instituției, lăsând în urma sa un amalgam nebun de reporteri furioși și hotărâți să-l dărâme din picioare. Jucând ambițios prin mulțimea ce forma un zid obositor în fața sa, bărbatul matur a oscilat între ideea de a reacționa agresiv la adresa oamenilor și de a alege cel mai scurt drum către evadare: mașina mea.
- Pornește mai repede, te rog! Mă vor mânca de vii!
A strigat atunci când a trântit portiera în urma sa, lăsându-se relaxat în scaunul pasagerului din dreapta mea.
- Aș putea să-i las să o facă.
Am zâmbit și am pornit motorul, ignorând expresia lui mirată.
- Tu chiar ești o copie fidelă a tatălui tău în tinerețe. O javră de om!
A scuipat irascibil, între timp desfăcându-și cravata sobră ce-l sugruma. Am zâmbit obișnuit de remarcile lui la adresa tatălui meu și am plecat din fața tribunalului. Lăsând în urma noastră mulțimea de reporteri nemulțumiți de indiferența bărbatului cu păr grizonat, am plecat hotărâți spre clubul deținut de unchiul meu.
- Și cum este să fii un bărbat singur acum?
L-am întrebat șoptind mai mult cuvintele, lăsându-mi colțurile buzelor să joace într-un surâs ascuns.
- Totuși ai putea să te prefaci că-ți pare sincer rău pentru unchiul tău preferat, deoarece tocmai a divorțat. Și nu a rămas doar fără soție, ci și fără o părticică din avuția lui. Ce spui despre asta?
- Și totuși nu mă pot preface, știind că unchiul meu este un nemernic.
- Chiar că semeni cu taică-tu.
A bufnit, creând în spațiul strâmt al mașinii o atmosferă relaxantă. Am lăsat câteva secunde liniștea să ne înconjoare, în cele din urmă să mă amuz de remarcile lui ironice cu tentă răutăcioasă.
- Dacă nu ar fi fost mama ta în familia aceasta, neamul Browns s-ar fi dus de mult de râpă. Depravatul de taică-tu, împreună cu vagabonzii aceia de frați ai tăi, of, vietate! Bine că sora voastră seamănă cu Maria, astfel s-ar fi pierdut de mult familia aceasta.
- Încă îți face place să fii un stres pentru noi?
- Este un hobby pe care mi l-am asumat de foarte mult timp, amice! De foarte mult timp... Chiar dinainte să te naști tu. O adevărată performanță.
- Și încă funcționează?
I-am întâlnit ochii aceia verzi și cruzi care adesea lăsau răni orice atingeau, dând muzica de la radio mai încet. Așa funcționa relația noastră nepot-unchi, cu multe șicanări și ironii. Ne luptam adesea în cuvinte, întrucât reprezentau singura sursă de energie pentru noi doi. Fiind unul dintre puținii oameni care reușise să-mi intre pe sub piele, unchiul Oliver reprezenta nuanța sălbatică din familia din care făceam parte. În niște combinații fatale, familia Browns alături de cei din neamul Pierce, Stone și Garcia reprezentau exact un amalgam nesănătos de tipare de oameni ce trebuiau să supraviețuiască împreună. Departe de a îmbătrâni, înflăcărat de cea mai veche pasiune a lui, administrarea clubului pe care îl deținea, cu două fiice la dosar și un divorț soldat cu multe pagube, unchiul meu încă își păstra spiritual nebun care îl consacrase de când îl știu.
- Eu aș spune că încă funcționează, ai tăi cred că nu mai sunt de ceva timp de acord cu asta, dar prefer să-i ignor. Crede-mă, ești mult mai fericit atunci când începi să ignori lumea!
Și-a aruncat privirea spre fereastra mașinii, urmărind pietonii ce traversau strada în fața noastră.
- Divorțul te-a cam afectat, prietene!
- Normal! Încă o iubesc pe femeia aceea.
- Să iubești înseamnă să înșeli?
- Hai, nu fi obraznic! Dacă eram în locul mamei tale, îți lipeam buzele de mic, să nu mai fi atât de slobod la gură.
