Lucrurile încep sa devina mai interesante.....
Enjoy.
Capitolul 6
Ziua următoare a trecut ca prin vis. William, Martha și unchiul meu m-au întâmpinat cu cea mai mare căldura și fericire. M-am simțit ca una dintre acele fete populare de la liceu pentru că s-au adunat în jurul meu și au început sa îmi pună întrebări despre academie. Ciudat era ca ei nu știau cum arăta in afară de câteva detalii minore legate de dimensiuni și aspectul exterior.
Unchiul meu mi-a spus de minim cinci ori in acea zi câte de mândru este de mine, făcându-mă sa îl vad într-o cu totul alta lumina. Acum că văzusem un portret al părinților mei, nu puteam sa nu îl compar cu tatăl meu și sa ma întreb cum ar fi fost daca era aici. M-ar fi îmbrățișat? M-ar fi lăudat? Mi-ar fi spus cât de mândru este de mine?
Din păcate, nu aveam de unde sa știu. Puteam doar sa sper ca el ma veghea de undeva de sus și îmi zâmbea alături de mama mea.
După amiază , am primit un plic de la academie cu tot ceea ce trebuia sa știu pentru început : reguli, program, orar și vestimentație. Nu va puteți imagina cât de fericita am fost sa găsesc și o hartă a clădirii. Dar când m-am uitat printre reguli, am început sa ma îndoiesc de mine.
- Trezirea la ora șapte!? Eu nu pot nici măcar sa ma trezesc la unsprezece ! ma plângeam eu, fiind un pic mult prea dramatica. Și stingerea la zece?
Will râdea pe sub mustață în timp ce eu citeam cu voce tare regulile care mi se păreau absurde. Trecuseră câteva minute bune de când începusem, dar majordom-ul ma privea cu atenție și părea sa se distreze în același timp.
- Fetele nu au voie cu pantaloni, cu teniși, orice fel de machiaj, orice fel de coafura extravagantă, citeam eu, în schimb au voie cu tocuri de 15 centimetri! Ce stupid!
- Regula aia o enerva și pe mama ta. Obișnuia sa intre în belele pentru ca purta fusta și tenișii, îmi explica el.
Am continuat sa ma uit pe broșură. Hainele, mâncarea și rechizitele aveau sa fie asigurate de academie dar în momentul în care elevul este exmatriculat este obligat sa plătească tot ceea ce a fost cheltuit pe întreținerea lui incluzând uniforma și rechizitele. După trei ani de studiu, elevul devenea Rezident și i se oferă o bursa școlară de cinci sute de dolari lunar. Rezidenții erau cei care conduc școala, iar nou-veniții aveau obligația sa ii respecte și sa se supună conform cerințelor Rezidentilor-sefi care aveau mediile cele mai mari.
- Asta nu academie! E liceu! am zis eu.
- De acord. Încă mai sunt dormitoare la comun? mă întrebă Will.
- Ce?!
William a râs .
- Nu ai citit tot. Continuă și o sa vezi despre ce vorbesc.
Nedumerita, am continuat sa citesc, pana am ajuns la partea despre care vorbea Will : studenții de aceeași vârstă dormeau într-un fel de apartament. Dacă ați citit cărțile Harry Potter sau ați văzut măcar filmele, va puteți imagina mai ușor. 'Băieții și fetele de aceeași vârstă dorm împreună, în același apartament'. Întrebarea era unde dormeam eu? Nu specifica absolut nimic despre elevii mai tineri de șaptesprezece ani, probabil pentru ca eram un specimen pe cale de dispariție.
- Lasă-mă sa ghicesc : mama mea a avut aceeași problema? am întrebat eu.
- De fapt, nu. Pe atunci categoriile de vârstă începeau de la 15 ani. Acum nu mai ai voie la academie pana nu ai absolvit liceul.
Grozav. Exact ce vroiam eu sa aud.
- Relaxează-te, spuse Will punându-și un picior peste celalalt. Cel mai probabil o sa împarti un apartament cu cei mai tineri. Doar nu o sa te pună cu niște rezidenți.
Speram.
O săptămână a trecut.
Apoi doua.
Trei.
O luna.
Pana când am ajuns în ultima zi de ședere la acea casa minunata. Școala începea exact pe întâi septembrie, când toată lumea abea se acomoda cu dormitorul, iar în cea de-a treia zi începeau cursurile.
In acea noapte nu am putut sa dorm. Ma foiam pe o parte și pe cealaltă, încercând sa nu ma gândesc la faptul ca o să fiu o ciudățenie a naturii printre adolescenții și tinerii de la academie. Aveam 16 ani pentru numele lui Dumnezeu! Dacă era exact ca în filmele Mean Girls? Dacă aveau sa fie persoane care ma tratau îngrozitor și ma batjocoreau? Daca nu aveam sa fac față printre geniile de acolo?
