Soooooooo.... Încep sa se mai adune cititori. Încă sunteți putini dar nu contează. Cum am spus și eu mai devreme, nici mie nu prea-mi place sa citesc o carte abea începută. Încerc sa fac niște sacrificii în ultima perioada, pentru ca și eu ma aflu în aceeași situație ca scriitorii care abea au început sa posteze.
Capitolul 2 (Yeey)
"De mâine începe noua ta viață"
M-am gândit la aceste cuvinte întreaga noapte. Probabil că am dormit în jur de cinci ore, pentru că m-am trezit la ora patru dimineața și n-am mai adormit de loc după aceea. M-am gândit la câte lucruri am experimentat la vârsta adolescentei; deși nu mă plângeam având în vedere că existau persoane pe lumea aceasta care au trecut prin mult mai multe decât eu însămi. Îmi era greu să mă gândesc la aceste lucruri dar era aproape imposibil să nu fac asta.
Refuzam să plâng. Ar fi trebuit să fiu fericită ; să dau din aripi și să zbor de bucurie știind că mă aflam în orașul meu natal și că dormeam în camera pe care părinții au aranjat-o special pentru mine. Dar de ce aveam sentimentul că ce era mai rău abea începea? Că trecutul a fost numai o pregătire psihică pentru ce urma?
M-am ridicat din pat la opt dimineața, simțindu-mă ca un zombi. Am dormit îmbrăcată în hainele de aseară, fiind mult prea obosită pentru a mă mai schimba în pijamale. Acum sudoarea îmi acoperea fiecare centimetru expus sau mai puțin expus din piele, iar răcoarea dimineții se simțea minunat în urma nopții călduroase de vară. Abea după ce am cercetat mai bine camera am observat aparatul de aer condiționat în colțul camerei și m-am simțit ca o prostuță pentru că mă chinuisem atât de mult.
Am răscolit printre hainele mele dar nici una nu se potrivea. Dacă locuiam într-o casa pretențioasă nu însemna că stilul meu de a mă îmbrăca se schimba, însă nu puteam să hoinăresc prin casa îmbrăcată în haine rupte sau decolorate.
În minte mi-au venit vorbele lui Will, cum că această cameră fusese concepută special pentru mine și că, practic, mă aștepta. Deși șansele de a găsi haine în dulapuri erau minime, aproape inecistente, mi-am încercat norocul.
Am deschis unul dintre dulapuri pentru a-l vedea plin ochi cu rochii de toate culorile. Materialele scumpe și aproape necunoscute mie din care erau făcute erau atât de catifelate încât mâna mea tremura la atingerea lor. Eram complet terifiată, ca și când, dacă luam vreuna dintre ele avea să dispară complet, să se evapore sub atingerea mea neîndemânatică. Fusesem orice în viața mea dar nu răsfățată. Oricât de mult aș fi vrut să încerc una dintre ele, mă simțeam de parcă nu meritam să stric valoarea lor purtându-le. Nu le meritam. Deja mă simțeam de parcă încălcam vreo lege prin simplul fapt că mă uitam la ele.
Așa că m-am îndreptat spre celalalt dulap și am găsit paradisul tricourilor și pantalonilor în el. Puteam să jur că multe dintre bluze le admirasem cândva în vitrinele magazinelor sofisticate din diferitele orașe în care ne mutasem. Deasemenea, teniși, adidași și sandale erau aranjate pe câteva rafturi. Totul părea prea frumos ca să fie adevărat și mă aștemptam ca totul să se termine foarte curând, fiind spulberat prin trezirea mea burscă din acel vis minunat. Dar nu s-a întâmplat acest lucru.
Nu încă, cel puțin.
Aproape că am țipat când mi-am văzut reflecsia în oglindă, deși era de așteptat, oarecum, având în vedere noaptea precedentă. Părul meu a fost înlocuit de un animal sălbatic ce stătea pe capul meu, iar în jurul ochilor mei, cearcăne vizibile ce păreau a fi evidențiate cu pixul și-au făcut apariția. Ca să nu mai spunem de rimelul care se împrăștiase peste întregul meu chip alb ca varul.
Jumătate de oră mai târziu eram pregătită. Mi-am lăsat părul într-o coadă împletită ca să se usuce și am coborât la parter, cu o oarecare neliniște. Ar trebui sa anunț pe cineva ca m-am trezit? Sunt mai mult servitori aici, ma întrebam eu.
- Bună dimineața domnișoara Karshkov, m-a luat prin surprindere vocea caldă și feminină a unei servitoare peste care am dat în holul principal.
Femeia care m-a salutat era scundă, plinuța și îmbrăcată în haine de menajera. Ochii ei strălucitori, albaștri, semanau izbitor de bine cu ai lui Will și mă faceau să mă întreb dacă erau rude. Structura feței lor, chiar și culoarea părului era identică la cei doi. Nu m-aș fi mirat dacă aveam dreptate într-un final.