A încercat să detensioneze atmosferă încordată, făcându-mi semn să-mi continui drumul spre club. Era un fel a lui de a trece peste probleme, spunând câteva glume și în a nu lua totul prea în serios. Aveam impresia că nu era întreg la minte. Chiar și în cele mai tragice momente ale vieții sale, el nu lua lucrurile în serios. Destabiliza familia într-un mod anume. În momentele grele prin care trecusem, el era instabil și neserios, lăsând adesea răni asupra noastră.
- Este ceva ce nu pot schimba. Păcatul meu. Mi-l acum!
- Minunat. Unii membrii ai familiei nu au habar ce înseamnă asumare... printre care și...
- Da, da... știu, și tatăl meu. Știu!
- Înveți destul de repede, amice!
A glumit și a deschis portiera atunci când am oprit motorul și m-am întins după telefonul meu aruncat între scaunele noastre. Și-a aranjat părul des și grizonat în oglinda mașinii, ca apoi să o ia din loc, mergând țintă spre intrarea în clubul pe care îl deținea. Cu o facultate absolvită în Afaceri Internaționale și un master pe aproape, unchiul meu își urma visul, acela de a deține un club și anume: WILD. Fostul proprietar, adică Ian Browns, prin alianță bunicul meu și un fel de tată vitreg al unchiului meu, nu putea face o alegere mai bună în a lăsa pe mâna bărbatului carismatic și mândru afacerea lui de-o viață. Într-o tentă sălbatică, de neîmblânzit, exact cum bunicul meu l-a descris întreaga sa viață pe tatăl meu, clubul reprezenta un punct comun al generațiilor.
- Nu intri?
A strigat atunci când am împins portiera mașinii.
- Am zbor în trei ore, voi fi plecat timp de o săptămână. Trebuie să merg să mă pregătesc. Voi rămâne fără ce am eu mai de preț dacă nu merg să-mi iau la revedere de la ai mei.
- Mașina ta?
El a râs amuzat și a făcut câțiva pași spre mine. Departe de a avea vârsta de 50 de ani, cu atitudinea lui hazlie și caraghioasă, Oliver era un bun aliat în tot ceea ce însemna distracție și o viață libertină. Concluzionând ideea ca tocmai din vina alegerii a tot ceea ce înseamnă libertate, unchiul meu a rămas singur și fără mulți bani în contul său generos, încă nu putea să stea departe de iubirea lui de-o viață: independența.
- Am crescut, amice! Nu sunt Vanessa. Încă nu mă rog de tata să-mi împrumute cheile mașinii. Înțelegi?
I-am făcut din ochi, ca el să se apropie de mine pe capota mașinii.
- O familie de piloți...
- Și arhitecți...
- Și vagabonzi...
Am râs și el mi s-a alăturat, știind amândoi despre cine vorbea. Frații mei mai mici.
- Vanessa este totuși o excepție.
- Exact cum a fost și este și mama ta.
- Încă ești îndrăgostită de ea?
- Tu chiar ești obraznic! Cum a putut Maximilian să-ți spună secretul acesta?
S-a întors către mine șocat și de-a dreptul surprins de tocmai ce am dezvăluit.
- Nu este un secret. Știe toată lumea. Și de fapt, mătușa Raven a fost cea care ne-a împărtășit tuturor adevărul.
- Este ca și moartă.
L-am bătut pe umăr și schimbând câteva vorbe despre zborul pe care îl aveam în această după-amiază, am plecat spre apartamentul pe care îl dețineam, deoarece mai aveam la dispoziție doar trei ore pentru a fi gata de plecare în următoarea destinație.
DENIZ
I-am privit ochii căprui, încadrați între niște gene extrem de lungi și foarte pigmentate, ca mai apoi să-i înapoiez cartea de identitate, făcându-i semn să treacă mai departe. Mi-a zâmbit amabilă în colțul gurii, observând cu ușurare sentimentul de liniște din expresia feței sale. A ridicat mâna în semn de salut, lăsându-mă să identific persoana aflată în spatele său.
- Cinci minute și am terminat. Sunt chiar obosită.
Femeie din dreapta mea a vorbit în șoaptă, în timp ce verifica următorul pasager. La rândul meu i-am înmânat cartea de identitate bătrânului din fața mea, reușind în cele din urmă să trec la următoarele persoane care așteptau pe culoar.
- Ieșim la masă când plecăm?
Kaylin a vorbit atunci când a părăsit scaunul din piele, lăsându-și colegul să-i ia locul.
