❝he has a beauty to him that is not quite angelic, a quality that's both ethereal and dark.❞
MYTHOLOGY: THE WICKED
—
—Mă reîntorc cu ajutoare . Orice-ai face, nu părăsi sala, tinere!
Planul meu nu funcționase. Aveam să rămân singură — cu Taehyung. Și, în ciuda faptului c-aveam o vagă presimțire în legătură cu faptul că înnebunisem, iar brunetul nu era nimic altceva decât un băiat obișnuit, tot am simțit nevoia să înghit în sec, înfricoșată până-n măduva oaselor. Am rămas nemișcată, încercând să-mi dau seama dacă Taehyung făcea ceva. Când am ajuns la concluzia că, probabil, nu-i dăduse ascultare polițistei și părăsise camera, am respirat ușurată, realizând c-ar fi trebuit să-mi deschid ochii. Însă bucuria nu dură mult; un val de căldură-mi inundă urechea stângă, deși corpul meu îngheță, conștient de prezența impunătoare din spatele scaunului meu.
— Ai crezut c-ai fost inteligentă? râse, iar respirația fierbinte i se imprimă pe linia pulsului meu, care o luă razna. Mi-am încleștat maxilarul, iar respirația fierbinte a lui Taehyung, care-mi atingea gâtul, mă făcu să înghit în sec. Voiam să fug de acolo — însă ar fi fost în zadar. Fie că-mi plăcea sau nu, eram blocată.
— Ai nevoie de mine, muritoare idioată ce ești, rosti cu maxilarul încleștat, încolăcindu-și degetele în jurul brațului meu stâng. Nu mă strângea destul de tare ca să-mi facă rău; în schimb, brutalitatea cuvintelor sale mă făcură să tresar, în timp ce o briză rece-mi îndemnă pielea să se cutremure sub atingerea lui.
Muritoare, mi-am repetat, fără să mă mai întreb dacă-mi juca imaginația feste. Nu puteam s-o mai fac — totul îmi părea a fi un coșmar amețitor din care voiam doar să mă trezesc, nu s-o fac pe detectivul.
— Iar noi, deși mă doare s-o admit, avem nevoie de tine, adăugă, oftând iritat. Îmi atinse o șuviță de par, iar eu am incit involuntar, vrând din suflet să mă feresc. Așa că ne vom revedea, draga mea Sohee! Poate am să te învăț să fii mai convingătoare de-atât când joci teatru.
Apoi dispăru. Sau, cel puțin, lipsa glasului și a atingerii sale mă făcură să cred asta. În pofida acestui fapt, pașii acestuia nu se auziră părăsind sala; însă în clipa-n care mi-am redeschis ochii, nu m-am izbit decât de constatarea că Taehyung, într-adevăr, dispăruse.
Poate c-aș fi putut să-mi imaginez faptul că amintirea lui Taehyung nu fusese decât un miraj îngrozitor. Doar că, atunci când am privit în jos, spre brațul meu stâng, n-am putut să nu constat urmele roșiatice care se-mpleteau de-a lungul acestuia ca spinii unui trandafir sălbatic.
Următoarele câteva minute au trecut ca prin ceață, iar mintea-mi fu golită. Nu eram în stare să mă ridic de pe scaun. Nu puteam să privesc în față fără să fiu orbită de durerea pe care mi-o provocau ochii săi negrii.
Puteam să vorbesc, dar mi-era prea frică s-o fac. Dac-avea să apară din nou?
Pășind fără grabă în birou, doamna ofițer fu convinsă c-ar fi trebuit plec acasa, din pricina faptului că nu știam nimic cu privire la Ji Yong. Confuză, am întreba-o dacă declarația lui Taehyung nu fusese luată în considerare. Însă, în secunda-n care ochii acesteia s-au focusat într-ai mei, goi, de parcă n-ar fi înțeles ce încercam să spun, am înțeles.
Cumva, n-am stat deloc pe gânduri.
— Cine? m-a întrebat, doar că n-o mai ascultam.
Taehyung făcuse ceva. O vrăjise? Era ridicol — dar adevărat. O simțisem pe pielea mea.
Am ieșit din birou, cu ochii în ceață, și m-am întrebat care dracu' era problema lui. Declarația falsă, amenințările și controlul minții... doar că să renunțe la sfârșit?
Da, poate că-mi pierdusem mințile. Sau poate că mi le recuperasem, pentru prima dată-n viața mea.
—
— Sunt OK, am asigurat-o pe mama din pragul casei noastre. Am respirat ușurată, grăbindu-mă să ajung în cameră de zi, unde m-am prăbușit extenuată pe fotoliul din fața șemineului.
Mama mă urmă cu repeziciune, după care se așeză tensionată pe canapeaua din fața mea.
