Și... Luni. După cină, unde mama și Max au fost foarte tăcuți și secretoși (oare ce ascund?), ceilalți au plecat și eu am încercat să dorm. Am încercat fiindcă nu am avut prea mare succes. Am citit puțin dintr-o carte, m-am mai uitat puțin pe net, m-am jucat cu Ursulică (ursul meu de când eram mică), am ținut-o pe Iuna trează cât am putut, dar nu a rezistat mult, și, pe la 4 dimineața cred, am adormit. Păcat că nu am auzit ceasul... Mama a venit la mine in cameră să mă anunțe că în 10 minute încep orele.
Eu: De ce nu m-ai trezit mai devreme?
Mama: Credeam că ești trează. Doar vorbim de tine care te trezești mereu la ore extraterestre.
Eu: Nu am timp de vorbă! am țipat în timp ce mă îmbrăcăm și îmi aruncam cărțile în ghiozdan.
Mama: Va trebui să iei autobuzul. Mașina noastră s-a stricat.
Genial! Dacă mai și cad pe drum o să fie cea mai minunată luni...
I-am spus rămas bun mamei în grabă și am fugit, pe jumătate desculță, spre școală. Mai aveam 2 minute și începeau orele. Am alergat de zici că eram urmărită de o bandă de infractori.
Încă 1 minut și două străzi... O stradă... Gata! Liceul e chiar în față. M-am calmat și m-am îndreptat spre poartă. Nuuuuuuu! Paznicul a încuiat-o deja... Ce pot face?
M-am uitat spre geamul clasei mele. Un copac avea ramurile destul de bune pentru a mă cățăra pe ele. Bine că făceam asta des la bunici când eram mică... Când eram mică... Acum, se pare că nu mai e așa ușor. Nici nu m-am mai uitat la ceas, știam că întârziasem.
M-am agățat de crengile care stăteau pe deasupra gardului și ieșeau pe trotuar și m-am cățărat pe ele. Apoi am escaladat alte crengi, care păreau mai solide, și am ajuns în dreptul geamului. M-am dus spre fereastră, clătinându-mă spre vârful ramurii și m-am uitat înăuntru. Profa nu venise încă. Poate mai am puțin noroc. Am bătut în geam și am văzut-o pe Andreea cum sare din scaun și se uită speriată la mine. Îi fac semn să deschidă mai repede. Toți colegii, logic, se adunaseră să vadă. Minunat... Acum o să vorbească despre asta în următoarele zile...
Odată intrată în clasă, în afara faptului că toți șușoteau sau încercau să mă ajute, Andreea m-am condus în bancă.
Andreea: Cum ai? Ce? Cum?
Eu: Îți explic imediat. Doar dă-mi niște apă. Mor de sete.
După ce mi-am potolit setea, am fost nevoită să le răspund băgăcioșilor pentru a nu mă pârî profei, care intrase la un minut după escaladarea mea fastuoasă. Andreea nu a comentat nimic. Nimic până la pauză.
Andreea: Cum ai? De ce?
Eu: M-am trezit târziu...
Andreea: Te-au răpit extratereștrii?
Eu: Nu... De ce?
Andreea: Tu NU te trezești târziu.
Eu: Uite că acum am făcut-o. Doar nu am putut să dorm.
Andreea: Ce te-a frământat?
Eu: Max...
Andreea: Chiar! Cu toată agitația cauzată de tine, apropo, încă mai ai frunze în păr, am uitat de el.
Eu: De ce ar lipsi de la școală?
Andreea: Poate e tot mama lui.
Eu: Mama mi-a spus aseară că nu era nimic grav și că azi o externează. Trebuie să fie alt motiv.
Andreea: Că tot vorbeam de lup...
M-am uitat spre poartă și l-am văzut pe Max că sosise. Părea vesel. Mă întreb din ce motiv.
Max: Salut! Nu e o zi minunată? Tara, ce e cu parul tău?
Andreea: A escaladat un pom.
Max: Cum?
Eu: Eu pun întrebările aici. Unde ai fost în prima oră? Și de ce pari atât de bine dispus?
Max: Chiar asta voiam să vă spun. Am camera mea!
Andreea: Părinții tăi au extins casa?
Max: Nu.
Eu: Dormi în magazie?
Max: Serios? Nu! Fratele meu s-au mutat cu un prieten! Și surorile mele gemene sunt la nu știu ce turneu de balet și stau la o mătușă, iar sora mea de 14 ani s-a transferat la un liceu militar în alt oraș.
Eu: Deci mai sunteți doar tu și sora ta de 4 ani?
Max: Nu e minunat? Pentru prima dată de mult timp părinții mei au observat că sunt acasă.
Eu: Cred că e minunat pentru tine...
Max: Deci... Părul tău?
Eu: M-am trezit târziu, am întârziat, poartă era închisă și am ajuns să urc prin copaci ca să intru pe geam.
Max: Chiar ai avut o dimineață plină. Dar cum nu te-ai mai trezit tu pe la 6?
Eu: M-am culcat târziu. Nu am putut să dorm.
Max: De ce?
Eu: Din cauza ta!
Max: Eu?