- Mă întâlnesc cu mama.
Am șoptit, aproape încercând să evit acest subiect.
- Serios? Parcă spunea-i că mama ta este în ... oh, înțeleg, a revenit să te vadă.
- Mă înșel în privința asta. Probabil a revenit să mă ia acasă. Din nou.
Am glumit, iar femeia roșcată și-a rostogolit ochii amuzată. M-am prefăcut că totul este în regulă și la rândul meu am râs penibil. De fapt, lucrurile nu stăteau chiar așa de bine. Nu venise să mă vadă, ci cu adevărat pentru a mă lua acasă sau cel puțin să încerce să mă convingă să merg acasă. Mă durea puțin pieptul doar la gândul că aveam să o văd din nou după mai bine de un an și jumătate. Nu știam dacă se numea dor sau doar teamă. Teama de a recunoaște că adevăratul ei scop era acela de a-mi frânge inima, cum poate o mai făcuse.
- O lăsăm pe altădata?
- Sigur.
Am mormăit și mi-am luat paltonul negru peste uniformă. Mi-am îndesat pachetul de țigări slim în buzunar și luându-mi rucsacul negricios am părăsit vestiarul. Am lăsat-o pe Kaylin în spatele meu, scotând din buzunarul ghiozdanului cardul de acces. Am salutat în grabă agenții de pază care stăteau la ieșire, grăbindu-mă, asemenea unei vicioase, să-mi scot bricheta din pantalonii incomozi.
- Ai să mori dacă mai fumezi atât de mult.
Bărbatul magnific din fața mea a vorbit, simțind pentru câteva secunde o jenă în piept. M-am întors pe o parte, așezându-mi geanta pe umăr, zâmbind strâmb.
- Dumneavoastră de ce fumați?
Am îndrăznit, iar el a râs cu subînțeles, întinzându-mi bricheta sa de firmă. Am luat-o îndemânatic, fixându-i în continuare ochii albaștri. Înalt, mult mai înalt decât aveam impresia că era, mult mai tânăr decât îl justifica vârsta și mai bun decât voia să arăte, bărbatul din fața mea mă copleșea întru totul.
- Este un viciu vechi, rău nu-mi mai face, dar ție, Deniz, îți face răni.
- Nu, mă calmează. E ca atunci când știi că ceva sau cineva îți face rău, dar nu poți trăi în lipsa sa.
- Dăm o putere prea pare lucrurilor, în special oamenilor!
Am încercat să ignor subiectul de discuție ce mă destabiliza emoțional și m-am axat prostește pe țigara dintre buzele mele.
- Aș vrea să te întreb cum merg lucrurile la locul de munca, dar se pare că totul este în ordine și te-ai adaptat. Ce ai spune să ieșim într-o seară să mâncăm ceva și să mai vorbim despre anumite chestii?
- Și soția dumneavoastră ce ar spune despre faptul că ieșiți cu o tinerică la cină?
Mi-am fixat ochii asupra sa, zărind în colțul gurii un zâmbet șiret.
- M-ar însoți. Ar dori să cunoască o fată așa extraordinară ca tine.
- Exagerați!
- Nu, Deniz! Dacă tu ai fi fost fiica mea, aș fi fost atât de mândru de tine. Așa cum sunt sigur că și tatăl tău, dacă ar fi fost aici, ar fi fost atât de mândru și mulțumit.
I-am înmânat bricheta înapoi, ascultând și repetându-mi în minte cuvintele sale. Ar fi fost mândru dacă, dar nu exista ar fi fost și nici dacă. Mă copleșise, cumva, undeva, o făcea de fiecare dată atunci când îmi vorbea. Încercam adesea să-l identific cu tata, dar îi uitasem gesturile și trăsăturile, doar vocea lui mă mai ținea legată de amintirea lui. Ar fi fost mândru, m-ar fi ținut de mână și m-ar fi împins de la spate, exact așa cum și probabil bărbatul din fața mea o făcea cu proprii săi copii.
- Și ce spui? Ne vedem într-o seară să mai vorbim despre...
- Despre tata? Mai bine nu, domnule Browns! Nu și nu despre tata. Cel puțin nu prea curând! Mai am nevoie de timp!
- Au trecut șase ani, Deniz! Știu că...
- Nu suficient!
