Camryn
Când deschid ochii, primul lucru pe care îl văd, e el.
Ochii săi îi privesc pe ai mei printre genele dese pentru care orice fată ar face moarte de om:
-Hei!
-Hei!
Se apleacă spre mine și mă sărută iar eu chicotesc, se ridică și se uită la mine cu un rânjet mare:
-Ai chicotit?
-Nu.
-Ba da. Te-am auzit. Și cred că e cel mai adorabil sunet.
Am râs și m-am ridicat din pat:
-Ți-e foame?
-Depinde cu ce vrei să mă hrănești?
S-a uitat cu subânțeles la mine iar eu mi-am dat ochii peste cap.
***
Am mâncat fulgi cu lapte, nu am mâncat la fel de mult pe cât ne-am sărutat și am cam uitat de mâncare:
-Deci, spune-mi ceva despre tine.
-Ce?
Ridic din umeri:
-Orice. Despre prietenii tăi sau familia ta, ambiții sau vise.
-Hmmm...ei bine, nu sunt prea ambițios din fire, iar în vise nu prea cred. Nu am prea mulți prieteni, stau prost cu încrederea iar familia mea...nu am frați sau surori. Nu mi-am cunoscut niciodată tatăl iar mama mea, ei bine, ea s-a străduit o vreme, cam până aveam vreo 10 ani dar apoi a apucat-o pe căi greșite, droguri și bautură.
Mi-am pus mâna peste a sa:
-Imi pare rău.
A ridicat din umeri:
-Nu ai de ce. Există și lucruri mai rele.
Nu am spus nimic. Tot ce am făcut a fost să îmi pun brațele în jurul său.
Am petrecut restul zilei pe canapea utiându-ne la televizor. Am comandat ceva de mâncare.
Mi se părea atât de ireal. Să stau aici cu el când doar cu două zile în urmă ne-am certat.
Mă gândesc la primul moment în care l-am văzut la atelier, cum mi s-a părut că e învăluit de o aură misterioasă care ascunde atât de multe sub atitudinea aceea rece și dură. Iar acum, iată-ne aici, cu fiecare clipă, cu fiecare sărut atingere și șoaptă, încep să văd tot mai mult băiatul care se află cu adevărat în spatele acestui zid pe care el l-a construit în jurul său ca să se apere de lumea din jur.
Când urcăm din nou la etaj, Braden mă întreabă din senin:
-Unde e fratele tău?
Imi ridic fulgerător de repde ochii spre el:
-Poftim?
El își bagă mâinile în buzunarele pantalonilor:
-Când ai venit la atelier, mi-ai spus odată că aceea a fost mașina fratelui tău. Deci, unde e el acum?
Am fost învățată să nu discut despre Riley. Să nu aduc aminte de el. Nimeni nu m-a întrebat niciodată unde e sau ce s-a întâmplat cu el. Toți care trebuiau să știe, știau deja.
Așa că am simiț un adevărat fior pe spate când am spus:
-Fratele meu...Riley...a murit.
-Imi pare rău. S-a întâmplat de mult?
-Acum zece ani. Eu aveam pe atunci 7 ani. El avea 17.
Iar apoi Braden mă întreabă singurul lucru pe care mi l-am dorit să mă întreb vreodată cineva despre fratele meu:
-Cum era?
Am stat o clipă pe gânduri apoi am tras aer în piept și am vorbit:
-Riley, era...ei bine, era cel mai bun frate mai mare pe care și l-ar fi putut dori cineva. Era grijuliu și blând și mă făcea mereu să râd. Imi dădea bomboane pe ascuns chiar și atunci când mama nu mă lăsa să mânăc.
Zâmbesc când îmi aduc aminte de el:
-Imi cânta atunci când eram tristă și îmi citea povești inainte de culcare.
Simt cum vocea mi se subțiază și în ochi mi se adună lacrimi:
-Era grozav.
Apoi m-am dat jos din pat și Braden m-a privit curios când am scos cutia de dedesup și am pus-o pe pat.
I-am scos capacul și cele patru lucruri din el.
Am luat tricoul în mâini și după ce mi-am trecut degetele peste materialul vechi dar încă moale, mi l-am tras pe cap.
Braden s-a aplecat spre mine și m-a sărutat:
-Îmi pare rău ca a trebuit să treci prin toate astea.
Am dat din cap și l-am lăsat să mă tragă la pieptul său. I-am ascult bătăile inimii, și i-am simțit răsuflarea caldă pe spate și în scurt timp am adormit.
Razele soarelui care pătrundeau pe fereastra camerei mele, au fost cele care m-au trezit. Sau cel puțin, așa am crezut eu.
Mi s-a părut că cineva își drege glasul așa că mi-am deschis ochii.
Sângele mi-a inghețat în vene.
Niște buze strânse intr-o linie, dezaprobatoare, două brațe încrucișate la piept și doi ochi încruntați mă priveau din pragul ușii.
Mama.