Andreea: De 2 săptămâni faci pe misteriosul, abia te-am mai văzut de câteva ori și niciodată nu ne spui ce faci!
Max: M-am ocupat cu ceva, atâta tot.
Între timp a venit spre noi Andrei. Cel de la petrecere... Sper doar să nu aducă vorba de asta.
Andrei: Tara, petrecăreațo! Ce mai faci?
Eu: Nu bine acum că mi-ai amintit...
Andrei: Știu că te-ai distrat la petrecerea, nu glumă! Păcat că nu ați fost și voi... Ăăă... Andra și Jax?
Eu: Andreea și Max. Și nu sunt mândră de ce am făcut atunci. Prefer să uit.
Andrei: O ultimă întrebare: cine era tipul ăla care se dădea la tine înainte să intervină Adam? Apropo, cred că, căpitanul nostru te cam place.
Eu: Adam? Nici gând. Suntem doar pri... Adică doar colegi de proiect. Și în legătură cu tipul ăla, nu îl știu. Am crezut că tu l-ai invitat.
Andrei: Bine, daca zici tu. Ne mai vedem!
L-am privit cum pleacă. Andreea și Max se uitau la mine curioși.
Andreea: Doar colegi de proiect? Adam e ca fratele nostru.
Eu: Poate când suntem doar noi patru. Aici, are o reputație de apărat.
Max: Doar nu am vrea ca cineva să afle că preferatul liceului nu are părinți și locuiește la un orfelinat, nu?
Eu: Mai încet, gură-spartă! Să nu te audă careva.
Max: Să schimbăm subiectul. Despre cine vorbea Andrei? Cine s-a dat la tine?
Andreea: De ce te-ai încordat așa, Max?
Max: Tara e ca și sora mea. Dacă cineva îi face probleme o să aibă de-aface cu mine.
Andreea: Aha... Mai taci, Prâslea cel Voinic!
Eu: Gata! Nu începeți iar! Deci, tipul ăla era Hans...
Max: El nu era?...
Eu: Ba da. Mulțumit? El spune că vrea să îmi explice, dar nu vreau să aud nimic de la el.
Max: Dar ce a...
Prea târziu, se sunase. Măcar am fost scăpată de interogatoriu. Am intrat în clasă și l-am așteptat pe profesorul de desen să intre. Dar în loc de el a intrat diriga.
Diriga: Bună ziua, luați loc! Astăzi am o surpriză. Un părinte al unui coleg de-al vostru care lucrează la spital s-a oferit să vă facă analize de sânge gratuite chiar aici, în școală.
Toți copii au început să vorbească între ei. Probabil nu se așteptau la asta, cum nici eu nu mă așteptam la asta. Oare o fii mama? Mai mult că sigur că e ea. Dar de ce nu mi-a spus nimic? Probabil știe că îți e frică de ace și a vrut să nu fugi de la școală... Ah, conștiință, ce m-aș face fara tine...
Diriga: Vom aștepta să vină să ne anunțe cineva și veți pleca, pe rând, cate 5 copii în funcție de așezarea în bănci.
Am așteptat, stresată, până a intrat un copil în clasă și a spus că e rândul nostru. Îi vedeam pe colegi cum se duc la cabinet și se întorc cu plasturi pe braț.
Diriga: Vă amintesc că toți părinții au fost de acord cu acest lucru și au semnat, așa că toți veți putea merge fără probleme.
Când au avut timp de toate astea?
Diriga: Urmează cei de pe rândul 5. Haideți!
Eu eram pe rândul 5. Max fusese deja și își frecă mâna înțepată. Eu m-am ridicat, împinsă de Andreea, din bancă și mi-am târât picioarele pe hol până la infern: la mama.
Ceilalți au intrat, iar eu am rămas ultima. Când cel din fața mea am ieșit, am auzit vocea mamei: Tara!
Eu: Mami, de ce?
Mama: Spitalul a decis să ofere consultații gratuite, eu sunt doar reprezentantul.
O vedeam cum pregătește ce îi trebuia pentru a-mi perfora brațul în timp ce vorbea cu mine.
Mama: Așează-te. Imediat încep.
Eu: Dar urăsc acele!
Mama: Știu, dar nu am ce face. Doar uită-te în altă parte.
Eu: Tot va durea.
Am simțit cum îmi strânge acel elastic strâns pe braț și cum mă înțeapă ceva în venă, în timp ce eu strângeam din ochi.
Mama: Gata!
Eu: Curge sânge?
Mama: Normal că nu. Apropo, acum te poți uita.
Acum aveam un mic plasture pe braț și simțeam că încă mă înțeapă acel ac când îmi mișcăm mâna.
Mama: Înapoi in clasă.
Am fugit în clasă, dar fără să îmi mișc mâna.
Diriga: Urmează rândul 6!
Andreea a plecat, împreună cu ceilalți din rând, printre care se află și Adam care părea puțin neliniștit. Am reușit să îi spun în trecere:
Eu: Îți e frică de ace?
Adam: Păi...
Eu am râs și m-am imaginat pe mine cu aceeași față speriată. Poate e puțin amuzant.
________________________________________________________________
Sal! Am postat iar! Minune! Știu. =))