Am încercat să-mi ascund vocea tremurândă și am aruncat chiștocul pe alee, călcând scrumul în picioare.
- Niciodată nu va fi suficient pentru el... O seară frumoasă, domnule Browns!
I-am urat și am pășit grăbită spre parcare. Eram obosită și știam ce luptă aveam să duc cu următorul om care avea să-mi vorbească despre tata. În alt context ce-i drept, dar amintirea lui ar fi fost tot acolo.
***
- Știi ce părere au bărbații despre o femeie care fumează?
M-a scurtat dintr-o singură ocheadă, ca eu să arunc restul de țigară în coșul de gunoi improvizat lângă cafenea. M-am uitat în ochii săi negri, pe care și fratele meu mai mic îi moștenise și pentru o fracțiune de secundă proprii ochi mi se umeziseră. Un an și jumătate. Cu o atitudine la fel de mândră și de neclintit, femeia din fața mea mi-a luat vârful câtorva șuvițe între degete, analizându-le scurt. Pufnise. Eram în regulă cu asta. Mă așteptam.
- Iar ți l-ai tăiat. Ce este neînregulă cu tine?
- Erau despicate. Vârfurile.
Am mormăit în apărarea mea, ca ea să mă tragă de braț, îmbrățișându-mă fandosită.
- Ai mai slăbit. Mănânci bine? Ai învățat să gătești sau încă mănânci prostii cumpărate?
M-a agasat cu întrebări, eu închizând ușa în urma noastră. Am fixat cu ochii un loc mai retras decât alte mese din local și făcându-i semn cu capul, am mers țintă spre masa și scaunele din lemn arămiu. Mă urmărea grațios, purtând una din rochiile ei lungi și groase, potrivite pentru sezonul rece, acoperindu-și brațele cu un palton maro pe care îl știam de atât de mult timp. Era la fel de frumoasă. Cu părul său negru, așezat într-un coc elegant, dar simplu la spate, ochii săi de pisică închiși la culoare și pomeții perfecți. Era mama. Autoritară și spintecătoare, dar era ea. Mama.
- Cem este dispus să te ierte, dacă te reîntorci acasă.
A vorbit mândră. Nu simțea nimic din tocmai ce îmi repetase. Voia doar să-i fac pe plac și să ajung înapoi acasă.
- Nu am nevoie de iertarea lui!
Am spus printre dinți, încercând să-mi calmez ieșirile grosolane.
- Tu de fapt ai nevoie de iertarea cuiva?
Și-a ridicat privirea din meniu și s-a uitat la mine, asemenea unei impostoare. Oare aveam nevoie de iertare? Într-un mod sedativ, da. Aveam nevoie de liniște, de iubire, de orice presupunea să las garda jos, dar asta însemna să renunț la propriile dorințe și visuri.
- Nu! Deloc.
Am răspuns, iar ea a bufnit. Aveam nevoie de iertare, de iertarea oricui, dar în special de propria iertare.
- Nu te-am crescut așa. Mândră și orgolioasă. Vino acasă! Aici nu ai ce căuta! Nu ai pe nimeni, Deniz! În afară de locul acela infect unde lucrezi, nu ai nimic. Haide acasă! Înțelege, tac-tu e mort, fetițo! Nu este aici pentru a te motiva să rămâi! E mort.
- Nu-mi vorbi așa despre tata!
M-am tras de pe scaun înapoi și am lăsat meniul cartonat să cadă din mâinile mele. Ochii săi șocați m-au privit în timp ce-mi îmbrăcam paltonul negru și trăgându-mi ghiozdanul de pe spătarul scaunul, am părăsit încăperea mai repede decât aș fi crezut. Am lăsat ușa localului să se trântească de cadrul din lemn și ținându-mi palmele în față, mi-am înăbușit strigătul de durere. Ningea. Era o zi de ianuarie friguroasă. Mă dureau toate oasele, frigul deja se instalase meticulos în încheieturile mele, iar obrajii încă roșii, acum îmi amorțiseră fața. Iar inima mea era deja bucățele. Mă rănise. Mă călcase în picioare pentru a mia oară.
***
- Glumești, glumești!
