O altă perspectivă
Mereu mi-a plăcut să cred că sunt independentă, să spun cu mâna pe inimă că nu am nevoie de nimeni care să-mi ghideze pașii și să mă îndrume spre succes. Dar m-am înșelat, iar abia zilele acestea am realizat că independența este o simplă iluzie.
Un animal nu depinde de nimeni, el este capabil să-și poarte singur de grijă dacă într-o zi se va trezi în mijlocul junglei, dar omul nu are această abilitate. În schimb, doi oameni pierduți împreună vor reuși să supraviețuiască mai degrabă decât două animale. Pentru că două minți umane lucrează mai bine decât una. Tata obișnuia să-mi repete aceste vorbe când eram mică și îi respingeam ajutorul, iar până de curând, uitasem complet de ele.
Avea însă dreptate.
Omul nu este creat pentru a se descurca de unul singur, precum animalul, are nevoie de alți oameni cu care să interacționeze, să-și împărtășească bucuriile, supărările, care să-l sprijine și să-l ajute la nevoie.
Aceasta este o lecție pe care eu și Shade am învățat-o pe calea cea grea, respingându-ne reciproc și stagnând în propriile „investigații" drept consecință. Împreună suntem mai buni. Trebuie să fim mai buni. Îmi doresc să-l ajut să dezlege misterul dispariției fratelui său, pentru că știu că abia atunci totul va reveni la normal în viața mea.
— Da, înțeleg, șuier fără pic de interes în glas, ținându-mi telefonul între umăr și ureche.
Mama m-a sunat în urmă cu douăzeci de minute, inițial doar pentru a mă întreba cum a fost la munte, dar din una într-alta a ajuns să mi se plângă de comportamentul a nu știu cărei prietene de ale ei. Nu-i pot spune că nu mă interesează, nu-i pot închide telefonul, pot doar să o ascult și din când în când să mai bolborosesc câte un „mhm" sau „da".
Povestea ei nu se mai termină?
Aproape că tresar când ușa camerei se deschide, lăsând-o la iveală pe Faith, care țipă „M-am întors!" de cum pășește peste prag. Bagajele sunt în urma ei, ceea ce înseamnă că nu a venit doar pentru a-și mai lua câteva lucruri. Uimirea și fericirea de pe chip îmi sunt greu de ascuns. Chiar dacă au trecut doar câteva zile de când a plecat, dorul micilor noastre discuții de seară și a simplei sale prezențe au făcut să pară o veșnicie.
— Mamă, te sun eu mai târziu! o anunț în grabă, închizând telefonul înainte de a sări din pat.
Îmi cuprind prietena în brațe, făcând-o să bufnească într-un râs colorat. Pungile de sub ochi sunt dovada clară a lipsei ei de somn, iar îmbrăcămintea mult prea casual pentru stilul ei sofisticat mă face să cred că este atât de extenuată încât nici măcar modul în care este văzută de oameni nu o mai interesează.
Prietenei mele îi place să fie cea mai bună la toate, să fie observată, lăudată, apreciată, dată drept exemplu pozitiv, iar chiar dacă nu întotdeauna îi reușește, nu se dă bătută. Perseverența ei este calitatea pentru care toată lumea o invidiază, pentru că mulți ar renunța să mai încerce după trei sau patru eșuări, dar nu Faith.
— Cum se simte mama ta? o întreb, amintindu-mi de starea critică în care se afla.
— Nu e ca și nouă, dar s-a trezit din comă, ceea ce e un miracol, după spusele medicilor, îmi răspunde când ne desprindem din îmbrățișare, trecându-și o mână prin păr.
— Oh, și nu ar fi trebuit să mai rămâi acum că s-a trezit?
Faith își așază bagajul pe pat, scuturându-și capul în semn de negație înainte de a se așeza și ea pe saltea.
— Am vorbit cu ea, mi-a spus că mă pot întoarce.
— Și tatăl tău?
— Tata... trebuie să accepte ideea că nu mă poate ține sub aripa lui toată viața. Jur, acum că mamei i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat, nici măcar nu mă lăsa să conduc până la spital și acasă, își punea unul dintre angajați să mă conducă. Nici nu vrei să-ți închipui cât m-am certat cu el să mă lase să rămân în cămin și să nu mă mute într-un apartament.
Deși Faith are posibilitatea de a sta într-un apartament propriu, nu a încântat-o niciodată ideea. Vrea să experimenteze studenția cu tot ce presupune ea, incluzând viața de cămin.
