Camryn
Braden a condus până la Seattle, care din câte se pare, e orașul unde a locuit înainte să se întoarcă în fostul meu oraș.
La prima vedere orașul a părut frumos, bine, din ce puteam vedea din mașină.
M-am incruntat puțin atunci când Braden a parcat mașina în fața spitalului:
-Ce facem aici?
Dar el doar a zâmbit ușor și m-a luat de mână:
-E vremea să îți arăt motivul pentru care a trebuit să câștig bani.
Nu am spus nimic și nici el, doar m-a condus în spital.
Braden
Eram destul de emoționat atunci când am dus-o pe Camryn la spital. Nu știam sigur ce reacție o să aibe, nici măcar eu nu eram sigur cum o să reacționez.
Am intrat pe ușile spitalului cu ea de mână și am mers la secretariat unde doamna drăguță de acolo, ne-a condus spre salonul de la etajul trei.
Am simțit un val de căldură prin corp atunci când am deschis ușa și am strâns-o pe Camryn mai tare de mână când am intrat.
Camryn
Braden mi-a strâns mâna mai tare și am înțeles că orice se află după ușa aceata, era ceva important pentru el, așa că l-am privit în ochi și am încercat să îi transmit că îi sunt alături.
Am intrat.
Camera era luminată puternic de razele soarelui care intrau pe o feresată destul de mare și cădeau pe patul din mijlocul salonului.
Pe pat, acoperită cu o pătură albă, stătea o femeie.
Era conectată la mai multe aparate și cum stătea cu capul întors ii puteam vedea firele subțiri și decolorat de păr.
Și-a intors capul spre noi, ochii ei au zăbovit asupra mea o clipă dar când s-a uitat spre Braden s-au mărit.
El a făcut câțiva pași în față dar fără să îmi dea drumul la mâna:
- Braden...a murmurat femeia nevenindu-i să creadă
Au fost câteva minute de liniște apoi Braden s-a uitat fix in ochii femeii:
-Bună, mamă!
Femeia a tras aer adânc în piept și a scos un suspin dar a zâmbit.
A întins o mână după Braden iar el i-a luat palma fragilă și osoasă între ale sale.
Dar ea și-a dus mâna până la obrazul său.
Braden a rămas țeapăn și preț de câteva clipe am crezut că o să se retragă dar apoi încet, si-a lăsat capul în mâna ei:
-Băiatul meu!
Pentru o clipă am văzut cum toată atitudinea dură și barierele din jurul lui Braden dispar și i-am putut vedea frumusețea vulnerabilitații.
Dar doar preț de o clipă deoarece și-a dres glasul și s-a îndepărtat de mână mamei sale.
Brațul său s-a așezat în jurul taliei mele și m-a tras spre el:
-Mamă...ea e Camryn!
I-am zâmbit:
-Bună!
A întins o mână spre mine și eu i-am dat mâna mea.
I-am simțiți palmele și degetele subțiri când mi-a mângâiat palma și inchetura. S-a uitat din nou la mine cu lacrimi în ochi:
-Doamne, ce frumoasă ești!
Am simțit că mă inroșesc și m-am uitat spre Braden. Și el se uita la mine și l-am văzut zâmbind cu colțul gurii.
M-am uitat din nou spre femeie și am văzut cum pe pielea ei aproape transparentă curgeau lacrimi:
-Nu îmi vine să cred că ești aici!
Și cu toată că nu se uita la Braden și nici el la ea, l-am simțit pe el incordându-se.
Într-un final femeia a ridicat din nou privirea spre el și a înclinat ușor din cap înainte să șopteacă:
-Băiatul meu frumos!
A oftat ușor:
-Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău!
După asta, ne-am luat la revedere iar când mama lui l-a întrebat pe un ton aproape disperat dacă o să se întoarcă, l-am văzut pe Braden incleștându-și pumnii, dar cu toate astea a dat din cap apoi m-a condus afară din salon și din spital.
Am intrat în mașină și nu am plecat din fața spitalului imediat:
-Deci, mama ta? am spus eu cu blândețe
El a dat din cap:
-Da.
-Părea fericită să te vadă.
-E prima dată când o văd după aproape trei ani. După ce am plecat, nu am păstrat legatura...dar m-au sunat de la spital acum câteva luni...E bolnavă. Se pare că în sfârșit țigările, alcoolul și drogurile au afectat-o.
Am văzut că nodurile palmelor i s-au albit de la forța cu care strângea volanul așa că am întins o palmă și l-am mângâiat ușor pe mână.
Braden și-a întors capul spre mine și inima mi s-a frânt când i-am văzut tristețea de pe chip:
-A fost...o mamă îngrozitoare! Dar nu vreau să moară!
Cuvintele i s-au frânt:
-Deșii nu e mare diferență de cum a fost practic până acum, dar dacă moare, nu o să mai am pe nimeni. O să fiu singur.
-Iubitule...
Mi-am pus mânile pe obraji și i-am întors capul astfel încât să mă privescă în ochi:
-Nu ești singur. De acum nu mai ești singur. Mă ai pe mine!
A zâmbit și m-a tras spre el ca să mă sărute.
Braden nu e perfect.
Eu cu siguranță nu sunt perfectă.
Așa că în clipa aceea, utându-mă la noi, am înțeles pentru prima dată în viață mea cât de perfectă este imperfecțiunea.