— Înțeleg, dar ai fi putut să... își clătină capul, dupa care-și îndreptă coloana. Cred că mă duc la culcare, m-a anunțat, oftând obosită. În clipa-n care s-a ridicat, n-am putut să nu-mi mușc obrazul pe dinăuntru — peruca brunetă, asemănătoare cu părul bogat pe care obișnuia să-l aibă, îi căzu ușor de pe frunte, amintindu-mi că, poate, aveam probleme mai grave decât puterile lui Taehyung.
Cancerul era boala cu care fusese diagnosticată Byun Hitomi, acum câțiva ani. Lucrul care, la început, păruse cel mai înfricoștor din lume, se transformase ușor-ușor într-un eveniment care-avea să aibă loc inevitabil; mama mea avea să moară. Iar eu nu puteam să fac nimic în privința acestui lucru; doar să privesc modul prin care se ofilea zilnic, fără să fiu capabilă să fac ceva.
— Mami? am șoptit, iar ea își înălță sprâncenele, neliniștită. Tu te simți bine?
Ea zâmbi, vizibil ușurată.
— Vorbești prostii, Sohee. Tu ești cea care a trăit o experiență groaznică azi-noapte...
— N-am făcut decât să răspund la câteva întrebări, nimic mai mult, am întrerupt-o eu. În plus, nici măcar n-o cunoșteam atât de bine pe Ji Young, am adăugat, mințind doar pe jumătate. Din pricina antipatiei pe care i-o purta Irene lui Ji Young, fusesem de multe ori persoana care trebuia să asculte pălăvrăgeală prietenei mele cu privire la diferitele motive pentru care Ji Young era enervantă. Din punctul meu de vedere, Irene fusese întotdeauna puțin geloasă pe ea; nu c-ar mai fi contat acum.
Ji Young era moartă.
Mama se apropie ușor de fotoliul meu, iar buzele i se curbară într-o grimasă. Oboseala, precum și grijile pe care și le făcu de-a lungul nopții o determinau s-arate mai bolnavă decât era de fapt.
Ochii azurii pe care-i moștenisem de la ea se holbară grijulii într-ai mei.
— Nu-ți mai face griji din cauza mea, scumpo. Degetele i s-au încolăcit ușor în jurul obrazului meu, iar ochii-mi deveniră sticloși în secunda-n care am realizat că, în curând, n-aveam să-i mai simt atingerea.
— Ești mai puternică decât mine, oricum, am murmurat, închizându-mi ușor ochii.
Ultimul lucru pe care l-am auzit, înainte ca simțurile să-mi fie moleșite de căldura focului care mă acapară în totalitate, fu afirmația concisă pe care mi-o șopti mama;
— Mă îndoiesc de asta.
●○●
— Sohee? Sohee, stai incomod aici, du-te la tine în cameră.
Am oftat, gemând obosită, în timp ce ochii mi se redeschideau sub presiunea unor degete care-mi apăsau umerii. Jimin, fratele meu vitreg, îmi zâmbea ușor în lumina răsăritului, care arunca raze vagi de soare spre conturul întunecat al ochilor săi. Am clipit des, realizând faptul că adormisem pe fotoliu. M-am ridicat în șezut iar obrajii mi s-au încălzit în secunda-n care am realizat că rochia mi se ridicase pe coapse în timpul somnului. Mi-am aranjat-o cât de subtil am putut, iar Jimin nu păru să observe. Sau, dacă o făcu, n-o arătă. Mi-am dres vocea și i-am zâmbit în semn de recunoștință.
— Ai dreptate, o să mă duc în camera mea.
Jimin n-a schițat niciun gest în fața afirmației mele; în schimb, și-a mușcat ușor buza de jos, iar degetele i s-au încleștat preț de o secundă în păr. Șuvițele aurii care i se scurgeau de-a lungul frunții îi făcură ochii să se întunece ușor în secunda în care s-au focusat într-ai mei.
— Ești ok, Sohee? Tot ce s-a întâmplat...
Evident — voia doar să se asigure că surioara lui nu era traumatizată.
— Sunt vie, nu-i așa? l-am întrerupt, evitându-i brusc contactul vizual. Unii nu sunt atât de norocoși; ceea ce mă face să fiu foarte bine.
Nu intenționasem să-i răspund nepoliticos; în ciuda acestui fapt, eventimentele care-au precedat moartea lui Ji Young își puseseră amprenta pe comportamentul meu mai mult decât mi-ar fi plăcut să admit.
Am auzit cum Jimin s-a așezat pe podea, în fața mea. Eu continuam să privesc focul, ale cărui culori intense îmi distrăgeau atenția de la singurul motiv pentru care-aș fi preferat să mă aflu oriunde altundeva; Jimin era fratele meu. Îl cunoșteam de doar șase luni, iar electricitatea pe care-o simțeam în preajma lui nu mă îndemna decât să mă simt vinovată. În special din pricina mamei mele; în special din pricina faptului că toata lumea ar fi fost îngrozită dacă ar fi aflat. Inclusiv Jimin.