— Mă bucur că ai reușit să-l convingi, mă amuz, așezându-mă, la rândul meu, pe pat.
— Doar îl cunoști, șovăie în timp ce se apucă să-și desfacă fermoarul bagajului, nu e de acord cu nimic din ce fac eu. Dar va înțelege eventual că așa cum el are responsabilitățile lui, și eu le am pe ale mele.
Responsabilități.
Așa îmi amintesc de pactul meu cu Shade. Simt că o voi folosi pe Faith în exact același mod murdar în care el m-a folosit pe mine, dar dacă vreau să aflu ce s-a întâmplat cu Callard înainte ca Shade să fie nevoit să se retragă, și vreau, trebuie să încerc să aflu ce știe prietena mea cât mai curând.
Acum.
Mă ridic de pe pat și scos subtil poza cu cei trei din buzunarul rucsacului meu, alături de un pachet de șervețele care maschează faptul că am poza în mână.
— Să înțeleg că nu va mai trebui să pleci acasă? o întreb, sprijinindu-mă cu spatele de biroul ei, lăsând subtil poza să cadă pe suprafața de lemn.
Faith stă cu spatele la mine, scoțându-și diferitele lucrușoare din bagaj.
— Așa sper, dar dacă starea mamei începe să se degradeze din nou, va trebui să mă întorc.
— Sunt sigură că nu va fi așa, mă grăbesc să o contrazic, așezându-mă pe scaunul din fața biroului meu.
— Eu sper... se ridică de pe pat pentru a începe să-și așeze hainele înapoi în dulap. Dar să lăsăm asta, mă deprimă numai să-mi amintesc. Spune-mi, se întoarce cu fața spre mine, ținând la piept câteva haine, ce mai face Kade? Lucas mi-a spus că ați petrecut foarte mult timp singuri la munte, adaugă, ridică sugestiv din sprâncene.
Oportunitate ochită.
— Lucas, hm? îmi afișez un rânjet pe buze. Și când ai reluat legătura cu el, domnișoară „nu vreau să-l mai văd pe acel idiot"?
— Oh, se întoarce pentru a-și pune hainele în dulap, nu aș spune că am reluat legătura. M-a sunat o dată sau de două ori pentru a vedea cum mă simt având în vedere... circumstanțele.
— Așa deci, continui să mă amuz, determinând-o să se întoarcă spre mine ca arsă.
— Harlow, nu! exclamă supărată. Eu și Lucas nu mai avem nicio treabă, m-a sunat doar în calitate de prieten.
— Prieten? Și când ați devenit voi „prieteni" din nou?
Gesticulează cu mâna în aer, realizând că nu are cum să iasă învingătoare în această discuție, așa că o abandonează. Se întoarce să-și pună alte câteva haine în dulap, dar privirea îi poposește asupra biroului ei. Se oprește din mers, lăsând hainele pe scaun înainte de a apuca poza între degete. Acum e acum. Înghit în sec, pregătindu-mă să-mi mint cea mai bună prietenă fără a mă da de gol.
Uimire – asta e tot ce pot desluși pe chipul ei în primele secunde, dar când întoarce poza pe partea opusă, îi apare o cută adâncă pe frunte.
— Ce e cu asta?
— Oh, poza? întreb cu indiferență falsă. Unul dintre cei din asociație mi-a dat-o știind că sunt colega ta de cameră. A făcut curat prin birou și a zis că poate vei vrea să păstrezi poza. Trebuia să o arunce de nu.
Faith continuă să analizeze poza, cuta de pe frunte fiindu-i înlocuită de o tristețe pe care rar o văd pe chipul ei. Pare că s-a adâncit complet în propriile gânduri. Privirea îi este pierdută în gol. Nu, nu în gol, în trecut. Aproape că mă sperie reacția ei, iar dacă nu aș cunoaște-o, aș spune că are potențial de psihopată.
Asta înseamnă că știe ceva?
— Cine e băiatul acela? îndrăznesc s-o întreb, sperând să nu par prea îndrăzneață. Nu îmi amintesc de el, completez.
Nici măcar nu-și întoarce capul spre mine.
— Faith, îi atrag din nou atenția.
— Hm? se trezește la realitate, privindu-mă printre gene. Ai spus ceva?
— Băiatul acela, cine e?
— Callard, își afișează un zâmbet fals pe buze.