Cu două ore înainte ca ceasul sa sune alarma, am adormit și eu. Dar nu am avut parte de un somn liniștit și odihnitor, asa ca în acea dimineață arătam exact ca un zombii.
Și nu glumesc. Am țipat atât de tare când mi-am văzut fata, încât Will a venit în camera mea îmbrăcat în numai în boxeri și cu o bâtă de baseball la mine în camera (ceva ce as fi preferat sa nu vad). Nu m-a recunoscut la început asa ca m-am făcut cu un cucui destul de urat în creștetul capului.
Martha s-a oferit sa ma ajute cu machiajul pentru a-mi acoperi cearcănele de pe fata, însă încercarea ei nu a avut mare succes. Măcar am reușit sa îmi dresez parul în a arata decent pentru prima zi la academie. Nu vroiam sa fac o impresie proastă.
- Suntem gata de plecare, Maze! strigă unchiul meu.
Luându-mi rămas bun de la Will și Martha, am urcat în mașină cu senzația ca nu o sa ma mai întorc pentru o perioada de timp. Știam ca îmi va fi dor de casa și de oamenii din interiorul ei. Dar nu aveam de ales.
- Ai numărul meu în agenda, nu-i asa? mă întreba unchiul.
- Dap. E singurul alături de cel al casei, am spus eu, simțindu-mă ca o fraiera pentru ca nu avea (încă) nici un prieten.
- Școala asta nu e ca oricare altele, știi? O sa faci de toate. De la politica la spionaj și de la spionaj la arte martiale. Cei care vin aici sunt...
- Genii. Am înțeles de primele trei ori când mi-ai spus acest lucru.
Sarcasmul nu e ceva ce unchiul meu aprecia, însă părea prea copleșit de emoții pentru a ma mai atenționa sau pentru a se plânge. Cu cât ne apropiam , cu atât aerul devenea mai tensionat. Ma îndepărtam de unica mea conexiune cu familia pe care ar fi trebuit sa o am. Golul din interiorul meu devenise o gaura neagra, înghițind tot ce mai era pe dinăuntru.
- Emoții?
I-am aruncat o privire care ar putea sa ucidă un om în trei secunde. Din fericire, nu s-a uitat, dar m-a văzut cu coada ochiului, făcându-l sa zâmbească.
- Bine, bine, nu e nevoie sa ma privești Așa, rase el. A fost o întrebare stupida.
- Crezi?
Nu mi-a răspuns. În schimb, expresia lui faciala s-a schimbat când a văzut ce era afara. I-am urmărit privirea și am dat cu ochii de o mare de tineri, toți în fata academiei, râzând, vorbind sau imbratisandu-si familiile.
Toți aveau uniforme.
Toți păreau mai mari ca mine.
- O Doamne. Ma simt ca în clasa a noua.
- In clasa a noua te-ai pierdut, spuse unchiul meu.
- Aoleu! Dacă mă pierd în academia asta nu mă mai găsește careva nici la anu'!
Râzând, unchiul meu a oprit mașina în față, unde alte mașini mai erau parcate. Cu inima grea, am deschis ușa și am luat bagajele din spate, fiind ajutata de unchiul meu. Nu aveam foarte multe pentru că știam că un dulap plin cu uniforme mă aștepta în viitoarea mea cameră.
Luând câteva dintre genți, l-am urmat pe unchiul meu până la intrarea în academie. Fiind atentă să nu cad și să nu dau cu nasul de ciment, mi-am studiat colegii, simțindu-mă din nou, ca o piticanie în comparație cu ei. Unii m-au privit ca și când nu aveam ce cauta la academie, însă i-am ignorat.
Fișele unde eram repartizați pe camere se aflau în apropierea intrării. A trebuit să-mi caut numele pe cele cinci foi pana l-am găsit. Dar când m-am uitat în dreptul lui nu am găsit un număr. Uitându-mă și la ceilalți studenți, am observat ca nu eram singura, ci mai mulți aveau o bulina de o anumita culoare în dreptul lor.
- Ce înseamnă asta?întreabă unchiul meu. Hai la secretariat, să o găsim pe Audrey Hoffman.
- Stai. Sa vedem ce fac și restul.
Am observat ca unii dintre studenții care și-au aflat numărul camerei o plecau deja către dormitoarele lor, iar cei care se aflau în aceeași situație cu mine o luau pe un culoar separat.