- Bună dimineața, doamnă. Nu mă așteptam să găsesc pe cineva treaz la această oră, având în vedere ca unchiul meu doarme pana la unsprezece deobicei, am spus.
- Oh! Îmi puteți spune Martha. Iar unchiul dumneavoastră s-a trezit acum două ore și mi-a spus să vă transmit că o să ajungă târziu acasă. Deasemenea, voia să vă spun să îl sunați când aveți timp.
Am dat din cap aprobator.
- Mulțumesc. Puteți să-mi spuneți Maze. E mult mai scurt și mai puțin sofisticat. Karshkov sună... ciudat.
- Sau ați vrea să vă spun Evelyn? m-a luat ea complet pe nepregătite prin întrebarea sa.
Nimeni în afara de unchiul meu nu știa numele meu complet, Evelyn Maze Karshkov. Eram conștientă de faptul că cel mai ciudat nume din lume era purtat de mine. Toata lumea îmi spunea Maze, pentru ca era ieșit din comun, dar se potrivea de minune cu personalitatea mea. Sau cel puțin așa îmi zicea unchiul meu.Eu eram de părere că (,) cu cât numele era mai neobișnuit cu atât mai multe morive pentru care să te țină minte lumea. Ceea ce eu nu voiam. Scopul meu nu era să ies în evidență, ci să trec neobservată.
- Nu-mi spune asa, te rog. Și de unde îmi știi numele? am întrebat-o.
- Ah, părinții tăi au fost foarte apropiați de noi. Normal ca îți știm numele după ce că am fost aici încă de când te-ai născut! spuse Martha. Dar de ce nu îți convine? Evelyn îmi pare un nume mult mai potrivit pentru o tânără fată.
Am zâmbit, deoarece toată lumea mă întreba același lucru. 'Maze' mă făcea să mă simt mai sigură pe mine, mai îndrăzneață și mai sexy, pe când 'Evelyn' era numele pe care l-aș da unei fete inocente. Oricât de mult aș fi vrut să mai fiu așa, nu eram inocentă. Nu meritam să port un astfel de nume.
- Dacă ar fi să vă dau motive pentru care nu îmi place acest nume ar trebui să scriu romane întregi. Dar pe scurt, nu mi se potrivește, am spus eu.
Martha mă privi cu atenție, analizându-mă din cap pana în picioare cu ochii între-deschiși, ca și când m-ar mai fi văzut în altă parte. Am devenit brusc foarte conștientă de fiecare cicatrice, sau urmă ce exista pe corpul meu, toate fiind dovezi ale vieții mele încărcate de năzdrăvănii făcute nu cu foarte mult timp în urmă.
- Știi...tatăl tău ți-a dat numele de Evelyn. Mama ta voia Maze. Acum înțeleg de ce, zise ea într-un final.
- De ce? am întrebat, curioasă.
Înainte de a apuca să spună ceva, Will aparu un prim plan, aducând în mână ceea ce părea a fi într-adevăr telefonul meu care fusese mai devreme în noua mea cameră.
- Bună dimineața Maze. Îmi pare rău că te deranjez dar telefonul tău suna încontinuu de 20 de minute. Nu intenționam sa intru în cameră dar ți-am auzit telefonul sunând. E unchiul tău, spuse el, dându-mi telefonul.
I l-am luat din mana, mulțumindu-i și am răspuns.
- Bună. Ce sa întâmplat? întreb eu.
- Maze, știu ca e cam devreme sa te stresez cu acest lucru, dar vreau sa începi sa te înscrii la facultate.
- Ce?! spun eu, făcându-i pe Will și Martha sa se întoarcă spre mine.
Le-am aruncat un zâmbet fals și m-am întors la conversație.
- Cum adică vrei sa ma înscriu la facultate? N-am nici 18 ani. Nimeni nu ma primește.
- Ai fi surprinsa. Maze.... ambii părinți ai tai ai fost la academia Dimitri din apropierea acestui mic orășel. Mama ta a intrat la vârsta de 16 ani exact ca și tine.
Nu tocmai pentru întâia oară m-am simțit de parcă absolut fiecare lucru era plănuit de către el. Poate mă înșelam dar - pentru numele celui de sus - abea ajusesem acolo! Nu am avut timp nici să respir ușurată.
- Și dacă nu vreau?
- O, ba știi bine că vrei, ridică el puțin tonul. Mereu ți-ai dorit să ajungi la o facultate de top sau la o academie unde se fac de toate. Aceasta academie este una pentru genii, ca și tine, iar la acele ultime vorbe am strâmbat din nas puțin.
- Eu nu sunt un geniu.
A ras.