Am strigat atunci când mi-am văzut cardul blocat și agitându-mă asemenea unei păsări amețite pe holul principal, încercând să deschid ușa de acces forțat. Eram în întârziere deja. Cinci minute peste program. Cum oare reușisem? Dormisem mai mult decât trebuia. După o noapte tumultoasă soldată cu un pachet de țigări și un playlist cu melodii triste și vechi, mă amețisem doar din două pahare de vin. Și apoi adormise, fără măcar să-mi aduc aminte dacă alarma telefonului era confirmată. Și nu, nu era.
- Deniz, liftul nu te va ajuta, este blocat, mergi la cel de lângă birouri, acolo este liber! Pe acela îl folosesc doar piloții.
Steven mi-a vorbit dincolo de biroul său poziționat strategic lângă intrarea angajaților ca eu să-mi rostogolesc ochii, aruncând în buzunarul paltonului cardul de acces. Era ca mort. Și eu de asemenea, moartă. Fără scuze, era pentru prima oară când întârziam cu adevărat, lucru ce nu-mi stătea deloc în fire. Eram perfecționistă. Nu întârziam niciodată, chiar ajungeam la locul de muncă cu zece minute mai devreme, dar nu și astăzi.
- La o parte! Eu plec primul, fetițo!
M-am simțit împinsă de umeri atunci când am dat să accesez butonul liftului, pentru o clipă simțindu-mă în aer.
- Nu pricep!
M-am întors cutremurată către persoana din dreapta mea, văzând picioarele zvelte și trupul greoi trecând pe lângă mine. Voia să intre în lift, de asemenea și eu. Brațul acoperit de materialul albastru închis al companiei îmi blocase accesul, lăsându-mă să mă suspend într-o frustrare apăsătoare.
- Am spus singur. Am prioritate!
Cred că l-am auzit spunând printre dinți, eu dorind cu ardoare să plec prima.
- Lasă-mă cu prioritatea ta! Așteaptă-ți rândul, eu am fost prima și sunt deja în întârziere!
Am mârâit și am tras de brațul său pentru a putea trece. Și-a împins palma dreaptă în cadrul din metal al liftului, întorcându-se către mine cu fața. Și în acel moment ar fi trebuit să mă facă mică în ușa deschisă a liftului. Era mai înalt decât aveam impresia atunci când îmi blocase intrarea și mult mai înfricoșător, asemenea amenințărilor pe care le scotea pe gură.
- Nu știu cine ești, dar eu voi pleca primul, apoi tu, simplu...
Mi-a zâmbit asemenea unei tâmpite care nu înțelegea ce mormăia, fiind atentă la cum maxilarul îi era îmbrăcat de o barbă nu foarte deasă, dar închisă la culoare.
- Nu! Tu nu ai înțeles! Cumva ți-a cumpărat tăticul lift și nu ai fost învățat să-ți împarți jucăriile cu nimeni? Ori mergem amândoi cu acest lift, ori numai eu. Am fost prima aici. Tu vei fi următorul.
- Am spus clar eu. Și nu mă enerva! Nu suport alte persoane în aria mea vizuală și în spațiul meu personal mai aproape de 2 metri.
Mi-a sugerat să stau liniștită atunci când ochii săi s-au înfipt în gâtul meu, având impresia pentru un moment că scotea flăcări pe nas. Ce maniac, era doar un nenorocit de lift!
- Așa că dă-te din fața mea, târâtură!
- Ce ai spus?
M-am rățoit atunci când am împins palma pe butonul liftului pentru a se închide, el încruntându-se la mine.
- Vrei să repet? Nu ai înțeles?
Mi-a rânjit batjocoritor în colțul gurii, făcând doi pași în ofensivă. Mi-am împins palma dreaptă în pieptul său puternic, pocnindu-l cu palma stângă. I-am văzut chipul întorcându-se în partea opusă, simțind adrenalina nebună în piept și cum palma îmi zvâcnea în urma impactului puternic. Inima mi se făcuse mică, era pentru a doua oară când pocnisem pe cineva, dar cel puțin prima persoană nu era așa vânjoasă ca cea din fața mea.
- Târâtură îi mă-ta!
- Ce ai spus?
M-am trezit șocată și în acel moment l-am văzut venind spre mine gata să-mi articuleze una peste față.
- Domnule comandant, nu!
Cineva a urlat din partea cealaltă, văzându-l pe bărbatul brunet din fața mea cum a fost împins în spate de către doi agenți. Steven se afla printre ei. Și m-am îngrozit, nu doar pentru reacția lui, ci și pentru ceea ce reușise să scoată de mine, acele cuvinte urâte și reacțiile deplasate. La naiba, era doar un lift până la urmă!