— Nu trebuie să te prefaci în fața mea, l-am auzit murmurând.
Am înghițit în sec, iar pieptul meu izbucni în flăcări în clipa-n care i-am simțit degetele trasându-mi ușor pielea dezgolită de pe picior.
— Nu mă prefac, i-am șoptit înapoi. Tensiunea din aer mă făcu, într-un final, să-mi întorc milimetric capul. Jimin mă privi cu capul ridicat, iar sclipirea focului i se oglindi în ochi.
Inima începu să-mi bată mai repede. Și-a îndepărtat privirea un moment, iar maxilarul i se încordă, înainte să-și întoarcă din nou capul spre mine.
— Suntem rude, nu-i așa? Ar trebui să ne spunem totul.
Poate că-mi imaginasem totul, dar veninul cu care-și rosti cuvintele, mă făcu să tresar. Am ales să ignor acest aspect; în schimb, m-am întrebat dacă ar fi trebuit să-i povestesc despre Taehyung... doar că nu voiam s-o fac. Deși brunetul nu-mi spusese, eram aproape sigură că voia să păstrez tăcerea. Așa că i-am zâmbit forțat lui Jimin, încercând să păstrez o atmosferă detașată.
— Nu suntem chiar rude, nu-i așa? Nu trebuie să-ți spun totul.
Jimin se ridică în genunchi, dupa care-și mușcă ușor buza de jos. Am încercat să nu mă holbez la modul prin care ochii săi mi-au analizat ținuta. Brusc, mă simțeam foarte expusă.
— Dar suntem, Sohee.
Jimin se ridică în picioare, iar eu am realizat că momentul nostru se terminase; oricare-ar fi fost acela. Am oftat încet, dupa care mi-am îndreptat coloana și am încercat să mă ridic. Doar că Jimin nu fusese rapid, iar capul meu se ciocni brusc de bărbia sa. Fratele meu vitreg se dezechilibră, iar mâna i se postă cu repeziciune de-a lungul taliei mele.
Respirația mi se opri în gât, iar inima lui Julian încetă să mai bată. Mi-am focusat ochii într-ai săi, iar mirarea nu veni decât în clipa-n care am realizat că Jimin mă privea în același mod în care o făceam și eu. Mă fixă cu privirea preț de un moment, iar mâinile i se încleștară pe încheieturile mele.
— Ești fratele meu, am reușit să rostesc.
Jimin mă privi în continuare.
— Da. Iar tu ești sora mea, mi-a răspuns, iar ochii i-au coborât în jos, spre conturul feței mele, până la buze.
Mi-am mușcat buza de jos, iar impulsul mă determină să mă lipesc ușor de Jimin. Sclipirea care-i zvâcni în ochi mă făcu să cred că n-ar fi trebuit să merg atât de departe.
— La naiba cu asta, suspină Jimin. Te vreau pe tine, Sohee. Și te vreau acum, rosti cu o voce răgușită, apoi mă trease în brațele sale. Aplecându-și capul, gura i se lipi de a mea, înainte să realizez ce se întâmplă. Creierul meu nu putea să țină pasul cu evenimentele, dar Jimin mă săruta... chiar mă săruta. Buzele lui i se mișcau pe ale mele și nu era nimic blând sau dulce în acest sărut. Pierzându-mi controlul asupra minții, am tremurat, iar el îmi mușcă buza de jos, apoi își trecu limba peste buzele mele, îndemnându-le să se deschidă. Sărutul se adânci, iar Jimin își încolăci brațele în jurul taliei mele, în timp ce degetele mele i s-au încleștat pe piept.
Un sunet aproape primitiv îi scăpă din piept.
— Spune-mi să mă opresc, Sohee, gemu Jimin, iar mâinile îi alunecară pe gâtul meu. Spune-mi că nu mă vrei și am să mă opresc, l-am auzit respirând deasupra gâtului meu, iar eu am încercat să regăsesc vocea rațiunii care mă avertizase mai devreme în privința lui. Doar că nu veni nimic; doar o dorință arzătoare, care mă determină să-l trag și mai aproape de mine.
Jimin coborî cu sărutul de-a lungul maxilarului meu, iar eu mi-am redeschis ochii, privind întâmplător șemineul din fața mea. Din pricina lucrurilor care se întâmplau în acel moment, literele care s-au materializat dintr-o dată prin intermediul fumului care se desprinsese din foc, au părut o halucinație bizară.
Doar că, în clipa-n care literele au început să capete sens, am înghețat.
Ți-am spus ca ne vom revedea, nu-i așa? Te aștept diseară, la miezul nopții, în spatele casei tale. Vino — dacă vrei să-ți vindeci mama.
EDITAT