- Ai luat examenul SAT fără sa termini liceul și cu punctaj maxim! Ai un simt al observatiei incredibil de dezvoltat! Nimic nu-ți scăpa. Și nu uita ca ai minte fotografica. Ești imbatabilă.
Gândindu-mă mai bine la ceea ce a spus, mi-am dat seama că aș avea șanse la o facultate. Sau la academia despre care vorbea. Faptul ca ambii mei părinți fuseseră la această academie mă atrăgea și mai tare. Puteam eu să fac față într-o comunitate de genii? Mă îndoiam,iar firea mea încăpățânată nu voia ca eu să fiu de acord cu unchiul meu. Până la urmă... era prea devreme pentru a mă înscrie.
- Alte facultăți nu mai sunt în zonă?
- Îmi pare rău, dar nu cred ca ar primi un minor. Si n-aș vrea ca tu să pierzi doi ani în care ai putea să mergi la academie. În plus, aceasta instituție a scos mereu numai ce e mai bun din genii ca tine, spuse el, reușind să mă enerveze cu expresia aceea afurisită. De aici poți face ce vrei cu viața ta. Sunt cursuri chiar și pentru viitori detectivi!
- Vorbești serios? am întrebat eu, fiind brusc interesată, ca un copil care auzea ceva despre Moș Crăciun.
- Da! Știu ca ai vrut asta din totdeauna. Faci de toate!
Oricât de mult nu-mi plăcea să iau decizii influențate de alte persoane, acest lucru însemnând încălcarea propriilor mele legi, trebuia să recunosc ca ideea nu era rea. Chiar deloc. Ceva din interiorul meu s-a aprins la ideea că aveam o șansă să merg din nou la școală , unde puteam să studiez orice îmi doream. Acim că viața mea se schimbase aproape radical, de ce să nu profit de acea ocazie.
- Trebuie să dau un examen?
Câteva ore mai târziu, după ce am lămurit tot cu unchiul meu, mă plimbam prin noua mea casă, încercând să nu ma pierd. I-am refuzat oferta lui Will de a-mi arata casa în speranța de a avea o mica aventura înainte de a pleca din nou pentru a da acel examen.
Simțeam ca și când totul se mișcă prea repede. Acum trei zile, dansam în club, încercând să nu mă simt prost pentru ca eram atât de singura în comparație cu restul adolescenților și sa uit de responsabilitățile pe care le aveam. Unchiul meu... Jim, obișnuia sa vina acasă târziu, beat, câteodată drogat, iar eu trebuia sa am grija de toată casa și de el. Dacă as fi avut un dolar pentru fiecare cearta pe care am avut-o cu el pe tema job-urilor și beției lui probabil că nu ar mai fi fost nevoie să muncesc vreodată.
Și uitați-vă la mine acum. În haine scumpe, într-o casă uriașă și foarte modernă , gata să-mi continui viataț ca și când ar fi ceva complet normal.
Încă mă mai așteptam ca totul să fie doar un vis din care aș fi putut să mă trezesc în orice moment.
Examenul avea să se desfăsoare la academie. Nu era un examen tip grila sau cu întrebări. Ci unul practic, ceea ce ma făcea sa fiu și mai entuziasmata. Oricât de multe lucruri putea eu sa rețin, examenele practice erau mult mai distractive.
Întreaga zi am petrecut-o hoinărind prin casaă, dând peste multe camere pentru vizitatori, trei biblioteci gata să fie devorate de apetitul meu pentru cunoaștere, birouri și multe alte odăi nefolosite de ani buni. Dormitoarele lui Will și al Marthei erau în capătul unui hol paralel cu cel unde era al meu, ceea ce însemna că și ei se bucurau de o priveliște încântătoare la apusul soarelui.
Am început să mă panichez când nu am mai recunoscut pereții, tablourile și camerele de pe holuri în drumul spre dormitorul meu. Toate arătau diferit, ceva mai puțin modern în schimb mai familiar și primitor : mai intim.
Am început sș recunosc câteva imagini. Pe peretele din dreapta mea era un arbore genealogic al familiei Karshkov, care reușea să mă lase cu gura căscată. Generație după generație, fiecare membru al familiei avea un portret separat, pus într-o ramă ce părea a fi poleita cu argint, iar în vârf, un rubin sângeriu, închis la culoare strălucea. Ceea ce mi se părea cel mai ciudat, era ca toți aveau nume rusești. Toți cu excepția părinților mei.
Am zâmbit la vederea tabloului lor. Erau singurii care împărțeau unul, și nu numai, dar erau fotografiați în ziua nunții lor : mama mea purta o rochie lunga, vaporoasă, absolut superbă și avea părul prins la spate afișându-i gatul lung și umerii goi ; îi zâmbea tatălui meu, care era chiar mai chipeș decât mi l-aș fi imaginat.