Lasă poza să cadă pe biroul ei și continuă să-și pună hainele în dulap, de parcă nici nu ar fi avut o reacție cel puțin bizară în urmă cu doar câteva clipe.
— Nu-mi amintesc să-l mai fi văzut înainte, e din facultatea noastră?
— Era, spune fără a se întoarce spre mine, aranjându-și hainele în dulap. Callard era prieten cu Lucas anul trecut, dar din câte știu, s-a lăsat de facultate anul acesta.
— S-a lăsat?
— Așa spun unii, îmi mărturisește, încrucișâdu-și brațele la piept când se întoarce spre mine. Adevărul e că nu sunt prea sigură ce i s-a întâmplat. Nu a mai vorbit cu nimeni anul acesta. Mai sunt unii care spun că s-a mutat în altă țară sau că s-a sinucis, dar știi cum sunt bârfele din facultate. De la una se ajunge la alta și nu mai știi ce să crezi.
Din păcate, la acest capitol are dreptate. Oamenii, în mod special noi, tinerii, obișnuim să facem din țânțar armăsar și să înflorim bârfele înainte de a continua șirul neîntrerupt de extindere.
Însă poate de data aceasta înflorirea bârfei a scos adevărul la iveală, căci Shade pare la fel de convins că fratele lui nu mai este în viață.
— Cum de nu am auzit de toate astea până acum? continui să fac pe neștiutoarea.
Se întoarce spre bagajul ei pentru a-și scoate produsele, ridicând din umeri înainte de a-mi răspunde.
— Era un subiect frecvent de discuție la începutul anului, credeam că știi.
Nici nu mă surprinde că nu știam, nu-mi place să aplec urechea la bârfe.
— Dar ziceai că era prieten cu Lucas, el nu știe ce i s-a întâmplat?
— Cunoștințe, mai degrabă, mă corectează, continuând să se mențină ocupată cu despachetatul. Dar nu, așa cum am spus, Callard nu a mai luat legătura cu nimeni din... august, cred? Sau septembrie? Să fiu sinceră, nu știu exact. Nu eram atât de apropiată de el pentru a vorbi regulat sau ceva.
— Înțeleg, zic, întinzându-mă pentru a apuca poza de pe biroul ei.
Shade a fost de acord să-mi lase poza pentru a reuși să deschid subiectul cu Faith prin intermediul acesteia, dar i-am promis că i-o voi înapoia odată ce vorbesc cu ea.
— Dar nu știi când a fost văzut ultima dată?
Faith își ridică ochii spre tavan, de parcă ar încerca să-și amintească, dar ajunge să-și scuture capul în semn de negație.
— Nu am fost foarte interesată de subiect, Harlow.
— Poate chiar i s-a întâmplat ceva. Dacă este cu adevărat mort?
Faith se întoarce spre mine, ducându-și o mână pe șold.
— Nu aș crede. Îi plăcea să se distreze până la epuizare, dacă înțelegi ce vreau să spun. Nu m-ar uimi dacă aș afla că s-a alăturat unei bande de traficanți de droguri sau ceva de genul.
Îmi măresc ochii.
— Crezi că ar fi făcut una ca asta?
— Nu știu, ridică din umeri. Spun doar că nu m-ar surprinde. Lucas voia mereu să exceleze pe toate planurile, dar Callard obișnuia să îi copieze doar obiceiurile mai puțin pozitive. Petrecea ca Lucas, dar nu lua în considerare faptul că el lua a doua zi tona de pastile pentru a se pune din nou pe picioare și a studia. Ignora pur și simplu faptul că Lucas făcea mult mai multe decât să petreacă. Callard o dădea dintr-o petrecere în alta, Harlow, era mereu mahmur, la adunările asociației aproape că adormea cu capul pe masă. Nici nu vrei să-ți închipui cât de inconștient era băiatul ăsta, își scutură capul, parcă dezamăgită. Nu era interesat cu adevărat de facultate, de aceea sunt destul de sigură că doar a renunțat și s-a implicat într-o activitate despre care, sincer, nu vreau să știu.
— Oh...
Se întoarce la bagajul ei, încetând să mai vorbească despre asta.
Shade mi l-a caracterizat pe fratele lui ca fiind petrecăreț, dar ceea ce-mi spune Faith pare dus la extrem. Dacă are dreptate? Dacă Callard era într-adevăr atât de inconștient încât să se implice într-o activitate ilegală și să renunțe la facultate? Dar de ce ar evita până și să ia contact cu familia lui?