- Nu înțeleg, nu ți-au fost de ajuns acele 3 luni de suspendare?
Intrasem în pământ atunci când în aria de vizualizare a noastră a apărut ultimul om pe care îl voiam aici. Domnul Browns. Agitat și cu fața estetic și vizibil furioasă, le-a făcut semn celor doi bărbați să se îndepărteze de bărbatul mult mai tânăr, reușind în cele din urmă să rămânem doar noi trei.
- Nu îți ajung, Dominic?
Și în acel moment am realizat că el era persoana cu care vorbea. M-am făcut și mai mică în colțul meu de hol și mi-am strâns și mai tare paltonul la piept. Îl mustra. Și eu eram motivul pentru care o făcea.
- Ce se întâmplă aici?
Bărbatul mai în vârstă a făcut doi pași, poziționându-se perspicace între noi doi, întorcându-și capul dublicitar, atât spre mine, cât și spre tânărul a cărei privire săcera și distrugea.
- Nimic. Pur și simplu cineva a luat-o razna.
- Ce ai spus?
M-am trezit rățoindu-mă spre bărbatul brunet care mi-a zâmbit strâmb în colțul gurii, parcă ignorând imaginea domnului Browns. Mi se făcuse negru în fața ochilor și tot ceea ce voiam să fac era să-l plesnesc pe arogantul nemernic aflat la câțiva metri distanță de pumnul meu.
- Încetează, Dominic!
Domnul Browns s-a întors către tânărul ignorant din partea opusă, repetându-i prenumele de încă două ori. Mândru și de neclintit. Și el se numea Dominic. Ce însemna lord. Îi aparținea lui Dumnezeu. Și am zâmbit. Cu atitudinea asemenea unui încoronat, dar cu privirea de jar și gata să sufle foc, tânărul nu părea deloc copleșit de domnul comandant.
- Sigur, domnule comandant!
- În birou la mine! Acum!
I-a făcut semn cu mâna, ca inima mea să pulseze ca o nebună. Urmăream cum pașii hotărâți și puternici ce se întreptau spre biroul aflat la mică distanță, încercând să-mi controlez respirația. Nu puteam ignora privirea lui care voia să mă pună în genunchi. Nu-și alesese omul potrivit. Eu nu aveam să fiu doborâtă, eu doboram și puneam în genunchi. Era una dintre promisiunile pe care mi le purtam în suflet de mult timp, ceva ce mă ținea la suprafață.
- Am zbor într-o oră! Să nu dureze mult!
A vorbit calm, în același timp având tonul sarcastic și plin de sine, făcându-i în ciudă bărbatului din fața noastră. Se juca cu focul. Probabil avea să fie jumulit grozav în lipsa unor martori.
- Deniz! Poți pleca! Vorbesc eu la resurse umane, ai avut o problemă și vor înțelege.
Am dat din cap, în același timp urmărind cum ochii albaștri ai bărbatului brunet din partea cealaltă a încăperii mă traversau curioși și transparenți. Îmi erau cunoscuți, undeva, cândva îi mai văzusem, îi mai adâncisem și îi mai secasem.
- Mulțumesc, domnule Browns!
Am vorbit, observând cu ușurință tensiunea acumulată dintre persoanele aflate în aceeași încăpere. Am rămas neclintită în fața domnului Browns, apăsând neatentă butonul liftului. Undeva în interiorul meu jucam de fericire. Tocmai plecam prima cu liftul, probabil fără să primesc vreo mustrare privind întârzierea mea, mai nou motivată și rânjind malefic către tânărul cu ochi albaștri am intrat în cușca metalică. Pierduse.
- Și Deniz?
M-am întors exact înainte ca ușile liftului să se închidă, privind imaginea copleșitoare din fața mea. Ambii bărbați stăteau acum unul lângă altul. Imagine de...
- Să știi că nu i-am cumpărat eu lui Dominic liftul și l-a cumpărat singur!
Bărbatul mai în vârstă a zâmbit în colțul gurii, în acel moment ușile liftului să se închidă și odată cu ele și mintea mea. Era fiul lui. Lordul tânăr era fiul său.
Va urma...