Degetele de la o mână mi-au alunecat ușor pe rama strălucitoare în care stătea fotografia. Nu realizam cât de mult îmi lipseau, deși nu apucasem niciodată sa ma bucur cu adevărat de dragostea lor. Voiam atât de mult să știu mai multe despre ei și pentru prima dată în viață chiar aveam această oportunitate.
- Văd că ai găsit arborele genealogic al familiei tale. Impresionant, nu? m-a întrerupt Will, făcându-mă să tresar puțin, ieșind din transă. Rădăcinile părinților tăi sunt atât de adânci și puternice. Familia ta e cu adevărat deosebită. N-am mai întâlnit pe nici una care să-și iubească atât de mult tradițiile și strămoșii.
Îmi era frică să mai zic ceva. Era ca și cum aerul din casă înghețase, iar eu nu-mi găseam cuvinte pentru a-i răspunde lui Will. Ce puteam sa spun? Nu știam nimic despre familia mea, nu mi-am cunoscut părinții, iar singura rudă a mea încă în viață era unchiul meu, dar el nu vorbea prea mult despre familie. Nici măcar despre tatăl meu, fratele său. Mi-a spus la un moment dat că ei nu au fost niciodată prea apropiați, însă i-a promis să aibă grija de mine, știind ca din totdeauna m-a văzut ca pe propria lui fiica.
- La ce te gândești, Maze? mă întreba Will. Fața ta este grea de descifrat. Pariez ca îi bați pe toți la pocke, spuse el chicotind.
- Pocker este un joc de noroc. Nu întotdeauna poți să câștigi. Dar da, îi bat pe toti. Cât despre ceea ce gândesc...
El mă privea răbdător, analizându-mi expresia cu atenție.
- Spui ca păstrau tradițiile. Restul familiei a fost la această academie?
Cu un zâmbet, el îmi răspunse :
- Mai mult de jumătate din familia ta, începu el, cu o privire care îmi spunea că avea să vorbească ceva mai mult. Școala Dimitri a fost înființată în anul 1754. Dar pe atunci era un castel pentru o familie cu sânge regal. Nu mai întind prea mult pentru că astfel de lucruri vei învăța la acolo, dacă te vei decide să studiezi acolo. În fine, stră-bunicul tău de acum doua sute de ani, Dimitri, a fost binefăcătorul acestei academii după ce familia regala a fost în totalitate ucisă. Astfel, urmașii lui au mers la aceeași academie, devenind ulterior oameni de succes, cu minți luminate.
Discursul lui Will nu a reușit decât să mă intimideze mai tare. Familia mea a avut un trecut strălucitor, plin de oameni de afacere bogați și fericiți. Ea fusese la un moment dat, perfectă, lucru care mă îngrozea mai tare decât ideea de a avea o familie destrămată, așa cum aș fi crezut în trecut. Dacă eu nu puteam fi la fel? Viața deja își pusese amprenta asupra minții mele încă de când am fost o copilă. Mă îndoiam de propriile mele capacități chiar mai tare decât înainte, când măcar nu aveam nicio obligație în genul acesta. Acum mă simțeam nevoită să mă ridic la nivelul așteptărilor, la care, cel mai probabil, nu puteam face față.
- Nu te citesc prea bine. Însă unchiul tău mi-a spus ca te îndoiești de aptitudinile și abilitățile tale, continuă Will. Uită-te pe geam, îmi spune el în timp ce îmi arătă cu degetul spre geamul din capătul holului.
Ne-am îndreptat amândoi spre el, iar eu mi-am aruncat privirea asupra locului unde arata Will cu degetul. Munți se vedeau în depărtare. Munți ce păreau a fi atât de departe încât nu vedeam prea bine. Însă, ceea ce ieșea în evidenta, era o clădire de dimensiunile și aspectul unui castel antic, de sute de ani. Aceea trebuia să fie prea-iubita academie Dimitri. Numai gândul ca o sa trec pragul acelui castel mă îngrozea.
- Gândește-te ca părinții tăi au fost și ei, la rândul lor, terifiati de acea clădire.
- Mă îndoiesc de acest lucru.
- Și ei se întrebau dacă puteau face față. Treptat, acel castel a devenit casa lor, colegii ce păreau a fi reci au rămas prietenii lor pentru totdeuna, iar academia le-a schimbat viața: s-au îndrăgostit și te-au adus pe tine pe lume. Care la rândul tău o să-ți croiești drumul spre viața pe care ți-o dorești.
Luptând atât de tare să nu izbucnesc în plâns, am continuat să mă uit la acel castel, care părea a fi o căsuță pentru pitici în depărtare. Am decis să imortalizez acel moment, deoarece nu aveam să mai vad acel castel așa niciodată.
***