- Cred ca știu unde trebuie sa merg. Așteaptă-ma aici, i-am spus unchiului meu.
I-am urmat pe holul la fel de întunecat ca și restul, intrebandu-ma oare de ce nu erau încă luminile aprinse în academie. Prin micile ferestruici puteam sa vad ca soarele apunea, colorând cerul în nuanțe de roz și portocaliu. Îmi părea rău că pierdeam un apus perfect, pe care l-aș fi putut vedea cu ușurință din camera mea.
În mai puțin de doua minute, ne-am oprit fiind întâmpinati de alți studenți care se certau în fata unei uși din lemn masiv. Pe ușa nu scria nimic, ceea ce mi se părea dubios, însă m-am concentrat asupra reacțiilor celor din jurul meu : unii păreau emoționați , alții calmi și închiși în propria lor lume, iar alții (cum am spus mai devreme) se certau.
M-am apropiat pentru a-i asculta.
- Eu nu bat la ușă, spuse unul mai sfios.
- Nici eu. Mi-e frică.
Nu înțelegeam de ce toată lumea era atât de stresata. Pana la urma... tot ce mai rămăsese de făcut a fost repartizarea.
-Sunteti toti niste fraieri. Ma duc eu dacă e nevoie, spune un tip care părea a fi bătăușul academiei.
- Scuză-mă, zic eu atingând o fata roșcată pe umăr, ce se întâmplă? Nu se fac repartizările?
Ea își întoarse capul spre mine și ma privi confuză.
- Nu știi, nu-i asa? mă întrebă.
- Ce sa știu?
- Repartizările nu se mai fac în funcție de vârste de acum în colo. Ci pe baza rezultatelor de la examen.
-Dar măcar anul de studiu contează?
A dat din cap dezaprobator.
- Directoarea considera ca în felul acesta vom începe sa ne respectam unii pe alții...
Chiar in acel moment, bătăușul de mai devreme a ieșit din sală alături de ceilalți doi 'prieteni' ai lui. Bobocii s-au dat la o parte, iar unele fete aproape ca au izbucnit în plâns. Am simtit ura din interiorul meu dezvoltându-se precum un bob de fasole. Nici nu ajunsesem de mult și deja am identificat specimenul pe care trebuia să-l evit.
- Bănuiesc ca el e motivul pentru care tuturor le e frica de repartiție?
- Bine intuit. Da, poți spune ca și el e un motiv. Motivul numărul doi este...
Un alt grup de băieți și-a făcut loc printre studenți. De data aceasta, ei nu păreau bătăuși, ci din contra, maturi, serioși și extrem de exigenți. Ca și când ei ar conduce școala. Ei aveau uniforme diferite : în loc de negru și galben, ei purtau albastru ; un albastru închis, regal, ce ii făcea sa para foarte importanți. Studenților nu le mai era frica. Unii stăteau drepți, și priveau în gol, alții își aranjau uniforma iar unele fete își aranjau parul încercând sa para cât mai atrăgătoare.
- Ei bine... Ei sunt motivul numărul doi.
Nu îmi puteam imagina de ce. Dar aveam sa aflu curând.
Cineva m-a împins de la spate, astfel încât m-am lovit exact de unul din ei. Ma gândeam sa ma întorc către persoana în cauza și sa o înjur, însă mi-am ridicat privirea către tipul peste care am dat și am înmărmurit.
Îl mai știți pe tipul de la bar, nu? Sper ca da, pentru ca el era tipul de care m-am lovit din greșeală.
Dar el nu părea prea fericit sa ma vadă.
- Nu știam ca stângacii și amețiții au voie în academie, spuse el cu amărăciune. Și în primul rand nu un străin. N-ai uniforma, nu ești student.
Am amuțit. Mi-am dat seama prin felul în care m-a privit că mă recunoscuse, însă reacția pe care a avut-o nu era chiar cea pe care as fi vrut sa o aibă.
- Trebuie să te rog să părăsești academia, continuă el.
- Dar... Dar sunt studenta aici.
- Nu ai uniforma.
- Nu mi-a trimis nimeni una, am explicat eu, simțind cum începeam sa ma panichez.
- Arată certificatul de examinare.
Ce?
- Nu am unul, am răspuns aproape ca o șoaptă.
- Ce ai spus?
- Nu am unul!
Expresia lui s-a schimbat într-una furioasă.
- Atunci nu ești binevenita la academie, spuse el. Pleacă
- Vorbește cu doamna Hoffman. Dânsa știe! A fost de față când am dat examenul.
- Nu ma obliga sa te dau afara din academie personal, mă amenință el.
- Dar...
O altă voce a intervenit :
- Ce se întâmplă aici?